Cum călătoreau românii pe distanţe lungi acum 200 de ani. Domnitorul Carol I a ajuns de la Severin la Craiova cu olacul

Aşa arăta olacul folosit în prima sa călătorie în România de domnitorul Carol I FOTO: ilustraţie  din „Istoria oraşului Slatina“

Un drum parcurs astăzi cu maşina în trei ore, în urmă cu 200 de ani dura de zece ori mai mult şi era o aventură în sine, cei nevoiţi să pornească la drum şi să „se dea“ pe mâna surugiilor întocmindu-şi la plecare testamentul.

Istoricul George Poboran, cel care a dat Slatinei prima monografie întocmită după toate rigorile ştiinţifice, descrie în această lucrare tipărită la începutul secolului trecut, într-un capitol întreg – Cap. XI. Comunicaţia. Drumuri. Poştă – cum au început să fie folosite trăsurile pentru transportul public.

„Trăsurile propriu-zise, publice, de pod, deşi inventate pe la sfârşitul secolului XVI-lea, nu ereau publice. Lumea se servia cu carele cu boi. Chiar mirii şi nuntaşii se duceau astfel la biserică. De cele mai multe ori însă se duceau pe jos cu toţii de mână sau în butci (trăsuri închise) împrumutate de la particulari. Ereau şi birji pentru transporturi mai îndepărtate, cari trăgeau la hanuri. Mijloacele de transport ereau primitive într-o epocă, când trăsurile ereau rezervate mai mult pentru cocoane.

Organizarea regulată a poştelor în Turcia datează abia pe la 1840, iar la noi un început în această direcţiune se face după 1850.

Carele mari de transport purtau numele de chervan şi haraba, iar trăsura oficială diligenţă. În loc de drumuri de fer şi telegrafe aveam poştele şi ştafetele. Poşta se mai numea menzil iar căruţa poştei olac şi avea din distanţă în distanţă staţiuni sau conace, unde poposiau caii de olac şi chirigii, cari transortau pe călătorii prevăzuţi de un răvaş de drum (teşcherea) şi cu un blanchet de poştă (inam) cei din urmă fiind scutiţi de ugeretul sau plata transportului.

Pentru serviciul cu poarta ereau călăraşii, iar corespondenţa cu provincia o îngrijiau lipcanii (curieri analogi tătarilor turci). Fiecare poştă avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu ereau doi cai ci patru, conduşi de un surugiu“, scria ilustrul om de şcoală în „Istoria oraşului Slatina“, carte editată în 1909.

Aceste staţii de poştă aveau încăperi separate pentru căpitanul poştei, pentru pasageri şi pentru surugii. „Căruţele de poştă (olacele) ereau mici de lemn simplu, fără legături de fer, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor cu tot tacâmul lor ereau cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fer nici la hamuri. Poştele se dedeau în întreprindere pe termen de 5 ani şi numai cei ce se mulţumiau a li se plăti de ţeară 2 – 2 şi ½ de cal pe o zi şi o noapte puteau lua distanţiile de drumuri, ca să le speculeze. Grajdurile şi încăperile le făcea stăpânirea odată pentru totdeauna, iar furagiul, atelagiul şi căruţele ereau în seama contracciului. Acesta primia de la Visterie pentru 40 de cai de poştă 80 de lei pe zi şi apoi toate celelalte se făceau de el. Caii i se dedeau de către stat odată pentru totdeauna, iar când muria vre-unul sau devenia invalid, se înlocuia de contracciu pe seama lui“, mai spunea George Poboran în lucrarea amintită.

„Călătorul avea prilejul de a-şi vedea capul rupt de zece ori pe ceas“

Menzilul mai era şi paşaportul de astăzi, care în acea vreme era  pe o jumătate de coală, tipărit cu pecetea statului şi purtând semnătura casierului. În acest document era trecut numele pasagerului şi locul unde mergea. „De erea cu ducere şi înapoere, i se trecea acest drept tot pe menzil şi se înregistra din poştie în poştie în condicuţele căpitanilor. (…) La 1796 drumul de la Bucureşti la Slatina se făcea în 30 de ceasuri cu olacu“, mai preciza istoricul.

Surugii erau oameni veseli, bărbaţi neînsuraţi, astfel încât să nu le stea gândul la treburile de acasă. „Tot drumul părea un vârtej înspăimântător, în care călătorul avea prilejul de a-şi vedea capul rupt de zece ori pe ceas. Cu toate acestea la nimini nu le erea frică, căci deşi drumurile ereau rele, deşi caii poate ereau mici, deşi hamurile poate ereau slabe, deşi într-un cuvânt primejdiile ereau multe, surugii români ereau dibaci, ereau vrednici şi învingeau toate piedicile, înfruntau toate pericolile. Ei purtau un frumos costum special, la pălărie panglici şi totdeauna veseli şi voioşi îşi cântau cu drag cântecul“, îi descria autorul primei monografii slătinene.

Radu Odobâc, surugiul care l-a dus pe domnitorul Carol I de la Severin la Craiova

Concesionarul drumului Bucureşti – Severin era, în 1866, la venirea în ţară a domnitorului Carol I, Pană Olănescu. Afacerile îi mergeau foarte prost, taxa de călătorie era pe-atunci de 6 sfanţi de poştă pentru patru cai mici sau doi cai mari. Surugiul care l-a purtat pe domnitor de la Severin la Craiova a fost Radu Odobâc, cel care, patru decenii mai târziu, în 1906, la o expoziţie jubiliară organizată de Carol I, i-a reamintit că el este cel care l-a dus în siguranţă sute de kilometri. La Bucureşti, la acea expoziţie, a fost, de altfel, dus şi olacul reconstituit de dirigintele poştei de la Slatina, domnul Castano.  

În „Istoria oraşului Slatina“ mai sunt redate impresiile nobililor de la acea vreme, nevoiţi să străbată  astfel „Valachia“ şi care descriu, spre exemplu, acele poşte ca fiind „nişte colibe sub pământ, pe care numai fumul le arată a fi locuite. Valahii au grija mare de a îngropa astfel  existenţa lor şi puţinul bun ce au, de frica turcilor prădători“.

Distanţa între poşte era între 16 şi 20 de kilometri, dar instalarea unei „menzilhanele“ era o pacoste şi pentru satele din jur, care erau puse la contribuţie şi din care veneau surugii, caii şi nutreţul necesar acestor cai.

„Surugii trebuiau să fie neînsuraţi. Numai astfel îşi puteau ei face slujba cu nădejde, fără grije şi cu voie bună. Ei ereau slujbaşi domneşti, plătiţi cu «90 de bani pe lună» şi îmbrăcăminte. Pe lângă leafă, vechii surugii ereau scutiţi de dăjdii. Şi ca să se cunoască dintre birnici li se da voe să poarte un semn de alamă cu pecetie domnească, precum şi un moţ la căciulă, care îi deosebia de slujitori. Aceste privilegii au fost acordate surugiilor de către domnitorul Alexandru Ipsilante, după cum se constată dintr-un hrisov domnesc, care poartă data anului 1775. Surugii umblau totdeauna călări. Cu hârtiile înfăşurate pe o mână, cu harapnicul lung în cealaltă, ei glumiau şi chiuiau vecinic, zorind caii la drum, «cari de multe ori nu atingeau pământul», după expresia unui călător francez“, îi descrie în continuare autorul primei monografii a Slatinei.

Cam cât de periculoasă putea fi o călătorie descrie tot George Poboran, vorbind de: „trei, patru şi mai multe răsturnări cu trăsura“, „o înecare, sau cel puţin vreo câteva băi de picoare, genunchi sau de tot trupul, după adâncimea apelor străbătute. Hidroterapie gratuită“,„o despoiare sau, şi mai frumos, o ucidere, după norocul călătorului“.

„Astăzi mulţumită căilor ferate, plecăm la o oră fixă şi ştim că vom ajunge la o altă oră fixă, după un orar hotărât (să nu şicanăm asupra minutelor de întârziere). Pe vremuri călătorul pleca fără a şti când va ajunge şi dacă îi va fi dat să revadă locul de unde a plecat. Solemnă zi era ziua plecărei; solemnă erea ziua sosireai. Rupt erea călătorul de scuturăturile trăsurei şi de nopţi albe, asfixiat de praf, otrăvit de noroi, nemâncat, dacă nu se aproviziona de acasă, nebăut, uneori bătut, despoiat, toate acestea nu importau. Problema cea grea erea rezolvită; călătorul ajunsese la destinaţie“, mai arăta George Poboran în lucrarea sa tipărită cu 110 ani în urmă.