FOTO Dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la casă şi de la lei la euro

FOTO Dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la casă şi de la lei la euro

Isoc Căldărar (dreapta) alături de fiul şi de nepotul său, ambii specialişti mari în meşteşugul străvechi. FOTO: Ramona Găină

Localitatea sibiană Brateiu este cunoscută în toată ţara, chiar şi în străinătate, pentru arta căldărarilor păstrată cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Cel mai bătrân căldărar de aici, Isoc Căldărar este bucuros că meşteşugul său va fi dus mai departe de fiul său Victor Clopotar şi de nepotul său Victoraş.

Ştiri pe aceeaşi temă

În epoca în care cafeaua la ibric devine încet-încet poveste, iar în bucătăriile moderne cratiţele de inox au luat de multă vreme locul ceaunelor din cupru, o mână de ţigani autentici se încăpăţânează să poarte mai departe, peste generaţii, un meşteşug vechi de sute de ani. Iar străinii care îi găsesc la târguri sau trag pur şi simplu autocarul pe marginea drumului duc mai departe obiectele confecţionate manual, cu migală şi suflet, în toată Europa. Căldărarii cu mustăţi mari şi întoarse, cu pălării negre cu boruri largi, parcă desprinşi din fotografii vechi, sunt la ei acasă în satul Brateiu din Sibiu. Aici mai sunt vreo 6-7 familii care lucrează cazane, ceaune şi ibrice din cupru după meşteşugul vechi.
 
CĂLDĂRAR ÎN COMUNISM
 
În casa modernă, încă în construcţie, un ţigan bătrân strânge între buze, zâmbind, o ţigară. E molcom la vorbă, ca orice ardelean autentic, are barbă lungă şi adunate pe suflet o droaie poveşti, multe dintre ele parcă dintr-o altă viaţă.  Isoc Căldărar are 63 de ani şi este cel mai vârstnic căldărar din Brateiu. Munceşte şi acum la fel ca în tinereţe. Anii nu i-au şters nici îndemânarea, nici dragostea de meserie, nici sufletul. Cu privirea pierdută în ploaia măruntă de afară, bătrânul se întoarce în timp, într-un cort vechi, ascuns într-o mare de zăpadă. Timpul încremeneşte. 
 
„Şi iarna am trăit în cort, ţineam animale şi atunci, porci, cai, şi când plecam, plecam cu tot. Porcii îi mânam pe jos înaintea noastră. Cu cortul umblam prin toate satele. Căruţa nu avea coviltir, căldărarii au căruţa fără coviltir. Când ploua, puneam cortul imediat. Iarna, dădeam zăpada deoparte şi atâta loc făceam cât puneam cortul. În 20 de minute era instalat“, povesteşte bătrânul Isoc. În anii vieţii de ţigani nomazi au luat naştere cele mai trainice cazane de rachiu, care rezistă, spun căldărarii, şi astăzi. Doar că acum le fac şi le vând la vedere. În comunism, se ascundeau cum puteau, pentru că nu aveau voie să confecţioneze cazane. Doar obiecte mici, pentru care bătrânul avea de la stat „autorizaţie manufacturieră“. 
 
AVENTURI ÎN TREN

„Tatăl meu avea autorizaţia manufacturieră şi numai pe tinichigerie, nu pe cazane de ţuică – pentru ibrice de cafea, ceaune, tigăi, scocuri, ţesale de cal, găleţi, cazane pentru rufe. Nu aveau voie să fabrice cazane pentru ţuică, dar făceau şi le vindeau pe ascuns. Nu se găsea material, făceau din ce puteau, din obiecte vechi, din cazane de baie. În timpul comunismului, a dus tatăl meu două cazane la cineva din Bucureşti, cu trenul. În prima noapte, a sărit jos cu mama şi cu cazanele în spate cu tot, când a pornit trenul. Era Poliţia în tren. A doua seară, s-a dus din nou. A sigilat cazanul într-o cutie, însă când a ajuns în Bucureşti, au desfăcut poliţiştii cutia şi au văzut că e un cazan şi l-au confiscat. Tata a luat şi o amendă de vreo 1.000 de lei“, povesteşte fiul bătrânului căldărar Isoc, Victor Clopotar (33 de ani).
 
Râde din toată inima când îşi aminteşte cât de ironică e, uneori, viaţa care peste ani i-a pus faţă în faţă la târgul de la Muzeul Satului chiar cu poliţistul care i-a confiscat bătrânului cazanul.
 
„Ne-a spus că îi pare foarte rău pentru ce a făcut, dar nu aveau încotro şi că se uitau toţi la lucrătură, la fiecare bătaie de ciocan în parte. Au băgat flexul în el, l-au tăiat în bucăţi şi l-au distrus. Îl durea pe el sufletul, pe poliţist, că l-a tăiat“, mai spune Victor Clopotar. 
 
CAZANE PENTRU ŞEFII DE LA PARTID
 
Şi chiar dacă, oficial, căldărarii erau blamaţi, toată lumea îi căuta pentru cazanele lor de ţuică. Chiar şi mai-marii de la partid. „Le-am făcut cazane de ţuică şi şefilor de la partid. Făceau şi ei rachiu, pe ascuns. Era un comandant aici, la Mediaş, maiorul Mitea. Şi lui i-am făcut“, povesteşte Isoc. 
 
În anii de dinainte de Revoluţie, un ibric se vindea cu 25 de lei, un cazan de ţuică la 50 de litri costa 1.200 de lei, însă pe lângă bani, „mai dădea omul şi altceva: cereale, slănină, 10 kile de cartofi, o găină, un kil de rachiu, două de vin, două vedre de cucuruz“. 
 
DE LA CORT LA CASĂ
 
Ţiganii s-au plimbat cu cortul până prin 1980, când şi-au cumpărat case la Brateiu. „În 1980, băiatul meu avea opt luni, am văzut că şi-au cumpărat neamurile noastre şi  ne-am cumpărat şi noi o  casă mai veche, la început“, rememorează bătrânul.  Fiul îl completează râzând: „S-au hotărât să fie toţi la un loc pentru că nu se puteau încuscri. La noi, neamurile care sunt mai îndepărtate, veri de-a doua sau a treia spiţă, se iau în căsătorie. Şi ca să fie mai aproape, s-au mutat aici“. Şi tot aşa, arta de lângă cort s-a mutat în curtea casei, însă uneltele vechi s-au păstrat, la fel şi lucrătura meşteşugită, atentă şi migăloasă. „Noi numai cu lemne lucrăm la foc. Batem o bătaie şi iarăşi punem pe foc. Nu avem presă, nu avem nimic, facem totul manual. Cel puţin de 60 de ori se pune pe foc ca să ia formă un cazan. E lucru greu“, explică bătrânul. 
 
La ultima finisare, „în solzi de peşte“, cum îi spun căldărarii, se bate cu un ciocan rotund, să se vadă lovitură lângă lovitură. Spiralele prin care curge ţuica se fac din ţeavă dreaptă, pusă pe foc, umplută cu nisip uscat să se preseze, să nu apară cute, apoi îndoită după sticle. La un cazan de 50 de litri, tatăl şi fiul lucrează 10 zile, de dimineaţa până seara, iar unul de 100 de litri le ia cam 20-22 de zile. „Nici nu mai ţin minte câte cazane am făcut, pe toţi  i-am învăţat meserie. Cazan pentru mine nu am, dar îl fac. Cu ochii închişi dau cu ciocanul“, spune bătrânul, râzând. ;
 
“Şi iarna am trăit în cort, ţineam animale şi atunci, porci, cai, şi când plecam, plecam cu tot. Porcii îi mânam pe jos înaintea noastră.
Isoc Căldărar, meşteşugar
 
Generaţia a doua, de la lei la euro
 
Victor Clopotar, fiul bătrânului Isoc, are o poveste începută cu haz, direct la funcţionara de la Primărie, care atunci când l-a înregistrat, la naştere, l-a trecut în certificat, din greşeală, Clopotar, nu Căldărar, cum îl cheamă pe tatăl lui. N-a mai modificat. Îl bate gândul, dar nu ştie cum, aşa că, până una-alta, stau în aceeaşi casă, tată şi fiu, dar au nume diferite în buletin. Fiul a învăţat meserie devreme, de la tată, şi povesteşte cu mândrie cum la 10 ani, din 12 ibrice făcute de el şi vândute, a cumpărat trei purcei. 
 
 
PRIMUL CAZAN
 
„Am început în tablă şi am făcut ţesală pentru cai, găleţi pentru porci sau pentru fântână. În cupru, am început cu ibrice, am făcut 12 ibrice şi am cumpărat trei purcei la vârsta de 10 ani. Pentru primul cazan, am cumpărat material mai vechi şi l-am rugat pe tata să mă ajute la îmbinări şi nu a vrut. L-am făcut singur, la vârsta de 12 ani, şi l-am vândut aici, în Brateiu, unui român. Şi acum îl mai are, îmi mai trimite câte jumătate de litru de ţuică“, se mândreşte Victor Clopotar.  S-a adaptat timpurilor din mers, s-a înscris într-o asociaţie de meşteri din Bucureşti, bate ţara în lung şi-n lat cu tatăl lui, la târguri de profil, şi se laudă cu clienţi din toată Europa, cu care găseşte întotdeauna o modalitate să negocieze cel mai bun preţ: „engleză – un pic, germană – un pic, româneşte – un pic“.  
 
„Am avut un francez care a dus un cazan în Franţa, de 20 de litri. Am vândut unul de 400 de litri în Austria. Acum, la unguri, cum s-a dat drumul fără accize, până la 60 de litri, se duc câte 30 de cazane pe lună din localitate, de la toţi meşterii. Obiectele trec graniţa cu turiştii – iau ibrice multe, ceaune, tigăi. Cuprul dă un gust mai dulceag, ajută şi la detoxifiere. Odinioară se foloseau obiectele de cupru ca să îndepărteze bolile, nu se prindea ciumă, lepră, tifos“, explică Victor Clopotar. 
 
CIZMA DIN CUPRU
 
Cu străinii care îi descoperă la târguri sau pe marginea drumului, negociază în euro. Cere 20-25 de euro pentru un ibric de cafea, 110 euro pentru un ceaun de 10 litri, 80 de euro pentru o tigaie şi ajunge la 350-400 de euro pentru un cazan de ţuică de 50 de litri. Preferinţele variază de la ţară la ţară. Dacă italienii, de exemplu, caută tigăi cu borduri rotunde şi ceaune, francezii vor ibrice cât mai mici, de cel mult 200 de grame, potrivite pentru a face o cafea turcească. 
 
Căldărarul a avut şi comenzi ieşite din tipare, cum a fost cea primită de la calfele călătoare ajunse la Sibiu. „Calfele călătoare beau bere dintr-o cizmă, dar să aibă doi litri. Aveau o cizmă din sticlă, au renunţat şi le-am făcut şapte cizme din cupru. Tata a făcut globul pământesc din cupru şi din tablă pentru cineva din Sibiu care le-a dus în afară, cadou“, mai spune Victor Clopotar. 
 
“Nu aveau voie să facă cazane pentru ţuică, dar făceau şi le vindeau pe ascuns. Nu se găsea material, făceau din ce puteau, din obiecte vechi, din cazane de baie făceau cazane de ţuică.
Victor Clopotar, meşteşugar
 
PASIUNE ŞI PROFIT
 
Dacă străinii preferă, în general, obiectele mici, românii nu se dezmint şi sunt cei mai fideli cumpărători ai tradiţionalelor cazane de ţuică. Recordul îl deţine cineva din Bistriţa, proprietar de fermă şi cu livezi multe, căruia, acum aproximativ 10 ani, căldărarii i-au făcut un cazan de 600 de litri.  Preţurile produselor meşteşugite de ei pornesc de la 170 de lei pentru un ibric de 400 de grame şi ajung până la 2.000 de lei pentru un cazan de 50 de litri. O tigaie costă 330 de lei, iar un ceaun de 10 litri ajunge la 500 de lei. Căldărarii spun că meseria rămâne profitabilă, dar nici pe departe ca altădată. Acum, îşi întreţin familiile şi scot un profit undeva, la 30 la sută. 
 
“Noi numai cu lemne lucrăm la foc. Batem o bătaie şi iarăşi punem pe foc. Nu avem presă, nu avem nimic, facem totul manual. Cel puţin de 60 de ori se pune pe foc ca să ia formă un cazan.
Isoc Căldărar, meşteşugar
 
DRAGOSTEA PENTRU MEŞTEŞUGUL VECHI
 
„Pe vremuri, asta era sursa de venit. Acum, pe lângă asta, lucrăm şi teren agricol, ţinem doi-trei cai, negustorim cai, ţinem cinci-şase porci. Alţii au plecat dincolo. Se câştigă banul mai uşor, aici e foarte mult de muncă. Merg în Germania unde lucrează la castraveţi, la varză“, spune Victor Clopotar. 
 
Recunoaşte că lor le merge bine, iar dincolo de asta, îl ţine acasă, în primul rând, dragostea pentru meşteşugul vechi. „E ca la un fumător. Când se apucă de ţigări, nu se mai lasă. Mie asta mi-a intrat în sânge. Întâi îmi imaginez obiectul pe care vreau să-l fac. Îl văd în faţa ochilor, apoi încerc să-l fac să-mi placă mie. Pentru mine e o pasiune. Dacă nu aş lucra o săptămână, m-aş îmbolnăvi“, spune căldărarul. 
Se mândreşte că obiectele făcute de el şi de tatăl lui au ajuns inclusiv la personalităţi, de la actorul Florin Călinescu până la însuşi preşedintele Traian Băsescu. Actorului i-a vândut un cazan de ţuică, iar preşedintelui i-a făcut cadou o frapieră, la un târg de profil. 
 
„Florin Călinescu arecazan de la mine, mi-a adus şi mie un litru de ţuică. A trecut pe aic şi era cu cineva în maşină. Şi-a lăsat şapca pe ochi, iar târgul a fost făcut de persoana cu care era el. După aceea, s-a dat jos şi a întrebat: «Căldărarilor, mă cunoaşteţi? Dacă ştiai că sunt eu, îmi luai 30 de milioane de cazan?»“, povesteşte râzând căldărarul.  Cu Traian Băsescu spune că s-a întâlnit în 2001, pe când acesta nu era încă preşedinte, la un târg de profil, unde fiecare meşter prezent i-a făcut câte un cadou. „Lui Băsescu i-am făcut o frapieră, i-am dat-o chiar lui în mână, la un târg de la Sinaia, în 2001“, spune cu mândrie tânărul căldărar . ;
 
 
Victoraş, olimpic la meşeşuguri
 
Victor are două fete şi un băiat. Flăcăul are nouă ani şi îi poartă şi numele, şi prenumele şi îi moşteneşte şi pe tată, şi pe bunic. La fel ca şi bunicul, recunoaşte că nu are mare drag de şcoală, în schimb ştie foarte bine să numere bani şi să bată cum trebuie cu ciocanul.
 
„Nu-l forţez să lucreze, dar dacă-i place, poate să facă. E la început, a făcut un minicazan de 500 de grame, câteva ibrice la 50 de grame şi scrumiere. La şcoală, mai rar. A rămas repetent, dar îi place mai mult să pună mâna pe ciocan, ca şi mie. La Olimpiada Meşteşugurilor Tradiţionale, organizată de Muzeul Astra şi Inspectoratul Şcolar Judeţean, a luat locul I“, se mândreşte tatăl, iar mama scoate dintr-un dosar diploma şi poze cu băiatul muncind, la concurs. 
 
Victoraş nu prea vorbeşte, dar e mândria familiei şi garanţia că, deşi sunt tot mai puţini cei care îl practică, meşteşugul vechi al căldărarilor de la Brateiu merge mai departe. „Meşteşugul ăsta nu moare. Brateiu este pe primul loc în ţară“, încheie Victor Clopotar. 
 
Citeşte şi 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: