Ceauşescu şi „clanul Bărbulescu“, rudele dictatorului de la conducerea Oltului. Sora liderului comunist: „Acasă la mă-ta tot aşa umbli, la minijup? Nu ţi-e ruşine?“

Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 98 de ani pe 26 ianuarie 2016. Pe vremuri, când era sărbătorit ca un conducător iubit, în judeţul Olt puterea era împărţită de un adevărat clan. Este vorba despre familia Bărbulescu: sora şi cumnatul dictatorului.

Vila de protocol a familiei Bărbulescu din Slatina, aflată în proprietatea Consiliului Judeţean, găzduieşte astăzi o instituţie de cultură, însă cei care cunosc istoria zonei ştiu că în trecut acolo au locuit „Bărbuleştii“, adică sora lui Nicolae Ceauşescu, Elena Bărbulescu, alături de soţul ei, Lică. Dacă astăzi unele judeţe sunt conduse de adevărate clanuri, pe vremuri acest lucru era făcut în Olt de cei doi Bărbuleşti.

Pe 22 decembrie 1989, vila celor doi a fost invadată de localnici care s-au simţit îndreptăţiţi să intre şi nu doar să arunce tablouri de la balcon, dar să şi plece, unii, cu lucruri prin buzunare sau găini sub braţ. Totuşi, chiar şi azi, amintirile despre rudele lui Ceauşescu sunt împărţite: unii slătineni şi-i amintesc ca pe nişte cerberi, în timp ce alţii spun că „au făcut mai degrabă bine judeţului“.

Scurtă istorie de familie

Nicolae Ceauşescu, fost preşedinte al României, se năştea la 26 ianuarie 1918, la Scorniceşti (Olt), într-o familie obişnuită cu zece copii. Elena Bărbulescu, cea care avea să conducă, alături de soţul său, judeţul Olt, era cu zece ani mai mică.

Elena Bărbulescu a fost profesoară de istorie, după ce a absolvit liceul şi facultatea la fără frecvenţă, la Liceul Sanitar din Scorniceşti, de unde ulterior a ajuns să conducă destinele învăţământului oltean, ca inspector general, şi să bage spaima în profesori.

Soţul său, Lică Bărbulescu, tot din Scorniceşti, a ocupat mai întâi funcţia de preşedinte al CAP Scorniceşti, şase luni a fost ulterior instructor al Comitetului Central pe probleme de agricultură, după care, între 1984-1986, a ocupat funcţia de prim-secretar al judeţului, ultimii ani înainte de Revoluţie petrecându-i în Bucureşti, ca secretar al Comitetului Central pe probleme de agricultură.

Din Vila Bărbulescu s-a aruncat în decembrie ’89 cu tablouri şi s-a plecat cu diverse lucruri

Cei doi au avut trei copii: Eugenia, Nadia şi Emil. În prezent, fetele sunt plecate din ţară, iar fiul, stabilit în judeţ, se păstrează departe de spaţiul public. Pe vremuri, Emil Bărbulescu, o fire rebelă, cum spun apropiaţii, a fost trimis la o şcoală militară pentru a fi disciplinat, lucru care s-a întâmplat doar în parte. Cert este că a revenit pe plaiurile natale şi a ocupat mai întâi funcţia de şef de post la Scorniceşti, iar Revoluţia l-a prins pe postul de adjunct al comandantului Poliţiei Judeţului pe probleme politice.

Ceauşescu şi râiele

Nichita Dragomira, astăzi consilier în cadrul Centrului Judeţean de Conservare şi Promovare a Patrimoniului Cultural Naţional Olt, ajungea la Scorniceşti în 1973, de la Rapsodia Română, partidul dorind să întărească mişcarea culturală în localitate. Ansamblul „Căluşul“ ajunge repede unul de referinţă, toţi marii artişti colaborând.

Elena Bărbulescu era un pic mai dură. Odată ţin minte că i-a dat o palmă unei profesoare, se mai auzeau şi poveşti din astea. Nichita Dragomira coregraf

„Erau colaboratori, ansamblul nu avea salariaţi, aşa m-au adus şi pe mine. Aveam norma didactică la liceu, stăteam în internat şi în vacanţă mâncam la cantita tractoriştilor. Nu erau decât trei blocuri, atunci se construia. Acolo am cunoscut-o pe doamna Bărbulescu, era directoarea liceului şi a plecat ulterior inspector general. Pentru noi, pentru mişcarea artistică, era extraordinară, ne sprijinea şi ne lăsa să ne facem treaba, pot spune chiar că nu iubea spectacolele alea mari, omagiale. Era un pic mai dură, aşa, le mai zicea la colegele care veneau în minijup: «Da’ ce, acasă la mă-ta tot aşa umbli, nu ţi-e ruşine?!».

Nichita Dragomira, fost coregraf al Ansamblului „Căluşul“ din Scorniceşti

Odată ţin minte că i-a dat o palmă unei profesoare, se mai auzeau şi poveşti din astea, dar ţinea mult la oameni şi, acum nu pot eu să spun cât era de bine pregătită, dar dorea să înveţe, să cunoască, să ştie. Ţin minte că am ajuns în Italia şi a ţinut să ne ducă la Columna  lui Traian, să ajungem unde a fost Bălcescu, să le arate copiilor lucruri, venea şi le povestea“, îşi aminteşte Nichita Dragomira despre acele vremuri.

Un alt episod este cel în care, într-o vară ploioasă, toată suflarea din Scorniceşti a trebuit să intre la secerat, unde nu putea intra combina. „A secerat cot la cot cu noi, n-a avut nicio problemă. Atunci ne-a povestit cum a venit frate-su, Nicu, preşedintele, acasă cu râie, de-au spălat la rufe nu ştiu cât timp. A luat râia de la cizmărie. E un episod pe care nu l-am povestit niciodată“, mai spune coregraful.

Lapte şi miere

Directorul Direcţiei Agricole Olt, Dan Bărăgan, pe atunci directorul Secţiei de Mecanizare a Agriculturii (SMA) Scorniceşti, îşi aminteşte că, în perioada în care toţi românii sufereau de Sărăcie, în Scorniceşti erau raiul pe pământ. „Nu stăteam la coadă la lapte, pentru că-l luam de la Scorniceşti. Găseai orice, era foarte bine aprovizionat, veneau aici din toată ţara“, povesteşte Dan Bărăgan. CAP Scorniceşti era fruntaş pe ţară, aici se obţineau producţii-record, şi, culmea, oamenii spun că cifrele erau reale.

Dan Bărăgan, astăzi Directorul Direcţiei Agricole, fost director al SMA Scorniceşti

„Din acest punct de vedere, am fost tot timpul sprijiniţi. Implicarea doamnei Bărbulescu eu n-am simţit-o direct, eram la alt nivel de decizie, probabil vorbea cu directorul Direcţiei Agricole şi şeful de CAP, pentru că de la partid răspundea de toată zona Scorniceşti. Dar nu întâmpinam dificultăţi, aprovizionam cu cisternele de 8.000 de litri de motorină, aveam 155 de combine pentru păioase, 40 de combine pentru recoltat porumb, peste 45 de tractoare A 1800, peste 350 de tractoare U 650 cu gama aferentă de utilaje, se lucrau 32.000 hectare de pământ, 16.000 erau numai pe Scorniceşti, erau 11 hectare de sere“, povesteşte Bărăgan.

Deşi multă lume ştia, se vorbea pe atunci puţin despre obiceiul Elenei Bărbulescu de a merge la biserică. „La ei se făceau slujbe de pomenire în casă“, spune Nichita Dragomira. De asemenea, Dragomira îşi mai aminteşte cum Lică Bărbulescu i-a sunat, de Blagoveştenii, de la Bucureşti, întrebându-i dacă au peşte, pentru că „se mănâncă peşte“. Cum răspunsul a fost „Nu!“, s-a înfuriat: „Da’, ce, bă, nu puteaţi să-mi daţi un telefon! Să plece toate maşinile la ţară, că ăia n-au!“, îşi aminteşte Dragomira.

La slujbă la Mănăstirea Brâncoveni

Despre sprijinul acordat Mânăstirii Brâncoveni vorbeşte istoricul Aurelia Grosu, fost director al Muzeului Judeţean Olt. „Direct nu m-am intersectat cu doamna Bărbulescu. Despre teama că vine în control cred că ţine de obiceiul românilor de a da bine şi de teama de eşec în faţa şefilor, altfel n-am auzit de niciun episod răsunător. Apreciez ajutorul pe care l-a dat Mânăstirii Brâncoveni, aici fiind aduse şi o serie de opere de artă, pietre de mormânt, capiteluri, diverse sculpturi în piatră de la bisericile demolate în Bucureşti. Ăsta este un lucru extraordinar, iar măicuţele de la Brâncoveni chiar povesteau că venea la slujbă, probabil când era mai puţină lume, se spovedea“, spune istoricul Aurelia Grosu.

Pentru aceeaşi mânăstire a intervenit atunci când ferma de porci situată pe dealul din preajmă ajunsese să polueze Izvorul Tămăduirii de lângă biserică, impunând, deşi era o fermă de partid, să se rezolve problema. Măicuţele, mai spun martorii acelor vremuri, i-ar fi fost, de altfel, alături în ultimele luni din viaţă, în 2001.