Lutierul din Reghin ale cărui viori de maestru au ajuns până în America: care este secretul instrumentelor sale

Lutierul din Reghin ale cărui viori de maestru au ajuns până în America: care este secretul instrumentelor sale

Viorile facute de Vasile mare au ajuns in toata lumea FOTO Ramona Găină

Vasile Mare este un meşter din Reghin, judeţul Mureş, care produce viori de maestru în atelierul lui. Povestea de dragoste dintre bărbat şi instrumentele muzicale a început în anul 1970 şi continuă şi în ziua de azi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vasile Mare împlineşte anul acesta, pe 1 mai, 64 de ani şi, de aproape 50 de ani, viaţa lui înseamnă dragoste pentru viori, viole, violoncele sau contrabasuri. E o dragoste cu cuvinte puţine, o poveste spusă de mâinile care se ocupă de lemnul învechit. 
 
Vasile Mare avea 18 ani când a intrat prima dată pe poarta vechii fabrici de instrumente muzicale de la Reghin. Terminase şcoala profesională şi a început ca simplu muncitor. „În 1970 m-am angajat la fabrica de instrumente muzicale din Reghin. Am continuat liceul la seral, am lucrat în fabrică până în 1994. Din 1982 am trecut la instrumente de maestru“, îşi începe bărbatul povestea. 
 
 
Apoi, explică ce înseamnă „instrumentele de maestru“. E muncă multă, meşteşugită şi migăloasă, totul numai de mână, nimic mecanizat. Răbdare, retuşuri fine, poveste şi foarte mult suflet. „Instrumentele de maestru sunt făcute de o singură persoană, se lucrează numai manual, fără maşini, pe când la instrumentele de şcoală unul face o fază, altul – altă fază şi la sfârşit iese instrumentul gata. Un maestru primeşte materialul şi dă instrumentul gata, să se poată cânta la el. Toţi maeştrii contemporani au un ucenic, maximum doi-trei, pe care îi învăţă maeserie şi tot ce e lucrat în atelier este supravegheat de maestru. Eu lucrez cu băiatul şi soţia mă ajută. Fiul meu a terminat liceul la Târgu Mureş şi a intrat în atelier la lucru. Participă şi el la concursuri internaţionale de făcut viori“, explică lutierul. 
 

CE LEMN FOLOSEŞTE

 
Povestea începe odată cu alegerea materialului, molid sau paltin. După ce buşteanul este tăiat în fâşii, acestea trebuie lăsate opt ani să se usuce. Abia apoi, în atelier, bucăţile de lemn prind viaţă. „Instrumentele cu coarde şi arcuş sunt confecţionate din paltin şi molid, lemn autohton, din România. Se mai foloseşte lemn de abanos şi palisandru pentru accesorii, acelea se importă din India. 
 
 
Buşteanul de lemn se crapă în patru şi apoi fiecare sfert se taie în fâşii care poartă numele de «semifabricat pentru instrument». Apoi se lasă la uscat natural minimum opt ani. După opt ani se intră în prelucrare. Se lipeşte, se taie, pe urmă se conturează forma instrumentului şi începe prelucrarea acestuia. Se modelează, se face la zone acustice, asta înseamnă că sunt anumite grosimi care să dea instrumentului posibilitatea de a vibra, de a suna. Corzile le cumpărăm din Germania“, spune Vasile Mare. Pentru o vioară, procesul tehnologic durează două luni, cu lăcuit cu tot. Lutierul din Reghin foloseşte lac pe bază de ulei din răşini naturale. 
 

DIN EUROPA PÂNĂ ÎN AMERICA

 
Vasile Mare stă în atelier „zi-lumină“ şi fiecare instrument este lucrat atent, cu migală şi răbdare. Face, în medie, zece instrumente pe an, cu tot cu ajutorul primit de la soţie şi băiat. Se fereşte să spună cu cât le vinde, dar confirmă că pe piaţă, în general, viorile de maestru făcute la noi în ţară au preţuri cuprinse între 1.000 şi 3.000 de euro. Destul de mult pentru români, însă puţin comparativ cu preţurile practicate de lutierii italieni, spre exemplu, care cer pentru o vioară de maestru chiar şi 14.000 de euro. 
 
 
Clienţii sunt în general profesori care îl contactează când au nevoie de instrument pentru studenţii de Conservator. „Studentul care e deja la Conservator are nevoie ca instrumentul să fie de calitate, pentru a putea face faţă cerinţelor. Foarte multe dăm şi la instrumentişti profesionişti. Viorile mele au ajuns în Germania, Spania, Italia, Franţa, dar şi în America. Fac toată gama de instrumente cu coardă şi arcuş: vioară, violă, violoncel, contrabas. Fac şi instrumente fără comandă, dar am multe cu comandă“, adaugă Vasile Mare. De altfel, specialistul spune că încearcă să livreze marfa în maximum patru luni de când preia comanda, în funcţie de produsul cerut. Lutierul spune că are clienţi atât de satisfăcuţi de calitatea instrumentelor încât îi dau telefon sau îi scriu mailuri pentru a-i mulţumi. 
 

NU VREA PRODUSE DE SERIE

 
Vasile Mare explică de ce nu l-a tentat niciodată extinderea. „Stau în atelier de dimineaţa până nu se mai vede. Am scule de când m-am angajat, în 1970, dar tot mai cumpărăm. Nu m-a tentat niciodată extinderea, atunci nu mai e instrument de maestru, e producţie de serie. Instrumentele de maestru se fac într-un atelier, se lucrează manual. Producţia de serie e mai profitabilă, într-adevăr, se face cu mult mai uşor, plus că trebuie mecanizare foarte multă, ca să fie cu mult mai ieftine instrumentele, să fie accesibile pentru copii, începători. Sufletul nu e în producţia de serie şi în fiecare instrument trebuie să pui suflet ca să fie bun, să sune frumos, să fie omul mulţumit“, spune meşterul. 
 
 
E fericit că băiatul îi moşteneşte harul şi mai are o singură mare dorinţă: să îl înveţe, la timpul potrivit, să construiască instrumente şi pe nepoţelul lui, care acum are aproape 7 ani. „Dacă 
nu-ţi place un lucru, nu-l poţi face, dacă n-ai pasiune şi plăcere, nu iese cum trebuie. Am îndrăgit instrumentele din 1970, de când am mers în fabrică. Mi-a plăcut, din cauza aia am rămas, numai la instrumente am lucrat toată viaţa. Cel mai mult îmi doresc să-mi învăţ nepotul să cânte la violoncel şi să-şi construiască instrumentele. I-am făcut violoncel, iar din toamnă merge la şcoala de muzică să înveţe să cânte, să ducă tradiţia mai departe“, încheie lutierul. 
 
 
Vă mai recomandăm: 
 
 
Într-un sat uitat de lume din judeţul Sibiu, şase copii frumoşi duc zi de zi o luptă chinuitoare pentru supravieţuire. Asta nu-i împiedică să-şi vadă de şcoală şi să viseze la un viitor mai bun.
 
 
Lenuţa Podariu, o femeie în vârstă de 47 de ani dintr-un cătun uitat de lume din Sibiu, creşte singură nouă copii. Nu se plânge, însă, şi spune că nu şi-ar da copiii pentru nimic în lume.
 
 
Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările