1 octombrie este Ziua Internaţională a Vârstnicilor. Previziunile catastrofale privind îmbătrânirea populaţiei

Speranţa de viaţă a crescut, însă din urmă nu vin la fel de mulţi tineri care să ne poarte de grijă la bătrâneţe. Întrebarea cercetătorilor este dacă România va fi peste 50 de ani populată preponderent de vârstnici.

Ziua Internaţională a Vârstnicilor, instituită de Adunarea Generală a ONU în 1990, se sărbătoreşte în fiecare an la 1 octombrie.

Deşi ONU a gândit încă din 1982 planuri pentru îmbunătăţirea situaţiei vârstnicilor, obligând statele să acţioneze pentru bunăstarea acestei categorii a populaţiei, bătrânii români trăiesc şi astăzi de pe o zi pe alta. Frământă în pumni batista cu care-şi şterg lacrimile de dorul copiilor plecaţi şi-njură Guvernul în prag de pensie, când banii din pensia trecută s-au dus de mult. Studiile demografice spun că, în viitor, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere, va fi chiar mai rău. În 2050, o treime din populaţia Europei va fi de peste 65 de ani, în ceea ce priveşte România cifrele fiind mai îngrijorătoare.

Peste 3,3 milioane de vârstnici în 2015

De când sociologii se preocupă să pună cap la cap date şi să aprecieze tendinţe, cifrele arată că România s-a confruntat cu cea mai scăzută populaţie în 1930 (14,1 milioane), cei mai mulţi români numărând operatorii de interviu în 1990 (23,2 milioane). În 1990 vârstnicii reprezentau 10,3% din totalul populaţiei, zece ani mai târziu cifra crescuse la 19,9%.

Conform anuarului statistic pentru 2015, în România trăiau anul trecut 3,3 milioane de persoane peste 65 de ani. Mai puţin de 10% dintre acestea aveau peste 85 de ani, însă, cu toate că tumorile maligne, afecţiunile cardio şi cele respiratorii ne decimează pe capete, pe vârstnici cu atât mai mult, speranţa de viaţă, statistic, tot creşte, iar la români încă e loc de mai bine. Atât de bine încât în 2050 vom număra 5 milioane de vârsnici în România, în condiţiile în care se preconizează că populaţia va scădea în continuare, pentru că românii se hotărăsc târziu să procreeze şi decretează că nu pot întreţine mai mult de un copil. Greu de cuantificat rămâne fenomenul migraţiei, care ne indică, tot cu cifre, de data aceasta ale europenilor, că peste graniţe mai avem o Românie.

„«Vom fi mai puţini şi vom trăi mai bine», le-au răspuns, în 1970, nemţii unor colegi din Orient“

Alertele privind tendinţa evidentă de îmbătrânire a populaţiei în toată Europa nu sunt de ieri-de azi. Studiile sociologice îşi au rostul lor, şi dacă le-ar mai şi citi factorii de decizie probabil că satele depopulate pe care le regăseşti în fiecare judeţ, aproape fără excepţie, n-ar fi la fel de multe. „De la 3.000 la Revoluţie, am rămas 1.000 şi ceva“, se plângea primarul unei comune din sudul ţării, regiune în care îmbătrânirea populaţiei este pregnantă, fenomen dovedit de statistici,  primarul zugrăvind în continuare tabloul: „n-am mai înregistrat o naştere de ani de zile, dar am dus la groapă 18 anul ăsta. Sunt bătrâni, sunt bolnavi, neputincioşi, tinerii au plecat în străinătate, ne-ngrijim să le tăiem şi lemne şi să-i ducem şi pe ultimul drum“.

Dar, deşi scenariile nu arată grozav, speranţe, pe alocuri, sunt. „Poporul român este un popor care a depăşit tranziţia demografică, nu suntem asemeni popoarelor din Asia de Sud-Est. Măsurile impuse n-ar funcţiona, fenomenul se reglează singur. Nici în comunism, cu acel decret, n-a mers aşa cum se preconiza. După o vreme au învăţat cum să ocolească. Personal nu cred în aceste previziuni că în 2050 vom fi o ţară de bătrâni, pentru că se iau în calcul condiţiile actuale, fără să se ţină cont de ce se poate întâmpla în viitor. Evident că speranţa de viaţă a crescut, condiţiile de viaţă sunt mai bune, trăim mai mult. V-aş răspunde cu o glumă la întrebarea «Ce se va întâmpla?». În 1970, în Germania, la un simpozion pe teme de demografie, se lua în calcul aceeaşi ipoteză de lucru, vizând însă Germania. Demografi din Orient îi întrebau pe colegii lor nemţi ce e de făcut. Nemţii au spus: «Vom fi mai puţini, vom trăi mai bine!» (...) Nu e un lucru de ici-de colo să fim un popor tânăr, pentru că istoria pe care noi am învăţat-o... Ne-am format când? La 1300. Dacă mergi în Bruxelles vei vedea o clădire veche de 1100 de ani, în care a fost primărie sau o altă formă administrativă. Primăriile noatre cât sunt de vechi, de când facem noi administraţie?(...) Trebuie să ne învechim să ajungem să gândim şi să acţionăm altfel. Suntem foarte viguroşi şi foarte frumoşi, suntem în situaţia americanilor. Resurse există“, a declarat sociologul Paul Popescu, pensionar.

„Îmi vine să plâng doar când mă gândesc la soarta lor“

Dacă statisticile arată că trăim mai mult, odată ieşit în stradă sau pe uliţa satului constaţi şi dacă mai bine. Studiile, din nou studiile, spun negru pe alb că pe vârstnicii din România cel mai mult îi mulţumeşte familia, iar nemulţumiţi sunt când vine vorba de bani, care nu le-ajung de mâncare, întreţinere şi medicamente. „Îmi vine să plâng doar când mă gândesc la soarta lor, nu pot gândi global. Mă gândesc doar că se chinuie să adune carduri de reduceri la farmacii şi tot nu le-ajung banii să-şi cumpere reţeta, că se-mprumută pentru o masă de sărbători sau să-şi plătească factura la gaz... Ăştia sunt bătrânii noştri, trişti, abandonaţi. Probabil la fel vor fi şi generaţiile viitoare, doar că mai mulţi“, declară Speranţa Mihalcea, sociolog.

De cine sau de ce ţine ca perspectiva să se schimbe? „Tot de noi, de ce votăm. Doar că bătrânii noştri, e adevărat, disciplinaţi la vot, suferă de îndoctrinare. Nu pot să iasă oamenii din ce au învăţat toată viaţa. Au trăit convinşi că regele a plecat cu tezaurul şi a trăit în huzur şi n-ai cum să le scoţi asta din cap. Trebuie să moară câteva generaţii să se producă o schimbare de mentalitate. De la tineri chiar am speranţă, au dovedit că pot. De ce bătrânii stau la cozi umilitoare pentru un pachet? Pentru că sunt capabili să stea la coadă. Pentru că au făcut-o şi în comunism. Personal, în comunism am dat un decret invers în casă: nu mâncăm decât ce găsim în magazin fără să stăm la coadă. Şi se găseau conserve de fasole, „adidaşi“ şi „calcultoare“. Ştiţi ce sunt astea, nu? Soţia făcea de patru ori pe săptămână piftie“, a mai spus sociologul Paul Popescu.