Spovedania ortacilor mânaţi la Mineriade: „Foarte mulţi securişti acoperiţi au coabitat cu minerii. Cozma a apărut prin grija Serviciilor estice“
0
Parchetul ICCJ a anunţat pe 21 octombrie începerea urmăririi penale în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Trei foşti mineri şi un fost inginer miner au dezvăluit în premieră cum au decurs, din punctul lor de vedere, cele mai sângeroase evenimente din istoria postdecembristă a României şi cum au fost infiltraţi în mine, încă de la începutul anilor ’80, oamenii fostei Securităţi, cei care, ulterior, ar fi dirijat şi Mineriadele.
Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a anunţat, pe 21 octombrie 2015, după mai bine de un sfert de veac de la primele mineriade din România, începerea urmăririi penale în dosarul Mineriadei, pentru reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990. Fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul şef al SRI Virgil Măgureanu şi fostul şef al Inspectoratului General al Poliţiei Corneliu Diamandescu sunt acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii, pentru declanşarea atacului asupra populaţiei civile, urmare a deciziei luate la data 11-12 iunie 1990. Procurorii au cerut aviz pentru urmărirea penală pe numele fostului premier Petre Roman, al fostului ministru al Apărării Victor Atanasie Stănculescu, dar şi pe numele lui Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru în primul guvern provizoriu din 1990 şi responsabil cu controlul Serviciilor Secrete.
La 25 de ani de la cele mai sângeroase evenimente din istoria recentă a României, Valea Jiului este, pentru cei mai mulţi dintre locuitorii ei, o vale a plângerii. Lacătele puse pe exploatările miniere au ridicat numărul şomerilor, fără să li se ofere, însă, şi alternative, aşa că foarte mulţi foşti mineri şi-au luat familiile şi au plecat unde au văzut cu ochii, pentru a supravieţui. Alţii, mai norocoşi, au reuşit să se pensioneze sau au plecat şi încă mai pleacă la muncă pe unde pot, în străinătate. Pe străzile din fostele oraşe miniere nu vezi oameni zâmbind, iar pe foştii mineri îi găseşti greu şi îi convingi şi mai greu să vorbească. Pentru ei, evenimentele sângeroase care au marcat România postdecembristă au fost începutul sfârşitului.
Posturi „călduţe“ pentru cei infiltraţi de PCR
Puiu Horea (62 de ani) a fost inginer-şef sector la mina Livezeni şi a avut sute de oameni în subordine. Astăzi, în curtea casei sale din Petrila, judeţul Hunedoara, povestea lui curge aproape ca o spovedanie. Una în care oamenii şi momentele sunt dureros de vii, deşi au trecut, iată, 25 de ani. Până la mineriade, spune Puiu Horea, extrem de important e ce s-a petrecut în Vale în ultimele două decenii de comunism. „Valea Jiului, înainte de anul 1989, a suportat unele transformări fundamentale de personal, iar asta din ordinul Partidului Comunist, al lui Ceauşescu, în special, după anul 1977, atunci când a fost prima revoltă a muncitorilor din România împotriva unui sistem, nu împotriva unui om. Atunci, din ordinul Partidului şi al lui Ceauşescu, au fost vreo cinci-şase acţiuni. «Acţiunea 10.000», când 10.000 de oameni din ţară au fost aduşi, practic deportaţi, în Valea Jiului şi repartizaţi la cele 13 unităţi ale Combinatului Minier, cum se numea atunci, la fiecare unitate. Apoi, a fost «Acţiunea 7.000», când 7.000 de oameni au fost aduşi şi implantaţi în unităţile respective, apoi a fost «Acţiunea 5.000»“, povesteşte Puiu Horea.
Puiu Horea - Foto Ramona Găină
Bărbatul mai susţine că „în cadrul acestor acţiuni din sânul minerilor din Valea Jiului, au fost implantaţi foarte mulţi oameni ai fostei Securităţi, ofiţeri sub acoperire, foarte mulţi informatori, care au coabitat cu minerii din Valea Jiului, dar care aveau grijă să îşi facă treaba şi să informeze, de la început, din faşă, organele de Securitate şi de partid, dacă mai există vreo reacţie anticomunistă, antisistem. Şi, de atunci, nici nu a mai fost vreuna“, mai susţine fostul inginer-şef de la mina Livezeni.
Aceşti trimişi ai Partidului, adaugă Puiu Horea, nu erau angajaţi pe locurile de muncă periculoase, direct productive, în subteran, ci în posturi „călduţe“, la suprafaţă, la aprovizionare sau la transport. „Vă dau un exemplu: aveam doi muncitori, lucrau numai la suprafaţă, plătiţi ca aceia care intrau în subteran, adică bine. Am dat un ordin să facă o treabă şi, când am ieşit din mină, nu o făcuseră. I-am pedepsit introducându-i în mină, la locuri direct productive. A doua zi, ofiţerul de Securitate care răspundea de mina Livezeni m-a chemat la el în birou şi mi-a spus: «Pe ăştia doi oameni mi-i scoţi înapoi afară!». Am spus că eu nu-i scot şi mi-a răspuns: «Dacă nu îi scoţi tu, te schimbăm din funcţie şi îi scoate altul. Înţelege că am nevoie de ei“. Şi, imediat, mi-am dat seama că oamenii care erau la suprafaţă vedeau absolut tot ce se întâmplă şi le raportau. În decembrie 1989, unităţile din Valea Jiului au fost prinse cu un efectiv foarte mare de acest gen de oameni. Valea Jiului era înţesată de informatori şi ofiţeri sub acoperire, printre adevăraţii mineri. Aceşti indivizi erau asimilaţi de mineri, ca pe oameni de-ai lor, prin abilitatea pe care au avut-o“, povesteşte Puiu Horea.
„Dacă nu mergem la Bucureşti, fraţilor, ne închid minele!“
Inginerul îşi aminteşte că primele tulburări au apărut în ianuarie 1990, când, ajuns la serviciu, a văzut că oamenii nu intraseră în subteran şi era agitaţie foarte mare. Când a întrebat ce se întâmplă, i s-a răspuns că se pleacă la Bucureşti. „Eu am văzut că, printre cei care erau cei mai hotărâţi să plece la Bucureşti, se găseau şi cei doi oameni care lucrau la mine la sector (n.r. – cei vizaţi în discuţia cu ofiţerul de Securitate). Ei au fost cei care i-au incitat pe minerii adevăraţi să meargă, în ianuarie, la Bucureşti: «Dacă nu mergem la Bucureşti, fraţilor, iarăşi ne vor tăia pensiile, iarăşi ne vor tăia salariile, ne vor închide minele, vom rămâne pe drumuri». Oamenii de bună-credinţă s-au dus, i-au urmat, eu nu am fost atunci, în ianuarie, la Bucureşti. Am rămas cu câţiva ortaci să ne vedem de treabă. Au venit de acolo victorioşi, atunci s-au dus şi au cerut unele drepturi pierdute, nu au cerut nimic în plus faţă de ce au avut de-a lungul anilor şi încet-încet le-a fost tăiat. Au mers cu gânduri extraordinar de bune“.
Mineriade - Foto AP
Puiu Horea îşi aminteşte că, imediat după „victoria“ din ianuarie, minerii s-au întors acasă. Dar au urmat evenimentele din 18 februarie 1990, din Bucureşti, „când a fost atacat Ministerul de Interne, când s-a dat foc maşinilor de Poliţie, de Jandarmerie. În urma transmisiei directe de la televizor, a lipsei totale de reacţie a factorilor de putere, aceiaşi agitatori au instigat plecarea din nou la Bucureşti. Atunci, am fost rugat şi eu de ortacii mei: «Şefu’, haideţi cu noi! Dacă sunteţi aici, trebuie să fiţi şi acolo în fruntea noastră». Sigur, m-am urcat în tren alături de alţi colegi, factori de decizie. Li s-a spus că pică Guvernul, pică Iliescu, vin ţărăniştii, ne împuşcă din nou ca în ’89, ne bagă în puşcării, pierdem locurile de muncă, vindem ţara şi trebuie să ne apărăm democraţia, trebuie să ne apărăm ţara, trebuie să nu o lăsăm pe mâna trădătorilor. Toate astea ni s-au spus aici de către acei agitatori“, povesteşte Puiu Horea.
Câteva mii de mineri au plecat, atunci, la Bucureşti şi, aşa cum spune fostul inginer-şef, „la plecarea din Petroşani, până în Bucureşti, inclusiv în Piaţa Victoriei din Capitală, unde s-a ajuns în final, nimeni nu s-a dus cu idei războinice, să facă prăpăd, să lovească. Toată lumea a plecat cu gândul să-şi apere locul de muncă, ţara, să nu fie vândută ţara. Oamenii chiar au crezut în lucrurile acelea, pentru că minerul nu minte. Un om care lucrează la 700 - 800 de metri sub pământ, în atmosferă explozivă, nu minte, pentru că, dacă minte şi face o greşeală, nu moare numai el, mor încă zeci de oameni. Aceşti oameni, fiind implantaţi în Valea Jiului din 1980 încoace, erau deja asimilaţi foarte bine, fără să-şi dea cineva seama că erau unul Stejarul, altul, probabil, Plopul, altul – Ghiocelul şi aşa mai departe. Oamenii din Valea Jiului au plecat cu cele mai bune gânduri şi cu teama de a nu-şi pierde locurile de muncă, în cazul în care Guvernul Petre Roman cade sau Iliescu este îndepărtat de la putere. În Mineriada din februarie, la care eu am fost, nu a existat niciun incident“.
„Ce căutăm noi aici? Eram într-un oraş paşnic“
De când au ajuns în Gara de Nord, în februarie 1990, spune Puiu Horea, parcursul a însemnat un lung şir de „curiozităţi“, aşa cum le denumeşte, astăzi, ironic: „Când au ajuns garniturile de tren în Gara de Nord, erau nişte oameni îmbrăcaţi în civil, care ne-au aşteptat. «Bine aţi venit, vă ducem noi înspre Guvern». De unde naiba să ştie 5.000, 7.000 de oameni pe unde să o ia prin Bucureşti, că nici acum nu ştiu exact? Ne-au dus, am ajuns în faţa Guvernului, erau tanchetele puse în faţa Guvernului. Ce m-a frapat pe mine, Puiu Horea, era liniştea totală. La ce mă gândisem eu că e în Bucureşti, la ce văzusem la televizor, dar aici nimic, doamnă, nimic. Şi atunci am simţit că-mi creşte păr de lup pe spinare şi m-am întrebat ce căutăm noi aici, că nu-i nimic, domnilor, nu e nicio răzmeriţă, nu arde nicio maşină, nu e nimeni afară. Becurile erau aprinse la Guvern, în Piaţa Victoriei, mă întrebam dacă ne aşteaptă pe noi. În Piaţa Victoriei, am fost rugaţi să formăm o delegaţie a minerilor şi să urcăm sus, la discuţii. Dar ce să negociem, că noi am mers să apărăm ţara?“, povesteşte bărbatul şi râde cu amărăciune.
Tot el a făcut parte, alături de vreo 15 ortaci, din delegaţia trimisă să se întâlnească cu reprezentanţii Guvernului. „Ne-a aşteptat Gelu Voican Voiculescu cu o echipă de tineri. Ne-a mulţumit, mi-am dat seama că e un lucru necurat la mijloc şi am spus: «Uite care e situaţia, ia chemaţi voi televiziunea încoace, să fie transmisie în direct şi chemaţi următoarele personalităţi: toţi preşedinţii partidelor politice, preşedintele României, ministrul de Interne şi ministrul Apărării Naţionale. Într-o jumătate de oră, a fost televiziunea, au venit reprezentanţii partidelor politice şi de la liberali, şi de la ţărănişti, şi de la FSN, preşedintele Iliescu, ministrul de Interne Chiţac, ministrul Apărării Stănculescu. Acolo, domnul Iliescu a condus ostilităţile, la acea întâlnire, şi a dat cuvântul prima dată partidelor politice. Ei au spus că nu sunt amestecaţi în ceea ce s-a întâmplat în Bucureşti cu o zi înainte, când fusese atacat ministerul de Interne, fuseseră incendiate autobuze – nu ştim de către cine. Faptele din Bucureşti de cu o zi în urmă au determinat venirea minerilor. Când eu am ajuns în Bucureşti, nu era nici urmă de incendiu, de absolut nimic, eram într-un oraş paşnic, normal, fără nimic, că asta mi-a dat marele semn de întrebare, să mă întreb ce caut acolo“.
Fostul inginer-şef mai spune că, după ce reprezentanţii partidelor politice au spus că ei nu sunt amestecaţi în ceea ce se întâmplase în Bucureşti cu o zi în urmă şi că regretă şi ei, fiind împotriva actelor de violenţă, s-a dat cuvântul fiecărui delegat al minerilor. „Îmi amintesc că stăteam chiar în faţa domnului Iliescu, m-am prezentat şi le-am spus factorilor de decizie că venirea minerilor nu are ca scop decât teama lor. I-am rugat pe domnii reprezentanţi ai puterii politice şi executive să jure în faţa naţiunii, pentru că se transmitea în direct în toată ţara, că îşi vor face treaba pentru care sunt plătiţi şi noi ne întoarcem şi ne facem treaba, ca să dăm cărbune, pentru ca ei să aibă lumină să poată lucra. Închipuiţi-vă că toţi au jurat că îşi vor face treaba, şi, atunci, le-am spus eu, Puiu Horea: «Nu voi mai veni niciodată în această calitate la Bucureşti, nici nu am mai fost, dar să ferească Dumnezeu România ca minerii să mai fie chemaţi sau să mai trebuiască să mai vină o dată la Bucureşti, că veţi avea România pe conştiinţă, domnilor!»“, mai spune fostul inginer-şef.
Toţi cei de la masă i-au dat dreptate şi, „după toată discuţia asta, a trebuit ca Iliescu să iasă la balcon să spună trei vorbe. Există caseta înregistrată cu Iliescu mulţumind, spunându-le oamenilor să se întoarcă înapoi, că nu se va mai întâmpla nimic. Aproape 10.000 de oameni l-au huiduit, i-au strigat: «Nu plecăm!». Oamenii nu mai aveau încredere că va fi bine, atât de tare fusese implantat în ei de către aşa-zişii lor ortaci, şi o spun cu toată puterea, de către Servicii, încât oamenii au crezut că fac un lucru bun“, povesteşte Puiu Horea.
„Miron Cozma nu e singurul vinovat“
După mineriada din februarie, fostul inginer-şef de la Mina Livezeni a refuzat categoric să mai participe la cele care au urmat. Era, însă, pe acelaşi post, aşa că ştie foarte bine atmosfera din Vale, de dinainte de plecări.
Miron Cozma- Foto AP
„A fost exact acelaşi tip de manipulare şi pe 13-15 iunie 1990. Că se urmăreşte să ne lase fără locuri de muncă, că vor să închidă minele – aceiaşi oameni vorbeau, acelaşi nucleu, aceiaşi agitatori. Dacă în februarie nu exista un conducător al minerilor, atunci, în iunie, era domnul Cozma. Domnul Cozma a apărut din grija Serviciilor, din punctul meu de vedere. Este un produs al Serviciilor pe aripa estică. Era subinginer miner la mina Lonea, simplu subinginer, un oarecare, dintre miile de subingineri care existau în Valea Jiului. Cred că a fost unul dintre oamenii care au acceptat să facă anumite lucruri. Cred, nu am dovada, că este produsul Serviciilor şi sprijinit de Servicii să facă tot ceea ce a făcut până în momentul în care a fost arestat, pentru că singur nu putea să facă. Nu spun că Miron Cozma este nevinovat, dar spun cu certitudine că nu este singurul vinovat. Tot părerea mea este că cei care nu au marşat pe ideea Serviciilor au fost eliminaţi, nu fizic, din toate funcţiile de decizie în Valea Jiului. Iar dacă astăzi – tot din punctul meu de vedere – România nu se îndrepta spre Vest, astăzi Miron Cozma era unul dintre cei mai puternici oameni din România şi cei mai respectaţi. Îmi pare rău că a fost un om folosit, folosit pe buna lui credinţă. El a crezut în ceea ce a făcut, ce i s-a spus. A crezut, aşa cum am crezut şi noi, în februarie. Pe fond, Miron nu este un om rău deloc“, crede Puiu Horea.
Măcelul din 13-15 iunie 1990: „Cei de la Poliţie au fost primii care ne-au coordonat“
În parcarea unui bloc dintr-un cartier periferic al Petroşaniului, Viorel Konya (60 de ani) îşi spune şi el, pentru prima dată, povestea Mineriadei la care a luat parte, cea din 13-15 iunie 1990. Niciun organ de anchetă nu l-a întrebat până acum nimic. Şi au trecut 25 de ani. În 1990, era ajutor miner la mina Livezeni, unde a lucrat, vreme de 30 de ani, doar în subteran.
În noaptea de 13 iunie, era de serviciu, aşa că a urmat ritualul obişnuit: a mâncat, şi-a luat salopeta cu care lucra în mină, lămpaşul şi a mers să semneze pontajul. Aici, a aflat că trebuie să coboare la poarta 1 şi „de acolo ne-au dus direct la gară. Inginerii care erau cu noi, maiştrii au primit instrucţiuni, deja se ştia treaba de la schimburile care au fost. Nu puteam să zicem nu, ne-au luat aşa, ca din oală. Numai ne-au spus să coborâm la poartă, de acolo în autobuz şi direct la gară. Am zis că mergem la serviciu pe Maleia, la punctul de lucru, când am văzut că o ia autobuzul spre gară“, îşi aminteşte Viorel Konya.
Viorel Konya - Foto Ramona Găină
Fostul miner mai susţine că, pe drum, li s-a transmis că trebuie să aplaneze conflictele din Bucureşti, că „tot tineretul a început să dea foc pe la autobuze. Ei aşa au zis: că mergem să se stabilizeze situaţia, să nu mai degenereze. Ştiu că am ajuns în Bucureşti dimineaţa, de la mină direct în gara Petroşani şi, de acolo, la Bucureşti. Pe traseu, trenul s-a mai oprit în gări şi, dacă se oprea, mai erau mineri care au început prin gări să facă gălăgie, să spargă pe acolo, au luat ziare, au împrăştiat pe jos, unii erau băuţi“. Odată ajunşi în Capitală, mai susţine fostul ortac, „am fost primiţi cu mâncare, cu suplimente, apă minerală, veneau cu dubiţe din astea, cu ţigări se mai arunca către noi, către mineri. Erau dubiţe de-ale lor din Bucureşti, că erau cu număr de Bucureşti. Cu mâncare veneau de cinci-şase ori pe zi, cu apă minerală, sucuri, salam. Se făcea şi abuz, se mai arunca, se mai dădeau pe la unii, pe la alţii, în urma noastră rămâneau suplimente“.
Viorel Konya susţine că el n-a lovit pe nimeni şi că nu a fost nici la sediile partidelor istorice. Nu neagă, însă, că alţii au dat în oameni şi, de pe unde au fost, au luat ce-au apucat. Ce nu a înţeles, însă, nici până astăzi e ce căutau în mijlocul lor oameni pe care nu-i cunoşteau, îmbrăcaţi în salopete nou-nouţe de miner, în condiţiile în care toţi cei din Vale plecaseră de la serviciu în salopetele de muncă, murdare, vechi. Iar cei în salopete noi, spune bărbatul, mobilizau „exemplar“.
Jaful de la sediul ţărăniştilor
„În Bucureşti, mergeam în grupuri, au fost care au găsit obiecte din astea pe la Partidul Ţărănesc, aspiratoare, aparat de făcut poze. Le-au luat cu ei. Nu am fost la Partidul Ţărănesc, ştiu numai din discuţii ce s-a întâmplat acolo. Am fost în Piaţă, nu am apucat să mă distanţez, că nu cunoşteam Bucureştiul şi îmi era frică să mă îndepărtez. Sunt şi mineri care au făcut prostii, au băut, s-au îmbătat, au mai bătut. Vedeam că erau şi civili din ăştia pe lângă noi, băieţi tineri în civil. Ei erau mai mult curioşi să vadă despre ce este vorba, rele şi scandaluri nu au făcut, stăteau şi ne întrebau cum e viaţa de miner, pentru ce am venit, puţine discuţii, că era şi forfota aia mare. Erau numai în treacăt şi discutau cu noi“, adaugă Konya.
Mineriade - Foto AP
Bărbatul îşi mai aminteşte că erau grupuri de mineri şi de civili, „pe care îi mai loveau, erau şi organele de Poliţie. Îi luau şi îi băgau în dubele mari de Jandarmerie. De lovit, eu n-am lovit pe niciunul. Treburile se petreceau repede, imediat interveneau ăştia de la Poliţie şi erau duşi în dubele alea mari. Am înţeles că unii au mai fost şi reţinuţi. Nu am cunoscut pe nimeni din ăia care loveau. Erau îmbrăcaţi în mineri, dar aveau salopete albastre, exact ca de mineri, dar nu erau murdare. Noi, normal, când am plecat, am plecat cu hainele de şut şi pe hainele de miner se vede transpiraţia, praful de cărbune. Tot de la Bucureşti, cineva s-a ocupat de ei şi au fost imediat îmbrăcaţi. Minerul avea şi cască, şi lampă la el, puteai să-l deosebeşti. Cei cu salopetele curate loveau aşa de repede, de iute, erau grămezi aşa cum sunt la meciurile astea de rugby, nici nu puteai să vezi bine, numai vedeai cum loveşte ba cu piciorul în fund, ba pe la spate, ba cu pumnii, pe urmă îmbrânceli şi veneau ăştia de la Poliţie şi îi şi săltau, îi luau şi îi băgau în dubă“, povesteşte bărbatul.
După ziua petrecută în Piaţă, au fost duşi cu autobuze la Sala Polivalentă, unde au primit mâncare. A doua zi, tot cu autobuze, i-au adus înapoi în Piaţă. „Ştiu că a venit şi domnul preşedinte Iliescu de ne-a ţinut cuvântarea acolo, ne-a mulţumit pentru gestul ce am făcut“, mai spune fostul miner.
„Ne-au spus că studenţii au devastat Bucureştiul“
Francisc Koracsony (53 de ani) era, în iunie 1990, ajutor miner la Mina Dâlja. Tocmai ieşise din subteran când a aflat că se pleacă la Bucureşti. „Am ieşit din subteran pe la 6 după-masă. S-a anunţat că e ceva scandal în ţară. Când am ieşit afară, deja erau mobilizaţi, erau liderii de sindicat, erau directorii. Atunci ni s-a spus să rugăm oamenii care vor să meargă la Bucureşti pentru a aplana un conflict pe care studenţii l-au făcut, au zis că au devastat Bucureştiul, sediile partidelor sunt sparte şi preşedintele ameninţat, asta ne-au spus liderii de sindicat. Atunci, am hotărât toţi să plecăm, garniturile erau deja pregătite în gară cu plecările. Am plecat aşa cum am ieşit din schimb, murdari, cu nisip, nu ne-am mai schimbat“, povesteşte bărbatul.
Francisc Karacsony - Foto Ramona Găină
Francisc Koracsony a adăugat că, dimineaţa, la prima oră, minerii au ajuns în Bucureşti, în Piaţa Universităţii: Din bătăile crunte care au urmat nu au lipsit minerii, poliţiştii şi bărbaţii îmbrăcaţi în salopetele noi de miner, curate, pe care nu îi cunoştea nimeni. ”Când am intrat noi, deja auziseră că venim, iar unii au plecat. Erau corturi, le-au luat minerii, le-au aruncat şi au început să-i îndepărteze pe studenţi, a fost o încăierare. Într-adevăr, primii care au ajuns acolo s-au bătut. Într-adevăr, au fost bătăi stradale, că studenţii nu au cedat uşor în faţa noastră, ăsta e adevărul. Cei care au fost încăpăţânaţi au sărit la mineri, ne-au întărâtat, plus că a fost Poliţia în faţa noastră“.
„De unde era să ştim unde erau Coposu şi Câmpeanu?“
Fostul muncitor din mină Francisc Koracsony mai spune că atunci, la mineriada din iunie 1990, „cei de la Poliţie au fost primii care ne-au coordonat din toate punctele de vedere. Erau miliţieni băgaţi între noi şi ne spuneau unde să mergem. De unde era să ştim noi unde erau Coposu sau Câmpeanu, unde erau sediile lor? Miliţienii spuneau: «Acolo e sediul lui ăla». Erau şi miliţieni îmbrăcaţi, erau şi civili mulţi. Foarte mulţi în civil erau. Mulţi bucureşteni au fost băgaţi între noi. Noi eram murdari şi ei erau cu salopete curate, e o mică mare diferenţă. Salopete curate, dar de miner, bineînţeles. Şi toate sediile au fost sparte de ei. Nu aveam cum noi, ca mineri din Valea Jiului, să ştim unde sunt sediile. Ei conduceau, mergeau în grupuri de 15-20 de inşi, i-au luat papionul lui Raţiu. Erau şi de-ai noştri în grupuri, şi ei. Maşini la dispoziţie au fost peste tot, să ne ducă unde aveau ei sediile.
Francisc Koracsony susţine că, la un moment dat, rămăseseră fără ţigări şi că i-a auzit un poliţist: „Era un ţigan care făcea contrabandă cu ţigări pe acolo. Au luat poliţiştii nu ştiu câte cartuşe de ţigări, aşa, cu japca şi ni le-au dat nouă. Poliţia a dat foc la autobuze, când s-a dat cu sticle atunci, să fiţi atenţi la filmări. Opreau maşina lângă tine, scoteau sticle cu benzină şi împărţeau la oameni. Cei în civil şi în salopete noi de miner apăreau în grupuri, nu erau constant între noi. Nu erau permanent acolo, veneau şi spuneau: «Haideţi că devastează în partea cealaltă oamenii lui Marian Munteanu. Haideţi să apărăm, că uite, vrea să intre, să facă, să spargă!»“.
Marian Munteanu, liderul studentilor din Piata Universitatii, la spital - Foto Getty Images
Astăzi, bărbatul priveşte înapoi cu tristeţe. Minele s-au închis, aşa că a trebuit să meargă la muncă în Italia, ca să-şi poată întreţine familia. După 25 de ani, vede lucrurile altfel. Înţelege, cu siguranţă, mai mult. „Eu pot să jur pe orice că nu am atins un om. Că am făcut convoi da, dar de bătut, nu. Am stat doar în Piaţă, nu la sedii. Aşa am crezut, că mergem pentru dreptatea ţării, dar am fost minţiţi. Când ne-am dat seama ce măgărie se întâmplă, am spus că vrem să plecăm acasă. Noi nu am fost pentru devastări. Am venit acasă tot amărâţi, mai obosiţi decât am plecat. Am fost păcăliţi şi s-a ales un haos de Valea Jiului, s-au desfiinţat minele. Îmi pare rău că nu mai avem nimic în Valea Jiului, nu mai avem locuri de muncă, nimic, suntem pierduţi“, încheie bărbatul.
”Pacea de la Cozia“, din 1999: „Cozma răcnea toată ziua“
Constantin Hrincă (56 de ani) a participat la ultimele două mineriade, cele din 1999 de la Costeşti şi Stoeneşti, fiind, atunci, lăcătuş la Mina Dâlja. „A venit zvonul, de la Combinat, că se închid mina Aninoasa şi mina Dâlja. De acolo a plecat toată tărăşenia. Mina Dâlja era printre cele mai bune din Vale, cărbunele era de o calitate foarte bună şi nu mai necesita spălare. Am stat opt zile în grevă. În curtea Combinatului, Cozma răcnea toată ziua. Eu nu prea sunt de acord cu şefii ăştia veniţi peste noapte, mi-au plăcut şefii care şi-au câştigat poziţia. El nu făcuse absolut nimic, decât cu răcnitul. Nu a vrut să vină nimeni de la Bucureşti încoace. Opt zile numai asta am cerut, să vină cineva de la Bucureşti să vorbească cu noi aici“, rememorează bărbatul.
Constantin Hrinca - Foto Ramona Găină
Aşa au plecat cu toţii pe jos. Fostul miner îşi aduce aminte cum au ajuns la mănăstirea Lainici, în defileul Jiului: „Au ieşit preoţii, Cozma dăduse bani pentru construirea noii mănăstiri. Ne-au binecuvântat, ne-au dat lumânări, am stat toţi în stradă, s-a blocat circulaţia, ne-au cântat, noi am cântat după ei“.
Au avut confruntări cu jandarmii pe Defileul Jiului, însă, în toată nebunia, fostul ortac îşi aminteşte că a apărut o maşină din care le-au fost împărţite conserve de carne şi pâine. Au dormit la Târgu Jiu, după care au plecat cu autobuzele mai departe. Au ajuns la Costeşti, iar de-aici „pacea de la Cozia“ e deja istorie.
Două săptămâni mai târziu, alarma s-a dat din nou. „Un lider trimite pe cineva să ne spună că îl leagă pe Miron Cozma, nu aveau ce să-i găsească şi îi găsiseră accidentul când a dat el peste cineva pe o trecere de pietoni, ceva de genul ăsta. I-au găsit ăia ceva ca să îl salte. Aşa am plecat la Stoeneşti. Ne-am mobilizat, ştiind că îl leagă pe Cozma, liderii de sindicat ne-au băgat în cap chestia asta: «Hoţii ăştia îl saltă pe Cozma»“, povesteşte bărbatul.
Mineriade - Foto AP
Parcursul e viu şi-acum, conflictele cu jandarmii, oamenii simpli care le-au oferit mâncare, toate sunt imagini pe care anii nu le vor şterge niciodată. Ce l-a surprins, însă, e când şi-au văzut, la finalul bătăliei, liderul. „Când s-a oprit conflictul, a apărut Cozma cu bodyguarzii lui. Unul dintre ei ştiu unde stă, în Turcineşti, în Târgu Jiu. Să vezi ce vilă are. Noi am mers cu Cozma permanent, mulţi au spus că l-au schingiuit, nu i-au făcut nimic, era un gard de sârmă ghimpată şi, după aceea, era un şanţ, şi l-au pus lângă gardul ăla. Aia mi-a fost cel mai ciudă, când l-au dezbrăcat să îl percheziţioneze, i-au scos, uite aşa, o cărămidă de dolari din sân lui Cozma“, povesteşte Constantin Hrincă. Astăzi, priveşte înapoi cu amărăciune şi vede cu totul altfel ce s-a întâmplat: „Cineva a vrut să se folosească de oameni mai puţin pregătiţi“.
Şase Mineriade. Toate violente
Prima Mineriadă. În ianuarie 1990, Frontul Salvării Naţionale îşi anunţă intenţia de a se transforma în partid politic şi de a participa la alegerile ce urmau să fie organizate în primăvara aceluiaşi an. Pe 28 ianua-
rie, partidele istorice organizează un uriaş miting de protest în Piaţa Victoriei, în paralel cu o contramanifestaţie de susţinere a autorităţilor, la care iau parte muncitori. Pe 29 ianuarie, aproximativ 5.000 de mineri vin la Bucureşti şi sunt devastate sediile partidelor istorice, PNL şi PNŢCD, liderul ţărănist Corneliu Coposu fiind preluat de la sediul PNŢCD cu un tanc de către reprezentanţii Guvernului, pentru a fi salvat de furia mulţimii. Mai multe persoane sunt rănite.
A doua Mineriadă. Pe 18 februarie 1990, partidele istorice organizează un nou miting de protest în Piaţa Victoriei împotriva autorităţilor de la acea vreme, pe pancarte putându-se citi lozinci precum „Jos, comunismul!“, „Jos, Securitatea!“, „Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti!“. Un grup de protestatari forţează intrarea în sediul Guvernului, iar Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru la momentul respectiv, este ameninţat că va fi aruncat de la balcon. Este mobilizată armata, sunt reţinute aproximativ o sută de persoane, iar pe 19 februarie, la solicitarea autorităţilor de la Bucureşti, aproximativ 4.000 de mineri vin la Bucureşti. Nu sunt semnalate incidente violente între ortaci şi locuitorii Capitalei, iar minerii se reîntorc în Valea Jiului. La această mineriadă a participat şi minerul Puiu Horea.
A treia Mineriadă. Pe 22 aprilie 1990, opoziţia organizează o demonstraţie antiguvernamentală de proporţii în Piaţa Universităţii, iar în următoarele săptămâni, la proteste iau parte zeci de mii de persoane. Balconul de la Universitate, devenit un adevărat simbol al mişcării, este locul de unde le vorbesc protestatarilor foşti deţinuţi politici, intelectuali importanţi, lideri ai partidelor istorice, reprezentanţi ai studenţilor. În mai 1990, Ion Iliescu şi FSN câştigă detaşat alegerile, iar manifestaţia din Piaţa Universităţii continuă, chiar dacă numărul participanţilor scade substanţial. În piaţă rămân câteva sute de persoane, iar o parte dintre ele intră în greva foamei. În dimineaţa zilei de 13 iunie, trupele poliţieneşti intervin în forţă pentru dispersarea manifestanţilor, au loc confruntări violente între poliţie şi demonstranţi. Sunt atacate sediul Poliţiei Capitalei şi al Ministerului de Interne, iar forţele de ordine folosesc arme de foc. Este ocupată curtea Televiziunii Române, iar emisia este întreruptă pentru câteva ore. Seara, preşedintele de atunci, Ion Iliescu, face apel la sprijin către „toate forţele conştiente şi responsabile“ din ţară, pentru a-i „nimici“ pe protestatari. Garnituri de tren speciale sunt puse la dispoziţia minerilor conduşi de Miron Cozma, care ajung pe 14 iunie la Bucureşti. Grupuri de mineri devastează sediile facultăţilor bucureştene, sute de persoane sunt bătute crunt, sunt devastate de asemenea sediile partidelor istorice, locuinţele unor lideri ai opoziţiei, sediile unor publicaţii independente. Bilanţul oficial este de şase morţi şi sute de răniţi, însă asociaţiile victimelor au susţinut că numărul morţilor ar fi fost cu mult mai mare, aproximativ o sută de persoane. Tot atunci, alte câteva sute de persoane au fost arestate. O zi mai târziu, pe 15 iunie, Ion Iliescu le mulţumeşte public minerilor pentru sprijinul acordat, printr-un discurs aproape sângeros pentru istoria României, după care ortacii sunt duşi cu garnituri speciale de tren înapoi în Valea Jiului. La această mineriadă au participat şi minerii Viorel Konya şi Francisc Karacsony.
A patra Mineriadă. În septembrie 1991, pe fondul scăderii nivelului de trai al minerilor, sindicatele declanşează o grevă generală, iar Miron Cozma, liderul minerilor, ameninţă cu o nouă deplasare la Bucureşti. Pe 24 septembrie, ortacii devastează gara din Petroşani şi ocupă trei trenuri, iar pe 25 septembrie ajung în faţa Palatului Victoria. Este atacată clădirea Guvernului, iar funcţionarii sunt evacuaţi. Seara, liderii de sindicat se întâlnesc cu Ion Iliescu şi cer demisia Guvernului, demisie anunţată a doua zi, la postul public de televiziune, de preşedintele de atunci al Senatului, Alexandru Bârlădeanu. Într-un final, se anunţă rezolvarea revendicărilor, iar minerii se întorc în Valea Jiului. Bilanţul celei de-a patra Mineriade: 455 de răniţi, trei morţi la Bucureşti şi unul la Vulcan.
A cincea Mineriadă. În decembrie 1999, Guvernul anunţă închiderea primelor mine din Valea Jiului, iar ortacii declanşează greva generală. Pe 18 ianuarie 1999, mii de mineri pornesc în marş spre Bucureşti, înlătură barajele puse pe drum de autorităţi, iar după bătălia de la Costeşti, dintre mineri şi forţele de ordine, premierul de atunci, Radu Vasile, acceptă să discute cu reprezentanţii minerilor, la mănăstirea Cozia, şi se încheie „pacea de la Cozia“, un acord prin care se garantează neînchiderea minelor Dâlja şi Bărbăteni şi neînceperea urmăririi penale împotriva liderilor minerilor.
A şasea Mineriadă. Pe 15 februarie 1999, Miron Cozma este condamnat de instanţa supremă la 18 ani de închisoare în dosarul Mineriadei din septembrie 1991. O zi mai târziu, Cozma pleacă spre Bucureşti alături de 2.500 de mineri. Pe 17 februarie sunt opriţi la Stoeneşti, în judeţul Olt, iar Miron Cozma şi alţi lideri sindicali sunt arestaţi. La această mineriadă a participat şi Constantin Hrincă.
Vă mai recomandăm:
Un scandal de proporţii ”mocneşte” la Poliţia Rutieră Sibiu, unde ar fi dispărut, se pare, sume substanţiale din încasările pentru amenzile de circulaţie.
Edilul din Şelimbăr ar fi fost prins conducând pe contrasens însă nimeni nu a suflat o vorbă despre eveniment: Maricuţa a contestat sancţiunea în instanţă, care va decide dacă acesta va rămâne sau nu fără permis pentru 60 de zile.
Procurorii DNA Serviciul Teritorial Alba Iulia au făcut vineri percheziţii în mai multe judeţe, printre care şi Sibiul.
Edilul din Şelimbăr, al cărui nume apare în dosarul de corupţie în care DNA face miercuri percheziţii la Sibiu, are o avere considerabilă.
Se încarcă comentariile...
