Emil Cioran, filosoful care a renunţat să mai scrie în limba română după ce s-a stabilit la Paris. Cum povestea despre Sibiu, Ocna şi cafeneaua Bufniţa

Născut la Răşinari, lângă Sibiu, Cioran s-a stabilit în Franţa în anul 1938, iar după plecarea din ţară tot ce a scris şi a publicat a fost în limba franceză. În anul morţii sale prestigioasa editură Galimard din Paris i-a dedicat volumul “Oeuvres” – Opere, de peste 1.800 de pagini, în care sunt adunate toate cărţile sale.

Cioran s-a născut la Răşinari pe 8 aprilie 1911, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, după care a avut o bursă de studii de doi ani la Berlin. Se întoarce în ţară în 1937 şi predă timp de un an filosofie la un liceu din Braşov, iar în 1937 a obţinut o bursă a Institutului Francez din Bucureşti pentru doctorat, care-i va fi prelungită în 1938, când s-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii din Paris. În acelaşi an, Cioran se stabileşte definitiv în capitala Franţei. 

Scriitorul a publicat în Franţa peste 10 volume, după plecare din ţară totul fiind scris şi publicat în limba franceză, volumele apărute în Franţa fiind publicate în România abia după 1990. În anul morţii sale prestigioasa editură Galimard din Paris i-a dedicat volumul “Oeuvres” – Opere, de peste 1.800 de pagini, în care sunt adunate toate cărţile sale. 

Pentru “Precis de decomposition” –“Tratat de descompunere” Cioran a primit premiul Rivarol, care a rămas de altfel singurul său premiu, acesta refuzând de-a lungul anilor toate marile distincţii pe care i le-a oferit cultura franceză. Cioran nu a mai revenit niciodată în România şi a murit pe 20 iunie 1995 la Paris. 

Amintiri despre Cioran – cum povestea despre Sibiu, Ocna şi cafeneaua sibiană Bufniţa

Într-un material publicat de Martin Greslou în Apostrof, revistă a Uniunii Scriitorilor, nr. 3/2011 şi intituat “Omul din mansardă”, aceasta redă o serie de amintiri cu filosoful, pe care l-a cunoscut în contextul în care i-a găzduit fratele şi soţia, veniţi pentru câteva zile la Paris. 

“Dincolo de faptul că refuza toate premiile (se ştie singura excepţie, la debutul său francez), Cioran n-a cerut niciodată cetăţenia franceză: toată viaţa a trăit ca „studentul“ ce era la sosirea lui în Franţa. Aşa se face că a mâncat mult timp la „Restau U“ (o cantină studenţească), printre ceilalţi studenţi, până la o vârstă înaintată. 

Îl amuza să ne povestească cum se hrănea, curat şi ieftin, adică pe gustul şi după buzunarul lui, la „Restau U“. Simone, gospodină desăvîrşită în faţa Celui Etern, a fost neîndoielnic aceea care, prin apariţia ei, a stopat obiceiul. Gătea foarte fin. Cum să uiţi aperitivele sale de ţelină cu brânză rocfort, apoi friptura de vită în sânge stropită cu un bun Bordeaux, de care el, Ilustrul, nu se prea atingea. Cioran mai mult vorbea. Departe de literatură, pe care noi nu îndrăzneam s-o abordăm în preajma lui, căci nu-i ştiam reacţiile, povestirile lui Cioran erau prilejuri de aduceri-aminte, plăcute unele, angoasate altele.

Iată altă amintire – tipică, îmi vine să spun! –, de data asta nu povestită, ci trăită. Ne pregăteam, după cină, de plecare; şi, trecând prin holul de la intrare, vedem, vrând-nevrând, teancul de cărţi mai mult sau mai puţin aliniate de-a lungul peretelui. Sunt cărţi pe care le primise „maestrul“ (!), aureolate de câte-o dedicaţie. Ştiindu-ne iubitori de literatură, Cioran a vrut să ne facă plăcere: şi iată-l apucând la întâmplare, din vraful de volume azvârlite pe jos, o duzină de cărţi; dacă valoarea lor literară este, din punctul nostru de vedere, aproximativă, ceea ce urmează merită toţi banii. Înainte să ni le întindă, Cioran se uita la dedicaţii şi – nici una, nici două! –, ţinând cu mâna stângă coperta, rupea cu dreapta pagina cu dedicaţie, apoi ne oferea cartea. Bietul autor! Dacă ar fi auzit şi vorbele care-i însoţeau lui Cioran gestul expert: „N-are nicio valoare! N-are nicio valoare!“

Uluitoare a fost însă altă scenă la care am asistat, în primăvara anului 1991, când, în prezenţa oaspeţilor săi români, Cioran a vorbit, la început în franceză, apoi în română, despre Ocna, despre Sibiu, despre cafeneaua sibiană „Bufniţa“ şi aşa mai departe. A narat-o unul dintre „actori“, în Cioran naiv şi sentimental. La un moment dat, când se apropia clipa plecării, Cioran s-a lăsat în genunchi, da, exact aşa, în genunchi, şi a semnat, pradă unei emoţii cum eu n-am mai văzut niciodată, la nimeni, exemplarele din Revelaţiile durerii.

Da, am asistat la scenă şi pot spune că m-am crezut într-o capelă, uluit de vederea acestui „preot“ de o religie nouă, îngenuncheat în faţa „bibliei“ sale aşezate pe o masă rotundă, „altarul“ unei noi rugăciuni. M-am întrebat şi continui să mă întreb şi astăzi: reminiscenţă din copilărie sau împlinire?”, scrie Martin Greslou. 

Scrisorile lui Cioran către cei dragi

“Mamă dragă, Gîndurile mele merg spre voi toţi în momentul acesta de nesfîrşită durere. Aşa a voit soarta, ca să nu pot revedea pe tata şi să nu pot fi alături de voi în clipele marii despărţiri, întristarea mea ar fi insuportabilă dacă nu m-aş gîndi că pentru el e poate mai bine că a scăpat de amărăciunile vieţii, de umilinţe şi de boli, precum şi de toate suferinţele morale de care îmi vorbea în fiece scrisoare. Scrieţi-mi, pe dată ce veţi putea, cum s-a săvîrşit din viaţă şi dacă a trecut prin mari dureri fizice. De asemenea, unde a fost înmormîntat.” 

“Am primit azi scrisoarea cu fotografia tatii. În cea mică, l-am găsit aproape neschimbat, doar puţin îmbătrînit; în cealaltă, luată în catedrală, l-am regăsit cu greu, căci trăsăturile exprimă seninătatea teribilă a veşniciei. Mă gîndesc cât de cumplite trebuie să fie zilele fără el.” 

 “Cînd mă gîndesc că voi împlini 35 de ani în cîteva luni, mă apucă disperarea; îmbătrînim cu toţii iremediabil şi fără scăpare.” 

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ce va fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?” 

“Ce idee la Nuţu să-şi cumpere televizor! Asta e iadul. Alt sfat: nu citi în pat. Eu m-am obişnuit să fac o plimbare în fiecare seară, cu un ceas înainte de culcare. În sfîrşit: ia cât mai puţine somnifere. Eu am abuzat de ele la tinereţe şi ăsta a fost dezastrul vieţii mele.” 

“Din filozof de nopţi albe ajungi o curvă a azurului. Cam asta e tranziţia mea — în condiţiile fericirii intră, în primul rând, marea şi femeia. Şi apoi nihilismul. Când nu crezi în nimic, în umbra sânilor şi în alinările marine încerci iresponsabilitatea lui Dumnezeu înainte de creaţie. Întinderile şi îmbrăţişările mi-au descoperit dulceaţa nimicului. Imaginează-ţi un budism senzual.” 

“Nu trebuie să iei lucrurile prea în serios. A ne face sânge rău din orice: asta e o specialitate a familiei noastre. Cea mai mare nenorocire în viaţă e să te ataşezi de oameni. Budismul, care te învaţă cum să te detaşezi, îmi pare cea mai adevărată, cea mai profundă religie.” 

“Studiile nu servesc la nimic. Liceul înseamnă timp pierdut. E mai important să ştii o meserie decât să ai o diplomă, în toate ţările, chiar şi aici. Un pantofar câştigă mai mult decât un scriitor. Prejudecăţile vechi trebuiesc depăşite. Ţi-am scris probabil că Precis de decomposition (Tratat de descompunere) va apărea într-o colecţie de cărţi de buzunar, aşa încât voi putea fi citit de toţi tâmpiţii.” 

“Mama a fost o fiinţă admirabilă. Asta pentru noi e o consolare. Scrie-mi cât ai cheltuit cu înmormîntarea. Natural, voi contribui şi eu. Căci viaţa pământeanului este umbră şi vis. Mi-aduc aminte de cuvintele astea pline de înţelepciune care se rostesc, cred, la parastas. Ele spun totul.” 

Fragmente extrase din volumul “Emil Cioran - Scrisori către cei de acasă”, editura Humanitas, 2010.