Pe 20 mai, se împlinesc şapte luni de când Bogdan Gigină a murit stupid, doar pentru că un înalt oficial al statului român n-a putut face câţiva kilometri prin oraş fără antemergător şi fără viteze de circulat pe autostradă. 
 
Mulţi ne-am rugat atunci, unii am şters lacrimi pentru un necunoscut care ne privea din nişte fotografii frumoase, de familie, care curgeau obsesiv pe ecranele televizoarelor. Am aprins candele şi am strigat în stradă „Dreptate pentru Gigină”, am share-uit zeci de texte si-am înjurat, printre dinţi şi câteodată-n gura mare, sistemul care ucide oameni cu zile doar pentru ca unii să ajungă cu un sfert de oră mai devreme la cârciumă sau prin te miri ce alte locuri de maxim interes naţional. 
 
După care noi am tăcut, ei n-au zis nimic şi sistemul a rămas la locul lui. Câţi v-aţi mai gândit, odată depăşit momentul emoţional, la poliţistul care a murit stupid? Câţi poliţişti aţi văzut în stradă pentru că un coleg de-al lor, în locul căruia puteau fi oricare dintre ei, a murit cu zile şi-a murit degeaba? Câţi lideri de sindicate din poliţie aţi văzut pe televizoare spunându-ne şi altceva decât cât de mult se dau ei peste cap să facă şi să dreagă, câţi astfel de lideri aţi văzut vorbindu-ne despre problemele reale ale acestui sistem bolnav până la măduvă? Mi-am amintit acum de un lider de sindicat mare şi foarte cunoscut care, atunci când i-am cerut o reacţie vizavi de poliţiştii ameninţaţi în stradă de primarul cercertat de DNA al comunei Şelimbăr mi-a spus nu doar că nu e mare lucru acolo, ci şi că trebuie să fiu foarte atentă cum scriu textul, că risc poate vreun proces. 
 
Câţi poliţişti aţi văzut care să-şi asume să vorbească despre putregaiul din sistemul ăsta, care am uneori senzaţia că nu se mai curăţă în veci? Aţi văzut vreo caschetă trântită de pământ, ca-n vestitul episod de la Cotroceni? Vreun marş al tăcerii? Vreo scrisoare deschisă? Oameni cu chip, cu nume şi prenume, care să vorbească deschis de toate mârlăniile din sistem, de toţi impostorii, de toate presiunile şi de toate neajunsurile? I-aţi văzut în alte părţi decât pe forumuri, şi acolo 2-3 nebuni mişto şi o grămadă de alţii care stau şi se bucură de dincolo de monitoare „Ai, ce bine că le zice, mai scrie”, după care următorul gând e, inevitabil: „Ăsta nu e normal, cum să scrii aşa ceva”
 
O să-mi spuneţi că nimeni nu-şi asumă riscuri, mai ales într-un asemenea sistem, şi din păcate ştiu sistemul ăsta mult mai bine decât mi-aş fi dorit. Că locurile alea sunt sigure, aşa pline de neajunsuri, de umilinţe şi de bătaie de joc. Că familia e familie, rata în bancă, la fel, iar neasumarea e mult mai comodă şi te scuteşte de bătăi inutile de cap. Mergi la serviciu, înjuri în gând, mai ştergi câte o flegmă de pe haină, îi zâmbeşti şefului în rapoartele căruia plouă cu dezacorduri şi virgule între subiect şi predicat, te încurajezi că mai e o lună până la concediu, 5 până la Crăciun, 7 ani până la pensie, unde ieşi mai repede, că aşa-i sistemul. După care te întorci în stradă. Ghinion, într-o zi poţi să nimereşti exact într-o groapă nesemnalizată, gonind de nebun, să nu i se răcească unuia ciorba sau să i se clintească vreun pic comoditatea dusă până la nesimţire. 
 
Adevărul e că nu învăţăm nimic din morţile astea inutile. Nu învăţăm nimic nici noi, nici ei. Noi, pentru că nu întrebăm de cinci ori pe săptămână ce mai e cu dosarul ăla, şi ăla, şi ăla, până se satură lumea de noi şi îşi face o dată treaba, doar ca să nu ne mai audă sunând, să nu ne mai citească mailurile. 
 
Iar ei nu învaţă nimic pentru că, oricât de mult blamează sistemul ăsta în particular, sunt o bucată zdravănă şi dureroasă din el. Altfel n-ar lua poziţie de drepţi, n-ar păzi cârciumi, n-ar spune „Da, şefu, sigur” la fiecare intervenţie impertinentă pentru ce ştii ce mare mahăr, n-ar scrie ce vor alţii nu ce trebuie în procese verbale de constatare, n-ar face verificări „pe sărite”, nu ne-ar sfida pe noi, toţi cei care teoretic avem încredere în ei, pentru o mână de agramaţi cu diplome de doctor puşi acolo pentru orice altceva mai puţin în slujba interesului public. 
 
Marian Godină nu e singur. Mai ştiu şi eu vreo câţiva oameni mişto, mai sunt şi prin ţară la fel, o mână. De curajoşi, de nebuni câteodată, de oameni cu coloană vertebrală adevărată, nu din cei care jubilează ascunşi după monitoare. Şi, în naivitatea mea sau în sila mult prea mare adunată faţă de toată mizeria din acest sistem, încă mai sper că vor mai începe şi alţii să iese din spatele monitoarelor şi să ne arate unde doare şi cât de tare, pentru că numai aşa cineva poate fi forţat să-şi facă treaba şi să găsească leacuri pentru tot putregaiul ăsta.  
 
Altfel, murim cu zile şi murim degeaba. Apropo, de Bogdan Gigină mai ştie cineva ceva?