Ce credeau oamenii despre ciumă în Evul Mediu: „Astăzi am îngropat 14 morţi, căci unul a fugit şi nu l’am putut prinde“

Boli care astăzi apar rar în ţările civilizate făceau în trecut milioane de victime, măsurile impuse de autorităţi pentru limitarea molimelor fiind pe de o parte radicale, pe de altă parte de-a dreptul ridicole, cum spun chiar istoricii.

Ciuama a afectat teritoriul de astăzi al României în repetate rânduri, decimând populaţia şi sărăcind visteria ţării. Circulau chiar şi legende despre molimă, legende în care mulţi dintre oamenii de rând credeau.

„La Evrei, moartea şi ciuma seceră pe osândiţi sub formă de îngeri exterminatori“, nota istoricul George Poboran în Istoria Slatinei, tipărită la începutul secolului al XX-lea. „Despre ciuma din epoca lui Iustinian se povesteşte că pe mare se văzuseră nişte luntri de foc, cu oameni negri şi fără capete, şi oriunde se apropiau la ţărm, flagelul isbucnia îndată.

Când ciuma pustii Roma pe timpul sfântului Grigorie, se spune că acest papă văzuse pe archanghelul Mihail ţiind în mână sabia plină de sânge şi stând pe mausoleul, devenit castel, care poartă încă numele de San-Angelo“, menţionează de asemenea Poboran, oprindu-se însă îndelung asupra legendei slave care explică de ce românii cred că Rusia este izvorul ciumei şi al holerei.

„Ia-mă în spinare şi du-mă prin toată Rusia!“

„Un rus sta culcat sub un molift şi soarele strălucea ca focul. În depărtare zări ceva şi se uită mai cu luare aminte, fecioara ciumă înaintă cu paşi pripiţi spre dânsul, înaltă şi învăluită în giulgiul alb, care o înfăşa de la cap până la picioare. Rusul voi să fugă, dar stafia îl apucă, întinzându-şi mâna cea lungă.

- «Cunoşti tu ciuma?, îi zise dânsa. Eu sunt! Ia-mă în spinare şi du-mă prin toată Rusia; nu uita nici oraş, nici sat, căci trebue să dau pretutindeni. Cât despre tine, de nimic să n-ai teamă, în mijlocul celor ce vor muri te vei afla în siguranţă». Şi înhăţându-l cu mâinile cele lungi ciuma i se încleştă în cârcă, iar ţăranul vedea stafia pe deasupra capului, dar nu simţi nicio greutate.

Mai întâi o duse prin oraşe. Acolo răsunau cântece de veselie, însoţite de jocuri, dar ciuma îşi scutură cutele giulgiului şi veselii şi petreceri pieiră. Ori încotro nenorocitul îşi îndrepta privirea, pretutindeni în juru-i vedea numai durere. Clopotele îşi trimiteau tristul bălăngăit, alaiurile funebre urmau unul după altul, fără de încetare, mormintele nu mai putea încăpea pe toţi morţii. În fiecare sat pe care îl străbăteau se iviau noi ţipete, feţele ereau galbene, casele pustiite.

Dar acolo sus, pe deal, se ridică propriul lui sătic, acolo îi este femeea, acolo copilaşii, acolo bătrânul lui părinte. Fiecare pas ce făcea înainte îi sporea mâhnirea. De’odată însă, încleştând mâna, apucă pe înfiorătoarea fecioară şi se aruncă cu dânsa în valuri. El pieri, ea scăpă, dar învinsă de o inimă aşa de vitează fugi în pădure şi în munte“, redă istoricul legenda transpusă în sudul ţării într-un cântec.

Ciuma neagră şi milioanele de victime

George Poboran face şi o scurtă trecere în revistă  a celor mai îngrozitoare episoade de ciumă din istorie, amintind, astfel ,de ciuma lui Iustinian (531-580), apoi de ciuma de la 746, din timpul împăratului bizantin Constantin Copronim, care „ţinu 20 de ani“, de „ciuma cea mare sau ciuma neagră, care a venit se spune din China, unde au murit 13 milioane de oameni, apoi a pătruns prin statele Europei, care fiecare, care a fost ajuns, a pierdut o treime din locuitorii săi“. Ciuma din 1655 a făcut în Londra, mai spune istoricul, 70.000 victime etc.

„În anul 1603 sub domnia lui Radu Şerban Basarab, pe lângă bătăliile cele multe veniră peste nenorocita de ţară şi un potop de lăcuste, de unde urmară grozava ciumă şi foamete“, începe Poboran şirul episoadelor de pe pământul sudic al ţării.

În 1737, între 1744 şi 1748, 1758-1761, 1761-1763 etc., pentru a noua oră ciuma astfel inventariată de istoricul slătinean abătându-se între 1828 şi 1830.
În 1783, domnitorul Nicolae Constantin Caragea, după ce aminteşte toate câte au îndurat oamenii „în toţi cei 7 ani trecuţi“, îi îndeamnă pe locuitori să-şi facă datoria creştinească şi pe lângă lucrul pământului să nu uite de biserică.

„Proclamaţia aceasta către locuitori erea alăturată pe lângă pitacul către ispravnici, cărora li se ordona să înfricoşeze pe locuitorii care nu-şi fac datoria de credinţă, mai ales acum în post, cu jugul şi cu alte pedepse“, spune istoricul.

Unele dintre mijloacele de combatere a flagelui sunt de o „naivitate uimitoare“, spune George Poboran, amintind de măsurile impuse de diverşi domnitori. Astfel, Mihail Şuţu dispune ca „preoţii să facă aiasmă şi să boteze gratis toate mahalalele şi în toate dimineaţile după leturghie, preoţii să citească moliftele pentru ciumă şi la vecernie să facă paraclis“. Pentru că, evident, „măsurile“ nu erau de ajuns, se ardeau locuinţele, se ardeau bunurile oamenilor, iar cioclii ajung cei mai de temut.

„Cioclii ereau propagatorii boalei căci cu toată oprirea de a se mai amesteca cu lumea curată, ei tot nu se supuneau. La  1 Aprilie 1795 Domnitorul ordonă ca zapciul ori cioclul care se va apropia de lume curată să fie împuşcat. Străjile din jurul oraşului primesc asemenea ordin şi pedepsesc pe ciocli care ar încerca să intre în oraş din cei alipiţi pe lângă lăzăreturi“, notează istoricul. Cioclii erau cei care profitau de boală şi le furau celor înstăriţi averea şi, chiar mai mult, procedau la excese de neînchipuit: „Astăzi am îngropat 14 morţi, căci unul a fugit şi nu l’am putut prinde“, menţiona unul dintre însărcinaţii cu astfel de treburi. De multe ori, cioclii îi „ajutau“ pe muribunzi să-şi găsească mai repede sfârşitul. Ajunseseră atât de temuţi încât la întrebarea: „Sănătoşi, copiii?“, şi de nu era aşa oamenii se mai fereau să declare adevărul, îngropându-şi morţii prin pivniţi.

În zona Slatinei, trupurile neînsufleţite ajungeau în gropile comune din lunca Oltului, de sub dealul Grădişte, istoricul Gorge Poboran menţionând că oseminte pietrificate au fost descoperite în zona abatorului (foarte aproape de malul Oltului), fiind expuse în 1906 şi ulterior predate muzeului de geologie.