Chinurile preotului „reeducat“ la închisoarea de la Piteşti fiindcă a sperat că „vin americanii“. Fiica: „Atunci mama a văzut că nu mai avea dinţi“

Chinurile preotului „reeducat“ la închisoarea de la Piteşti fiindcă a sperat că „vin americanii“. Fiica: „Atunci mama a văzut că nu mai avea dinţi“

Preotul Ioan Popescu, asemeni altor deţinuţi, a sculptat în oasele pe care uneori le primeau în meniu trei cruciuliţe, pentru fiecare dintre copii FOTO: arhiva personală Olimpia Nicolescu

Povestea preotului Ioan Popescu, condamnat politic în 1950 pentru „instigare publică“ şi ţinut aproape doi ani în închisoarea Piteşti pare incredibilă în ziua de astăzi. Copiii lui n-au mai avut acces la facultate, fratele, arestat şi el, nu s-a mai căsătorit niciodată, ginerele a fost sfătuit să divorţeze de fiica lui la trei zile de la nuntă...

Ştiri pe aceeaşi temă

„Dintre toate, durerea noastră cea mai mare a fost asta, că n-am avut voie să facem şi noi şcoală. Dintre toţi, Clement, fratele meu mijlociu, a suferit cel mai mult. A făcut şi închisoare ca să facă şcoală, fără facultate a zis că nu se lasă“, aşa îşi începe povestea despre familia ei Olimpia Nicolescu (79 de ani), fiica preotului Ion Popescu din Icoana, judeţul Olt, condamnat în 1950 la un an şi două luni de închisoare, la care, la final, autorităţile comuniste au adăugat opt luni de „reeducare“ în cumplita închisoare de la Piteşti.

Preotul, tatăl a trei copii, Valeriu, Clement şi Olimpia, a fost arestat la 42 de ani, în 1949, pe când cel mai mare dintre copii avea 14 ani, cel mijlociu, 11, iar fiica, doar 9 ani. Nici după eliberarea sa, viaţa familiei nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, a urmat un adevărat calvar.

„Unchiul Florin a avut avere mai multă decât Mociorniţă“

Deşi nu şi-a atins niciodată visul de a fi studentă, Olimpia Nicolescu a predat elevilor ca învăţătoare vreme de mai bine de 30 de ani. Poartă cu ea amintirile unei familii care s-a trezit dintr-o viaţă aşezată, construită prin strădaniile câtorva generaţii, în noua orânduire imaginată de comunişti în care oamenii cu şcoală şi ceva avere erau inamicii noului regim şi meritau să fie azvârliţi din casele ridicate cu sudoare şi prigoniţi toată viaţa.

Cele câteva fotografii de familie, care au fost păstrate cu mare grijă în locuinţa sa din Slatina, îi strârnesc amintiri şi o emoţionează până la lacrimi. Pozele sunt printre puţinele mărturii ale unei istorii pe care copiii şi nepoţii Olimpiei Nicolescu au aflat-o ca pe o poveste cu domniţe şi cavaleri. Fiecare poză are povestea ei: o verişoară care şi-a dorit foarte mult să devină medic, dar care a aflat la înscriere la examen că nu are voie nici măcar să urmeze cursurile facultăţii; sora mamei, care a avut casă cu etaj în „oraşul vechi“ din Slatina, iar jos, fierărie, toate naţionalizate şi neretrocedate vreodată; mama, născută Criveanu (o familie bună din Slatina de altădată); sora mamei, Mariţa sau Mărioara şi unchiul Florin, care „a avut avere mai multă decât Mociorniţă. Ce, a mai luat-o înapoi?!“. Mai trece în revistă şi alte rude după care ajunge la una dintre fotografiile preotului Ioan Popescu, tatăl ei.

Cum a început calvarul

„După ce s-a terminat războiul, s-au instalat comuniştii. Din timpul războiului am doar câteva amintiri. Eu m-am născut în 1940, în casa nouă, pe care părinţii mei începuseră să o construiască în 1938. În timpul războiului şi câţiva ani după, până ne-au scos comuniştii din casă, când vorbeam de casa nouă spuneam «la căpitan» şi «la nemţoaica», deoarece acolo erau camerele în care stătuseră un căpitan neamţ, mama lui şi copilul ofiţerului. Erau soldaţi nemţi în pădurea din Icoana, dar nu ştiu prea multe. Căpitanul mânca la popotă acolo, cu soldaţii, dar nemţoaica şi cu nepotul, care era mai mare ca mine cu un an-doi, mâncau acasă. Mama şi nemţoaica erau prietene şi găteau în bucătărie. Îmi aduc aminte că mama şi alte femei din sat erau uimite că nemţoaica îşi tăia singură raţele din care gătea pentru ea şi copil. La noi în sat femeile nu tăiau păsări... Îmi mai aduc aminte şi că la un moment dat, am văzut cum un avion s-a prăbuşit pe sadină, peste râu, au găsit în el foarte multe bomboane, pătrate, înfăşurate în staniol. Ne-au dat la toţi. Nu ştiu decât că avionul era prăbuşit, avariat, şi toată lumea era acolo, iar nouă ne-au dat bomboane, asta e ce mi-a rămas mie în minte“, povesteşte Olimpia Nicolescu.

Tatăl ei, protoiereu al plasei Potcoava, judeţul Olt, nu a fost mobilizat pe front. Fratele lui, Mircea, a făcut însă şapte ani de armată, dintre care patru pe câmpul de luptă: şi pe Frontul de Est, şi pe Frontul de Vest, primind şi numeroase decoraţii. Faptele de vitejie ale unchiului Mircea nu i-au împiedicat, însă,  pe comunişti să-l arunce în temniţă, în aceaşi noapte în care a fost săltat şi tatăl ei, preotul Ioan Popescu.

Casa construită în 1938, pe care familia Popescu a fost forţată s-o părăsească, fiind mutată într-o casă abandonată

„A venit 1949. Se-auzea deja că începuseră arestările. Că îi arestează pe preoţi în special, că ei influenţează lumea să nu se-nscrie la Colectiv sau să se ridice împotriva regimului... Luni de zile, tăticu’ a dormit în pătul (n.r. – construcţie de scânduri sau de nuiele împletite folosită la păstrarea ştiuleţilor de porumb). Pusese mămica nişte trenţe ţesute şi-o şubă, o haină lungă de oaie. Se pitea noaptea, se ştia că numai noaptea îi lua, niciodată nu-i aresta în văzul lumii... Auzisem de nişte prieteni, de pe la Scărişoara, că au fost luaţi noaptea şi duşi în Bărăgan. Atunci tăticu’ a zis  să ne mutăm toţi, să dormim în turla bisericii.  Ţin minte că mă duceam cu el, cu mama şi cu Cleo (n.r. – Clement, fratele mijlociu), să ne ascundem în turlă. Vali (n.r. – Valeriu, fratele mai mare) era la Slatina la liceu. Era frig şi întuneric, dar ne culcam acolo, chirciţi, toţi“, şi-a amintit fiica preotului. Timp de trei săptămâni plecau la înserat spre biserică şi dimineaţa înapoi spre casă. Totul a durat până în 15 august 1949, ziua Sfintei Marii.

„Aveau baionete, ştiu că sclipeau“

„Pe 15 august tăticu’ a făcut slujbă, era Sfânta Marie. După slujbă, seara, s-a simţit obosit şi am rămas în casă. Pe la 3.00 noaptea, au bătut în uşă şi cineva a strigat «Un caz, părinte!», ca să creadă că e chemat la spovedania vreunui sătean aflat în ultimele clipe de viaţă. A deschis uşa şi au intrat jandarmii. Aveau baionete, ştiu că sclipeau, erau vreo trei, cred, şi ne-au speriat. I-au spus lui tăticu’: «Vă-mbrăcaţi şi mergeţi cu noi!»“, a rememorat Olimpia Nicolescu acea noapte. Preotul era acuzat că se opune noii orânduiri, ridicându-i pe săteni împotriva colectivizării şi, de asemenea, că le vorbeşte despre o întoarcere a americanilor şi despre un alt război, de eliberare de sub jugul sovietic. Ba chiar au invocat că de 1 mai s-a gândit să facă o sfeştanie şi, astfel, a împiedicat oamenii din sat să participe la manifestaţii.

Preotul Ioan Popescu, întemniţat aproape 2 ani pentru „instigare publică“

„Tăticu’ era prea deştept, nu spunea, nu vorbea! Erau scenarii, l-au turnat nişte informatori care erau din sat, toţi ţineau la tăticu’, dar dacă erau informatori, trebuia să aibă activitate, să spună ceva. Şi n-au crezut că-l arestează. La proces, ce s-au căit, ce-au mai plâns...“, a continuat povestirea. Olimpia Nicolescu şi-a mai amintit că în acea noapte a fost ridicat şi unchiul ei, care a încercat să fugă, fiind oprit în cele din urmă  cu focuri de armă, dar şi soţul învăţătoarei şi alte persoane din sat. „Am ieşit în stradă, în cămaşă de noapte. De la doamna învăţătoare care mai era aproape de noi, l-au luat pe soţul ei. Apoi, au mers la unchiu’ Mircea. El stătea cu bunica mea şi cu sora lui. Au intrat în curte. Unchiu’ s-a urcat în pod, pe scara din casă şi a încercat să fugă. Au tras cu puşca, dar probabil că n-au intenţionat să tragă în el. Unchiu’ s-a aruncat la pământ şi l-au arestat“, a continuat ea istorisirea.

A urmat o perioadă îngrozitoare. Mama, Ana Popescu, n-a avut veşti de la soţul ei un an şi două luni, până când s-a hotărât data procesului. Suferinţa ei avea să fie amplificată şi de un escroc care s-a prezentat ca fiind un prieten din închisoare al preotului şi care a cerut bani şi haine pe care urma să le ducă acestuia la Aiud, la închisoare.

„Trimite-mi pătura, ciorapi groşi şi puloverul de lână“

După mai bine de un an, preotul Ion Popescu a fost lăsat să-i scrie soţiei. Se stabilise şi data procesului. „Spre iarnă, ne-a scris tăticu’: «Trimite-mi pătura, ciorapi groşi şi puloverul de lână!», pe care mama îl dăduse deja escrocului... Şi mămica plângea în timp ce citea. S-a dus, i-a dat pachetul şi apoi l-au judecat“, a povestit fiica.
La proces, soţia preotului a făcut o descoperire absolut îngrozitoare: soţul ei nu mai avea niciun dinte în gură. A aflat mai târziu că îi fuseseră scoşi în timpul anchetei, cu cleştele.

Avocatul din oficiu a fost corect şi i-a întrebat pe informatori: «Ai auzit dumneata cu urechile dumitale că a spus preotul ce zici că a spus? Că va fi un război şi că anglo-americanii or să-i bată pe ruşi?. Detractorii au dat înapoi, că n-au auzit, că la ei au ajuns nişte zvonuri, dar pănâ la urmă n-a mai contat, l-au condamnat la un an şi două luni.
Olimpia Nicolescu, fiica preotului Ion Popescu

„Avocatul din oficiu a fost corect şi i-a întrebat pe informatori: «Ai auzit dumneata cu urechile dumitale că a spus preotul ce zici că a spus? Că va fi un război şi că anglo-americanii or să-i bată pe ruşi?». Detractorii au dat înapoi, că n-au auzit, că la ei au ajuns nişte zvonuri, dar pănâ la urmă n-a mai contat, l-au condamnat la un an şi două luni“, a povestit fiica preotului. Sentinţa era echivalentă cu perioada în care fusese arestat, însă Ion Popescu a fost trimis pentru alte aproape opt luni la „reeducare“ la Piteşti.

Amintirile unei vieţi elegante, înainte de venirea comuniştilor. Aici familia mamei Olimpiei Nicolescu

În singurul moment în care a putut vorbi cu soţia sa, preotul Ion Popescu s-a interesat de copiii lor. „Tăticu’ era obsedat să facem şcoală, să ne ţinem de carte. Fratele Valeriu, cel mare, apucase să intre la liceu, dar Clement a păţit rău, săracul, nu l-au primit să dea admitere. Gardienii i-au certat că vorbesc, dar mămica a prins un moment şi a reuşit să-i spună: «Sunt bine copiii, sunt la şcoală». S-a liniştit, atât voia, să fim sănătoşi şi să fim la şcoală“, şi-a amintit fiica.

Niciodată copiii n-au aflat prin ce a trecut Ioan Popescu în cei aproape doi ani de puşcărie şi, cel mai probabil, nici soţia n-a ştiut tot, „a ocrotit-o şi pe ea“. Micuţa Olimpia a prins la un moment dat un crâmpei de conversaţie între tatăl său şi naşul Valeriu, fiu de preot şi student la Medicină, ridicat de comunişti şi încarcerat şase ani la Canal pentru că activase în mişcarea de susţinere a regelui Mihai. Cei doi bărbaţi îşi împărtăşeau amintirile cumplite, fără să-şi dea seama că au ascultători. Fostul student îi povestea preotului cum erau treziţi dimineaţa de gardieni: erau strânşi de gât până la sufocare.

Pe 15 august tăticu’ a făcut slujbă, era Sfânta Marie. După slujbă, seara, s-a simţit şi obosit şi am rămas în casă. Pe la 3.00 noaptea, au bătut în uşă şi cineva a strigat «Un caz, părinte!» – să creadă că e chemat la spovedania vreunui sătean aflat în ultimele clipe de viaţă. A deschis uşa şi au intrat jandarmii.
Olimpia Nicolescu, fiica preotului Ion Popescu


„Nu m-au trecut în catalog la începutul clasei a VI-a“

Teama preotului referitoare la restricţiile privind accesul la educaţie a copiilor săi s-a adeverit. Deşi cel mai mare dintre fraţi, Valeriu, a reuşit să termine liceul, pentru Clement şi Olimpia a apărut „dosarul“. Mai întâi băiatului mijlociu i-a fost interzisă admiterea la liceu, la zi, fiind primit la seral şi doar dacă prezenta documente că lucrează. Pentru că îşi dorea mai mult decât orice să facă şcoală, Clement a plecat să lucreze vara.

„Am terminat clasa a IV-a şi am venit la Slatina, la tanti care ne-a crescut, sora mamei. Am făcut clasa a V-a, n-a fost problemă. Pe Clement nu l-au primit să dea admiterea, decât să dea particular, la fără frecvenţă se numea. În clasa a VI-a, când m-am întors din vacanţă, nu m-au mai trecut în catalog, în anul şcolar ’52-’53. Am făcut clasa a VI-a la Buzeşti, am făcut şapte kilometri dus, şapte întors zi de zi. Mi-au spus că e ordin să mă duc la cel mai apropiat gimnaziu de sat. După aceea, într-a VII-a a fost o directoare mai curajoasă şi m-a primit“, a povestit Olimpia Nicolescu. A reuşit să facă şi liceul, însă la facultate n-a mai avut noroc. Clement s-a înscris însă la liceu cu multă greutate.

„S-a dus la Brezoi, în judeţul Vâlcea, să muncească pentru adeverinţa aia, la muncă grea, la spart piatra în carieră. Erau numai copii de deţinuţi politic, de moşieri. Târziu am primit o scrisoare, în care ne-a anunţat că e bine, că e cu muncitorii, dorm într-un fânar. Trei luni a muncit şi apoi s-a dus cu adeverinţa să fie înscris la fără frecvenţă“, spune Olimpia Nicolescu. În cele din urmă, fratele ei a reuşit să-i impresioneze pe profesori, care în ultimul an de liceu, al treilea, s-au înduioşat şi în Consiliul Profesoral au decis: „Copilul ăsta trebuie să-l trecem la zi!“.

Olimpia Nicolescu, citind din cartea despre preoţii care au făcut puşcărie în comunism, unde este menţionat şi tatăl său FOTO: Alina Mitran 

După liceu, Clement a început o altă aventură. Pentru că fratele cel mare, Valeriu, îşi câştiga deja pâinea în Valea Jiului, s-a angajat şi el ca administrator la mină şi s-a înscris la facultate, la Drept, la Cluj. Dacă prima sesiune a trecut-o cu bine, când a revenit din vacanţă, i-au cerut o nouă adeverinţă că lucrează, iar condiţia era să lucreze în domeniul juridic, pentru a urma facultatea de Drept la fără frecvenţă. Între timp se mutase de la mină, se angajase arhivar. Cei de la mină au răspuns facultăţii că nu mai lucrează, dar au precizat şi că fusese angajat ca administrator, nu ca jurist. Aşa a ajuns să fie judecat pentru fals în documente şi să fie condamnat la un an de închisoare. La recurs l-a apărat un unchi, jurist de formaţie, dar care pentru că era „chiabur“, lucra ca muncitor pe şantier.

Olimpia Nicolescu, alături de cei doi nepoţi

„L-a apărat aşa de bine că plângea sala. A motivat că Lenin a zis: «Învăţaţi! Învăţaţi! învăţaţi!» şi în loc de un an şi jumătate, a făcut un an de puşcărie“, a povestit Olimpia. Întors din temniţă, a hotărât că fără facultate nu se lasă, chiar dacă nu va fi Dreptul. „S-a dus miner, necalificat, la Petroşani, a lucrat în mină un an încheiat. Eu cu mama şi cu tata ne rugam seara, că ştiam că intră în şut, dar nu ştiam dacă mai iese. După un an s-a înscris la Mine, la zi. A ieşit inginer miner şi l-au repartizat la Motru, la Lupoaia. Îl iubeau mult minerii, nu ieşeau din vorba lui“, şi-a amintit sora. Clement a ajuns chiar directorul respectivei mine şi un bun profesionist, a mai spus sora sa. A murit, în schimb, la 61 de ani, de o boală incurabilă.

„Nu vă supăraţi, dar nu vă primim dosarul“

Olimpia a terminat liceul şi s-a pregătit şi ea pentru admiterea la facultate. „Eu aveam un respect mare pentru studenţi, pentru studenţime. Înainte, cine era student avea tot respectul, şi aşa, clasa studenţilor era de luat în seamă. Aş fi vrut să mă văd şi eu studentă“, a mărturisit femeia care, deşi a pregătit cu pasiune generaţii de elevi, a rămas cu această dezamăgire. La admitere i-au verificat dosarul şi au decis: „A subliniat, în faţa mea, la starea socială: «chiabur, preot, deţinut politic». «Nu vă supăraţi, dar nu vă primim dosarul pentru admitere»“, a povestit fosta învăţătoare. A reuşit, totuşi, să facă la Craiova o şcoală de contabilitate.

«Ai ştiut, mă, că socru-tău a fost popă, că a fost deţinut politic?»

În 1962, Olimpia s-a căsătorit cu profesorul Ionel Nicolescu. A lucrat ca economist la Renel, dar rămăsese cu visul de a ajunge la catedră, pentru că, spune ea, a avut „modele pedagogice excepţionale“. A reuşit să absolve institutul Pedagogic din Cluj când deja avea primul copil, apoi a venit pe lume şi cel de-al doilea. Şi-a început cariera didactică la o şcoală specială, în care erau şcolarizaţi elevii cu întârziere mintală, iar în cele din urmă a ajuns în Slatina, unde a lucrat până la pensionare.

Imediat după căsătorie, soţul, care era la acel moment inspector şcolar, a fost somat de superiori să divorţeze de îndată ce aceştia au aflat cu cine s-a căsătorit. Olimpia lucra în Piteşti, se întâlneau doar la sfârşit de săptămână, aşa că mult timp, proaspăta soţie nici măcar n-a aflat că soţul ei a fost destituit şi cu atât mai puţin motivul – refuzul de a divorţa.

„A suferit mult soţul meu, dar am avut aşa o relaţie frumoasă... Era profesor de limba română, era din Coloneşti. El a fost conştient de gravitatea problemei, dar era atât de delicat, nu mi-a spus decât mult mai târziu. M-a cerut în căsătorie, deşi ştia că eram cu «dosar»... Noi am avut nuntă în 1962, n-a spus, săracul, la nimeni, n-am fost decât eu cu el, dar s-a aflat. De la Icoana (n.r.  – unde lucra când s-au cunoscut) îl luaseră la Inspectoratul Şcolar, inspector la învăţători, eu m-am dus la Piteşti, că acolo mă repartizaseră. Am plecat marţi, după nuntă. El s-a dus la Inspectorat, iar a doua zi i-au desfăcut contractul de muncă, n-a mai avut serviciu, că s-a căsătorit cu mine. «Ce-ai făcut, mă, te-ai nenorocit! Ai ştiut, mă, că socru-tău a fost popă, că a fost deţinut politic?» L-au chemat la partid şi l-au dat afară“, povesteşte Olimpia Nicolescu.

Soţii Nicolescu, un model de viaţă pentru cei din jur

„Inspectorul general l-a repartizat la şcoala specială de debili mintal, trebuia s-o înfiinţeze atunci. Să facă modificări la clădire, un fost conac de la Pleşoiu – că veneau copii din toată ţara – să facă internat, cantină... Era greu, nu voia nimeni să se ducă. El, săracul, a zis că merge. A făcut acolo model pe ţară, veneau de la regiune în control, toţi îl lăudau. S-a-ngrijit de copii, a stat cinci ani acolo. Se ducea din Slatina pe jos, i-au degerat urechile, dar era conştiincios. El târziu mi-a spus că a fost dat afară din inspectorat. Eu am crezut că s-a mutat benevol de acolo, eram şi un pic naivă“, a explicat Olimpia Nicolescu. Tot „problemele“ soţiei l-au împiedicat să fie admis în partid, însă seriozitatea i-a convins, cu timpul, pe superiori că e un extraordinar organizator şi a ocupat ulterior funcţia de director al unui liceu din Slatina.

Scoşi din casă pentru ca Primăria şi Miliţia să fie «la centru»

Olimpia Nicolescu îşi aminteşte cu mare tristeţe de casa părintească. După ce preotul a fost azvârlit în închisoare, comuniştii au pus ochii pe casa familiei. I-a obligat pe membrii familiei Popescu să se restrângă mai întâi în jumătate de casă, pentru că „trebuie să aducem Primăria la centru“, iar după o vreme au motivat că trebuie să aducă şi Miliţia şi au vrut să-i mute într-o casă sărăcăcioasă de la câteva uliţe distanţă.

„După arestarea lui tăticu’ ne-au zis că mută Primăria la noi şi au ocupat camerele de la stradă. Ne-am restrâns în camera din spate şi în bucătărie. Doi-trei ani am stat cu ei în curte. Când a venit tăticu’, au zis că trebuie să eliberăm casa, repede, în 12 ore, că e ordin să aducă şi Miliţia, că trebuie să stea în aceeaşi clădire cu Primăria. Fără acte, fără nimic... Era casa noastră, nouă, frumoasă... Ne-am dus în casa părăsită de peste drum. Era a lui Octav, o rudă de-a noastră, plecată în Bucureşti. Comuniştii ne oferiseră o casă pe o uliţă, cu pământ pe jos, cu ţăruşi bătuţi drept pat. Şi atunci tăticu’ a zis că nu e de acord. A optat să mergem în casa veche, era vizavi de biserică, care era dărâmată şi a refăcut-o“, şi-a amintit Olimpia Nicolescu.


„Toate vilele pe care le văd sunt pe pământul nostru, între pădure şi oraş“

Alte amintiri se opresc şi la unchiul Octav, consul în Elveţia în vremea regelui şi prigonit şi el după război. De atunci, Olimpiei Nicolescu i-a rămas o batistă trimisă de unchi într-o scrisoare. Femeia îşi aminteşte totdeauna, pipăind-o, de privirea tristă a tatălui său, care a concluzionat, deschizând scrisoarea, că „nu e semn bun, e semn de despărţire“.

„Asta au făcut comuniştii. Au distrus familii, au despărţit familii, unchiul meu, fratele tatei, a rămas necăsătorit, tanti, sora lui, la fel. Cine o lua pe tanti? A murit la 85 ani fată mare. Numai soţul a avut curajul să mă ia pe mine. (...) La Revoluţie  aşa am crezut, că se va face dreptate. Am avut încredere, dar e dezamăgire totală. N-am recuperat de la mama niciun pic. Familia ei avea 40 de hectare în oraş, aici, în Slatina, toate vilele pe care le văd sunt pe pământul nostru, între pădure şi oraş. Ce să fac! Am pus avocat pe cine nu trebuia. Copiii n-au timp, eu n-aveam bani să plătesc onorariul dinainte... Aveam şi martori, şi actele toate, dar n-am mai recuperat nimic“, încheie cu o concluzie amară Olimpia Nicolescu. Totuşi, spune că Dumnezeu i-a şi dat enorm: o mamă puternică, un soţ iubitor, copii şi nepoţi de care este mândră, specialişti apreciaţi în domeniile în care activează, precum şi şansa de a sta în faţa copiilor la clasă, aşa cum o făcuseră odinioară pedagogii ei de suflet, sădindu-le dragostea şi interesul pentru lucrurile cu adevărat importante, pe care le poţi lua cu tine oriunde te aruncă viaţa.


 

Mama Olimpiei Nicolescu, alături de doi dintre fraţi

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: