GALERIE FOTO Ultimii saşi din Richiş

Publicat: 13.09.2013 17:58

Ultima actualizare: 11.08.2022 00:28

Johann si Johanna, in curtea casei de la Richis - Foto Ramona Găină

Johanna (71 de ani) şi Johann (80 de ani) Schaas sunt singurii saşi care încă mai trăiesc în satul sibian Richiş, dintre cei aproape 1.300 de dinainte de Al Doilea Război Mondial.

La cinci kilometri de Biertan, una dintre comunele-emblemă ale Sibiului, cu o biserică fortificată înscrisă în patrimoniul UNESCO şi renumită în toată Europa, se află un sat mic, cu câteva sute de locuitori. Richişul are uliţe înguste, unele neasfaltate, copii desculţi în praful drumului şi ascunde, într-un colţ de sat, o poveste superbă despre dragoste de oameni şi de locuri, despre biserica din suflet şi pământul care te leagă mai mult decât toată bunăstarea din lume, găsită la mii de kilometri distanţă.

Uliţe pline de tancuri nemţeşti

Pe o bancă mică, într-o curte plină de flori şi de amintiri, un bătrân cu ochi senini spune încet, cadenţat, o poveste. Johann Schaas are 80 de ani şi a strâns pe suflet amintiri cum puţini adună într-o viaţă. Pe vremuri, Richişul lui drag, cu casa părintească, pământul şi biserica pe care o iubeşte ca nimeni altul, număra 1.300 de saşi. Acum, au rămas doar doi. În anii în care familiile de saşi au plecat una câte una, el şi soţia lui, Johanna (71 de ani), sunt singurii care s-au încăpăţânat să rămână.

Johann s-a născut în casa în care acum, cu emoţii şi lacrimi în colţul ochilor, îşi spune senin povestea. A făcut şcoala în Richiş din 1940 până în 1947. Anii grei răsar acum printre amintiri de început de lume. „Eu personal am şapte clase elementare la Richiş, din 1940 până în 1947. Am prins perioada de război toată. Am trăit timpul când o companie de tanchişti germani a staţionat la Richiş, oameni foarte tineri, care învăţau să conducă un tanc aici, în Richiş, într-o iarnă, până ne-au stricat toate drumurile, că nu mai puteam să ieşim nici cu căruţa din curte“, povesteşte bătrânul.

Timpul se opreşte într-un calendar vechi, în 23 august 1944, într-o căruţă cu care doi copii şi părinţii lor au fugit în câmp, urmăriţi de sunet surd de mitraliere. „În satul nostru a apărut un grup, se spunea că sunt ruşi, dar nu sunt eu atâta de sigur. Când ei au apărut, părinţii mei au prins caii şi ne-au pus în căruţă şi ne-au dus afară, în deal, şi am dormit două-trei nopţi afară. În Richiş se trăgea cu mitraliere“, rememorează Johann.

Ţiganul Moldovan Avram

Durerea cea mare a început însă în 1948, odată cu exproprierea saşilor. În 1939, în Richiş trăiau 1.300 de saşi. În 1990, la ultimul exod, rămăseseră aproape 800. Acum, mai sunt doar ei doi. „În 1948, saşii au fost expropriaţi şi scoşi din casă, le-au luat vitele, porcii, vinul şi casa. Războiul a lăsat mulţi copii orfani dintr-o parte. În 1945 au fost deportările în Rusia, şi atunci aceşti «semi-orfani» au devenit orfani şi trăiau pe la neamuri, pe la bunici care nici ei nu mai aveau nimic pentru că erau goliţi de tot“, povesteşte Johann.

În curtea mică, bătrânul de acum dă mâna, peste timp, cu copilul de odinioară. Amândoi privesc dintr-un colţ de casă cum Avram Moldovan, un ţigan cu nouă copii, şi concubina lui, Lisăndroaia, cu gura mare şi alţi 10 prunci, au intrat cu bilet de la „celulă“, cum li se spunea celor care dădeau ordinele atunci, şi au rupt povestea.

„La noi, un ţigan bătrân, Moldovan Avram, şi-a ales această casă şi seara a apărut cu un bilet de la «celulă», să-i zicem pe nume, aşa se numea, şi a declarat că până dimineaţa să fie casa goală. Şi nu numai atât, comisia aceasta mergea prin case şi verifica, spunea: «Patul acesta rămâne aici, dulapul acesta rămâne aici, masa rămâne aici şi scaune atâtea rămân aici. Restul, dimineaţa să nu mai fie nimic». Toată noaptea plâns şi necaz, dimineaţa am tras în faţă căruţa să încărcăm, să ne ducem, nu aveam decât la bunici, acolo deja erau două familii“, îşi aminteşte bătrânul.

Casa din bucătăria de vară

În dimineaţa în care ar fi trebuit să plece, a apărut însă o problemă. Toată lumea îl căuta pe tatăl lui. Omul nu era de găsit. Disperaţi, pierduţi prin cotloanele casei, căutau cu toţii. Când nimeni nu se mai aştepta, din şură au apărut tatăl şi ţiganul Avram, Bălgrad, cum îi spuneau, amândoi beţi, ţinându-se de gât. Şi tatăl a mai oprit o dată timpul când a spus scurt şi apăsat, să înţeleagă toată lumea: „Nu mai plecăm!“.

„L-a îmbătat şi a negociat bucătăria de vară. Să ne rămână nouă. Am încărcat tot şi am dus la bunici şi am rămas în bucătăria de vară. Au fost necazuri foarte mari după aceea, bătrânul Moldovan avea nouă copii şi Lisăndroaia, femeia lui, avea zece. Toată ţigănia era neam cu ei şi atunci se porneau certuri, a bătut-o pe mama, l-a bătut pe tata“. Povestea se opreşte preţ de câteva clipe, înăbuşită în lacrimi. Sunt răni pe care timpul, oricât de mult ar alerga, nu va reuşi să le vindece niciodată.

„În bucătăria de vară, într-o cameră trei metri, pe trei metri am stat doi copii şi părinţii, adică patru persoane, din 1948 şi până în 1957. Nouă ani am stat acolo. După ce m-am eliberat din armată s-a dat un decret, prin care toţi oamenii care erau cazaţi în casele săseşti să le părăsească. Probabil un episcop al nostru, Müller, se spune că s-ar fi cunoscut cu Gheorghe Gheorghiu-Dej de la şcoală şi probabil de acolo a pornit. Ne-am mutat înapoi. Oamenii care au fost cazaţi în casele saşilor nu aveau unde să locuiască, erau mai necăjiţi ca noi, şi atunci statul român a dat la fiecare persoană 25.000 de lei ca să-şi facă o căsuţă. De aceea, avem o stradă căreia i se spune «Strada Băncii», nu pentru că este o bancă acolo, ci pentru că a fost finanţată de către bancă“, explică Johann.

Germania e faină

Johann a lucrat la IAS-ul din Richiş ca şi constructor, şi spune şi acum, cu mândrie, că grajdurile de după casă sunt făcute de mâna lui. A cunoscut-o pe Johanna pe uliţele satului, „aşa era felul nostru de trai, fără disco-uri“. Subliniază zâmbind mândru, privind şi acum cu emoţie şi drag femeia cu ochi albaştri şi părul alb, din pragul casei, că „suntem căsătoriţi din 1960, no, iar cine era cununat în faţa altarului din biserica noastră şi dacă la nuntă ajungea vinul până la sfârşit, căsnicia ţinea sigur“.

Ani la rând, au văzut cum, unul câte unul, toţi saşii din Richişul drag au plecat. Primii, cei care au luptat în război, apoi valul doi, deportările. Au plecat şi în anii comunismului, însă valul masiv, ultimul, a fost cel din 1990, când românii au început să respire libertate şi graniţele s-au deschis. Au plecat întâi cei tineri şi apoi restul. Printre ei, şi copiii lui, o fată şi un băiat, care au la rândul lor copii şi mai vin acum la Richiş „din când în gând“.

Johann a fost în Germania în vizită şi spune râzând, ca orice ardelean neaoş, că ţara „îi faină“, dar nu e de el. Chiar dacă undeva, în suflet, rămâne întotdeauna un regret, pentru că nu-i uşor să ai copiii la mii de kilometri distanţă, Johann spune că rădăcinile au tras mai mult. L-au ţinut în România satul drag, biserica şi sufletul.

„Mie îmi place casa aceasta, îmi place lucrul, şi acum mă duc în câmp şi lucrez, aia n-aş fi putut face în Germania, aici am rostul meu, am biserica noastră, dar copiii fiind acolo nu-i uşor. Nu m-am dus şi pentru că eram în vârstă, apoi nu eram sănătos, şi aici am lucrat o viaţă întreagă, ducându-mă acolo eu nu mai eram în stare, aveam cancer la rinichi şi mergeam numai să mor. Am fost la nunta fetei, m-a prins acolo necazul, am fost operat şi am scăpat de un rinichi şi lucrez mai departe. Germania e faină, dar nu este pentru mine. Nu numai că nu-i acasă, dar cultura noastră aici am dezvoltat-o şi vrem s-o trăim aşa cum am avut-o“, spune bătrânul.

Pe banca din faţa casei cu flori lângă alee, Johanna zâmbeşte cald, cu sufletul pierdut printre fotografiile vechi, din anii unei tinereţi plecate demult. După o mie de poveşti spuse împreună într-o viaţă de om, trage linie şi are sufletul senin. „E puţin greu la bătrâneţe, pentru noi în vârstă, dar dacă avem noroc, mai lucrăm puţin pământ, pensii avem amândoi. Noi ne producem ce ne trebuie, alimente. Câteodată avem regrete, dar rar, pentru că avem ce ne trebuie şi suntem mulţumiţi“, încheie femeia. ;

Chemarea pâmântului

În comuna de care aparţine Richişul, în Biertan, chiar în centru, în curtea unei case cochete, fostă pensiune, acum închisă, Otto Wagner, în vârstă de 59 de ani, îşi spunea povestea calm, cu emoţie, pe alocuri cu amar. Îi este atât de drag pământul ăsta încât, în ciuda faptului că de foarte multe ori a avut senzaţia că sistemul românesc ucide oameni ca el, a lăsat Germania şi s-a întors acasă.

„Sufleteşte, eram foarte sărac”

Otto e născut în Biertan, aici a făcut şcoala generală, apoi a plecat la Râşnov, la şcoala profesională. De acolo s-a întors la Mediaş, al doilea oraş ca mărime din judeţul Sibiu, aflat la aproximativ 25 de kilometri de Biertan. A lucrat la Automecanica Mediaş, ca lăcătuş mecanic, şi a prins aproape tot comunismul. În 1988, statul i-a luat casa şi i-a dat-o secretarului de partid. În martie 1988, Otto a plecat în Germania.

„Părinţii, fraţii erau deja plecaţi acolo. Numai aşa se putea pleca, la rude de gradul I. Am lucrat acolo o vreme pe aeroportul din Stuttgart, apoi nouă luni am lucrat la o firmă de transport. După aceea, m-am privatizat şi am avut firma mea de transport de marfă, singur. După 10 ani, atât de mare mi s-a făcut dorul de casă că m-am întors“, spune bărbatul.

Vorbeşte clar, deschis, fără ocolişuri. Da, îi mergea excelent în Germania, câştiga 12.000 de mărci pe lună, când s-a întors în ţară a venit cu 150.000 de mărci. Dar nimic din tot confortul, toţi banii din lume nu i-au putut alina rana din suflet.

„Îmi mergea foarte bine financiar, dar sufleteşte eram foarte-foarte sărac, ajungi la o anumită vârstă când îţi dai seama că sufletul e mult mai mult decât toţi banii din lumea asta. Că dacă nu ţi-e împăcat sufletul să ştiţi că şi corpul ni se îmbolnăveşte“, avertizează Otto.

La 43 de ani, a aflat că are cancer la laringe, s-a operat din timp şi a scăpat. „Şi am venit acasă, sufletul mi-e la loc, unde trebuia. În august m-am operat, în octombrie m-am întors, acum 16 ani. Dacă mergeam mai târziu la operaţie nu făceam nimic cu toţi banii pe care i-am adunat în 10 ani acolo. Omul trebuie să ajungă la o anumită vârstă să-şi dea seama că nu există numai bani pe lumea asta şi nu e cel mai important lucru. Omul de multe ori uită că s-a născut cu un suflet şi portmoneul l-a inventat el. Sufletul ni l-a dat Dumnezeu“, rezumă Otto, scurt, lecţia despre iubirea de loc, despre rădăcini şi despre lucrurile într-adevăr importante în viaţă.

România grea

După ce s-a întors, Otto a încercat să facă în România o grămadă de lucruri, cu banii munciţi greu dincolo. A avut depozit de materiale de construcţii, a renunţat după câteva luni. A încercat să facă în Biertan o pensiune, n-a funcţionat şi a închis-o. „În 10 ani, cât am avut firma de transport în Germania, n-am avut un control. Îmi plăteam datoriile faţă de stat, nu erau nici suprataxe, cum sunt aici. Plăteşti şi acolo taxe şi impozite, dar te lasă şi să trăieşti. Aici nu ştiu cum să ia mai mult. Şi atunci te dezguşti şi nu mai faci nimica, închidem totul şi gata, nu mai avem probleme“, spune amar.

Acum, şi-a cumpărat nişte pământuri pe o vale lăturalnică din Biertan, creşte oi şi face agricultură ecologică, cultivă porumb şi lucernă pentru animale, legume pentru consum. Sunt 27 de hectare de teren cultivat, grădina are 400 de metri pătraţi. Şi-au cumpărat tractor, presă de balotat, de grădină se ocupă el şi soţia.

Otto are o fată şi un nepoţel în Germania şi dublă cetăţenie. În România, se luptă cu sistemul în fiecare zi, este sătul şi are enorm de multe regrete, dar când îl întrebi dacă l-a bătut gândul să plece înapoi îţi răspunde hotărât: „Niciodată!“. Pentru că, dincolo de toţii banii şi de toată zbaterea, cel mai important e sufletul.