Creatori populari doar cu numele. Un cojocar şi un căluşar de la Olt aşteaptă de un an o diplomă onorifică de la Ministerul Culturii
0Dumitru Liceanu, din comuna Vădastra, şi Petre Fieraru, din comuna Oporelu, judeţul Olt, sunt doi dintre artiştii populari cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi din judeţ. Primul se ocupă cu vechiul meşteşug al cojocăriei, iar al doilea este vătaf de căluş. De aproape un an, aceştia aşteaptă de la Ministerul Culturii o diplomă pe care orice creator popular din ţară o doreşte deoarece atestă oficial calitatea persoanei de ”Tezaur Uman Viu”.
Deşi diploma în cauză este doar una onorifică, fără să aducă cu sine vreo indemnizaţie sau altă sumă de bani, diploma onorifică aşteptată de către cei doi olteni contează foarte mult pentru persoanele în cauză, fie şi ”doar” pentru orgoliul lor de specialişti în domenii care sunt tot mai puţin căutate, dar care sunt foarte apreciate mai ales de către străini. Ministerul Culturii este singura instituţie din ţară abilitată să acorde diplomele menţionate şi doar 10 (zece) pe an. Dosarele de candidatură ale celor doi au fost înaintate de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt şi au fost elaborate de Valeru Ciurea, referent în cadrul acestei instituţii. Culmea este că cei doi artişti populari menţionaţi, Dumitru Liceanu din Vădastra şi Petre Fieraru din Oporelu, au fost deja înştiinţaţi de forul Ministerului Culturii care se ocupă cu această acţiune, Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, despre faptul că le-a fost recunoscut şi aprobat dreptul de a primi titlul de ”Tezaur Uman Viu”, dar atât.
O adresă a fost remisă de Ministerul Culturii în acest sens CJCPCT Olt, instituţia olteană care s-a ocupat de întocmirea documentaţiei pentru diplomele amintite, adresă unde se stipula şi ”detaliul” că, în luna aprilie a.c., ministerul are în vedere în perioada menţionată ”acordarea diplomelor TEZAUR UMAN VIU în cadrul unei manifestări mai ample dedicate specialiştilor, creatorilor şi purtătorilor patrimoniului cultural imaterial din România”. De atunci şi până în prezent nu s-a întâmplat nimic: CJCPCT Olt a mai trimis câteva adrese la minister pentru noi detalii privind acordarea diplomelor amintite, iar cei doi artişti populari încă mai aşteaptă un semn de la ministerul care, chipurile, s-ar ocupa, printre altele, şi cu ”salvgardarea patrimoniului cultural imaterial”.
”Nu ştim ce se întâmplă acolo, la Ministrul Culturii, dar noi am mai tot încercat să luăm legătura cu dumnealor, am trimis chiar şi adrese, totul în speranţa că vor trimite cele două diplome. Dacă ar fi fost vorba şi despre bani, am fi înţeles, poate, că ar fi ceva probleme, dar nu este cazul: noi vorbim aici doar despre nişte titluri onorifice, care nu implică nicio sumă. Am tot primit promisiuni că luna asta ni se vor trimite, apoi luna ailalaltă şi tot aşa. Este absurd ce se întâmplă, eu nici nu mai ştiu ce să le spun celor doi oameni când mă întâlnesc cu ei – pentru că mă întreabă, sunt şi ei nelămuriţi despre ce se întâmplă! La urma urmei este vorba doar despre nişte diplome şi atâta tot, nu sunt din aur sau din argint, ci din hârtie – şi aceea eventual plastifiată, dar pentru oameni contează destul de mult pentru că reprezintă mai mult decât o simplă bucată de hârtie! Aceşti doi oameni (Dumitru Liceanu din comuna Vădastra şi Petre Fieraru din comuna Oporelu, n.r.) sunt persoane în vârstă, au peste 70 de ani, merită măcar o brumă de respect, dar se pare că nu se gândeşte nimeni la anumite lucruri”, afirmă Valeru Ciurea (foto), referent de specialitate în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale Olt.
Dumitru Liceanu, cojocar din tată-n fiu
Nea Mitrel Liceanu (72 de ani), cum îi spun toţi ei care-l cunosc, practică meşteşugul cojocăriei de copil, meseria învăţând-o de la tatăl său, cojocar. Tot învârtindu-se printre ucenicii tătălui său, micul Mitel Liceanu a ajuns să înveţe bine meseria de cojocar, fiind chiar mâna dreaptă a tatălui ani la rândul. Anii au trecut însă şi obiceiurile s-au schimbat, iar oamenii au început să nu mai poarte cojoace ca altădată, astfel că şi comenzile au scăzut. Nu a practicat cojocăria toată viaţa, o bună parte fiind şofer la CAP-ul din comuna natală Vădastra. Din anul 2000 însă a avut ocazia de a reveni la prima dragoste, preluând o clasă de profil din cadrul Şcolii Populară de Arte de la Slatina.Nea Mitrel se mândreşte că practică o meserie străveche în ţara noastră.
”Dacă este ceva cu care să mă mândresc cu adevărat, atunci acel lucru este că pot să practic şi acum meseria învăţată de la tatăl meu şi că am contribuit, în felul ăsta, la continuarea portului tradiţional. Când eram tânăr se purtau cojoace foarte des, toată lumea le purta, era chiar ceva neobişnuit să mergi pe uliţă fără aşa ceva. Acum, mai ales în ultimii ani, lucrez mai mult la comenzi şi aceasta pentru că cererea e foarte scăzută. Banii nu sunt cine ştie ce în meseria mea şi se fac greu. Mă bucură însă că am comenzi de la persoane cunoscute ce apar des la televizor şi aici mă refer în special la interpreţi de muzică populară cum ar fi Marius Măgureanu, Costică Măgureanu, Reveca Sălceanu şi alţii”, afirmă nea Mitrel Liceanu.
Meşterul cojocar are la activ mai multe participări la manifestări culturale unde şi-a expus cojoacele şi a fost felicitate atât în ţară, dar şi peste hotare. În străinătate, acesta a fost în 2006 la sediul UNESCO din Paris, apoi - în noiembrie acelaşi an - la Strasbourg la ”Sărbătoarea satului românesc”, eveniment organizat de Institutul Cultural Român. Anul următor, Dumitru Liceanu a avut o expoziţie împreună cu alţi meşteri populari din ţară în Belgia, la Bruxelles în incinta Comitetului Regiunilor, şi în Germania - la Nurenberg, la manifestări ale celei mai mari comunităţii româneşti din Germania. În anul 2008, cojocul de Vădastra a fost expus la Casa belgo-română de la Bruxelles cu ocazia organizării Paştelui în stil tradiţional românesc. Tot în 2008 s-a numărat printre membrii unei echipe de meşteri populari din judeţul Olt solicitaţi de Ministerul de Externe să reprezinte România în oraşele Torino şi Milano din Italia la un program de promovare a României.
”Anul trecut am primit o diplomă care, pentru noi, meşterii populari, înseamnă foarte mult pentru onoarea şi meseria noastră. Diploma este acordată de Ministerul Culturii şi sunt doar zece persoane într-un an care au această ocazie de a primi o asemenea diplomă. Din păcate, eu şi încă un coleg de-al meu nu am intrat încă în posesia acestei diplome, nu ştim de ce, dar noi încă mai aşteptăm”, spune meşterul cojocar Mitrel Liceanu.
Petre Feraru, vătaf de căluş timp de 30 de ani
La cei 68 de ani, Petre Feraru îi învaţă pe cei mai tineri tainele căluşului. A şi uitat numărul festivalurilor şi celorlalte evenimente unde a fost prezent cu trupa de căluşari din localitatea natală, comuna Oporelu. Îşi aminteşte că, pe când era mic, alerga mereu după tatăl său, vătaf de căluş la doar nouă ani. Petre Feraru a învăţat ”meserie” de la capul familiei, apărând prima dată în căluş la vârsta de cinci ani. Îşi aminteşte că, pe atunci, căluşarii mergeau pe jos sau cu căruţele, cum apucau, şi jucau şapte zile încheiate în perioada Rusaliilor. Acum, perioada s-a redus, se joacă doar 2-3 zile, iar deplasările se fac cu maşinile.
Acesta spune că vătaful este cea mai importantă ”funcţia” printre căluşari, el este conducătorul lor, dar nu oricine ajunge pe această poziţie: ”Să fii vătaf de căluş nu e floare la ureche, nu e doar aşa – o vorbă acolo. Trebuie să fii bun în ce faci, adică în căluş, să ştii să joci cu patimă şi corect, iar după aceea eşti respectat pe viaţă. Dar acest respect se câştigă, trebuie să îl meriţi. Noi, căluşarii, ţinem la onoare mai mult ca la orice. În momentul în care ai jurat ceva – ca şi căluşar, în primul şi-n primul rând respecţi cuvântul vătafului. Dacă vătafu’ zice: <Te duci acolo şi te arunci în apa aia!>, păi tu, ca şi căluşar din trupa condusă de el, te duci şi te arunci! Avem obiceiuri din moşi-strămoşi. Dacă se ia cineva de vreun căluşar sau de steagul nostru, asta e ceva grav - dacă steagul ajunge jos, înseamnă că e moarte curată”, spune Petre Feraru
Acesta este mândru că tradiţia căluşului este din nou la mare preţuire, dovadă fiind numeroasele festivaluri de profil care au ajuns să fie organizate în tot mai multe judeţe, în special în sudul ţării. Faptul că, la aceste concursuri de căluş, numărul copiilor care practică căluşul este tot mai mare, iar vârsta coboară tot mai mult, îl bucură iarăşi.
”Eu sunt bătrân acum, dar îmi plânge inima de bucurie când văd copii mici de câţiva ani jucând căluşul. Asta înseamnă că obiceiul ăsta n-o să piară prea curând, eu sper să existe cât o fi lumea că e ceva frumos şi specific nouă, românilor, nu mai este obiceiul ăsta prin alte ţări. Anu’ trecut am înţeles că mi s-a aprobat să primesc o diploma de la Bucureşti, ceva care nu se dă decât la oameni care au dovedit ceva într-un meşteşug de-al nostru, românesc, vechi. Dar eu nici până acum nu am văzut diploma aceea, deşi, pentru mine, înseamnă recunoaşterea a ceea ce am făcut până acum practicând căluşul de mic copil. Din ce am înţeles, nu e o diplomă cu bani, adică să primeşti bani pentru ea, ci e onorofică, dar nu am primit-o nici până acuma. Nu e corect să se poarte aşa cu noi, ăştia care avem o viaţă în care am făcut ceva tradiţional”, mai spune Petre Feraru.
Este surprinzător că nimeni din cadrul Ministerului Culturii, ce are o comisie specială care îi declară pe aceşti creatori populari ”Tezaure Umane Vii”, nu a sesizat că majoritatea acestor persoane sunt, în general, oameni în vârstă, bolnavi. Există riscul - şi ar fi păcat - ca reprezentanşii Ministerului şi ai comisiei să nu mai aibă cui înmâna diplomele dacă lasă să treacă atâta timp între hotărâre şi înmânarea efectivă a diplomelor.
Programul ”TEZAURE UMANE VII” este cuprins în prevederile Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, precum şi în Regulamentul de acordare a titlului de TEZAUR UMAN VIU aprobat prin Ordinul nr. 2491 din 27.11.2009. Programul ”Tezaure Umane Vii” este una dintre iniţiativele UNESCO privind salvgardarea, păstrarea şi transmiterea patrimoniului cultural immaterial şi vizează, pe de o parte, creşterea gradului de recunoaştere şi vizibilitate a păstrătorilor şi transmiţătorilor elementelor de patrimoniu cultural imaterial în cadrul comunităţilor din care fac parte, al specialiştilor şi al publicului larg, iar, pe de altă parte, identificarea acelor persoane care, făcând dovada caracterului excepţional al performării, sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate, contribuind astfel la asigurarea viabilităţii acestuia.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
