Cosmina, fetiţa care sparge lemne, are grijă de fraţii ei şi îşi face temele la lumânare. Mai are 5 fraţi şi n-au avut niciodată jucării

Cosmina si Dorin au invatat sa fie fericiti cu foarte putin FOTO Ramona Găină

Într-un sat uitat de lume din judeţul Sibiu, şase copii frumoşi duc zi de zi o luptă chinuitoare pentru supravieţuire. Asta nu-i împiedică să-şi vadă de şcoală şi să viseze la un viitor mai bun.

În uliţa plină de praf aleargă, râzând, o mână de copii. Pe un povârniş, stă cocotaţă o casă mică, netencuită, cu tablă veche în loc de acoperiş. În pragul ei, zâmbeşte o fetiţă frumoasă ca un început de primăvară senină. 

”Şi tu ce-o să te faci când o să fii mare, Cosmina?”. ”O să mă fac doctoriţă. Şi ştii de ce? Pentru că vreau să vindec copiii”. După care se întoarce şi-o ia în braţe pe Vetuţa, surioara ei de 3 anişori, care plânge, agitată că în casa cutie de chribrituri sunt oameni noi şi nu-i cunoaşte. 

Cosmina are 10 ani şi e în clasa a treia. E un copil bun, cu vise multe, zâmbeşte, îmbrăţişează şi ajută. Mai are 5 fraţi, Adriana (16 ani), Adrian (13 ani), Dorin (7 ani), Vetuţa (3 ani) şi Alexandra (7 luni). Împart, cu părinţii, două camere mici, făcute de bunica din partea tatălui. Mama nu lucrează, tatăl munceşte prin sat cu ziua, 20-30 de lei pe zi. Când e de lucru, că iarna, spre exemplu, nu prea ai pe unde te duce. Aşa că baza stă tot în alocaţiile lor, 420 de lei în fiecare lună. 

Vis de copi: noi toţi, împreună

”Eu, de sărbători, nu vreau nimic special. Vreau să fiu lângă mama şi lângă tata”, spune Cosmina şi mâna coboară protector peste capul Vetuţei, ascuns în braţele ei. În casa cutie de chibrituri nu e curent electric, iar Cosmina şi fraţii ei îşi fac temele la lumânare. Cu rândul, pentru că au o singură masă. Întunericul coborât câteodată prea devreme nu ucide însă vise. ”Îmi place să învăţ la şcoală. Îmi plac şi matematica, şi româna”, explică fata. 

N-au nici apă curentă, şi cară cum pot, vreo 30 de familii, de la singura fântână din uliţa plină de praf. Pentru că-s mulţi şi e nevoie de ajutor în casă, Cosmina pune mâna peste tot pe unde e nevoie. ”Stă cu copila asta mică, spală vase, taie şi lemne când nu e fratele acasă, merge la magazin”, explică mama, Reghina Kadar. 

Maşinuţa şi periuţa de dinţi din ghiozdan

E o mână de om şi mama, şi tot sufletul ei curge în privirile cu care mângâie cele cinci poveşti strânse în camera mică. ”Îşi fac temele ziua când vin de la şcoală. Seara ne punem la somn devreme, ne sculăm devreme, ziua ne facem mâncarea. Necazul te învaţă”, rezumă femeia. 

”Şi ce mâncaţi?” ”Zeamă, cartofi, supe, ce avem. Carne, câteodată. Dar am noroc cu copiii ăştia. Nu se plâng, ce le pui aia mănâncă, nu am treabă cu ei”, explică mama. De după umărul ei, Dorin zâmbeşte. ”Îmi place la şcoală. Cel mai mult îmi place franceza”. ”Şi de la iepuraş, ce-ţi doreşti?” ”O maşinuţă. Am una singură, şi o iau cu mine şi la şcoală, în ghiozdan”, povesteşte copilul. Pentru că are atât de puţin, tot ce primeşte e o fericire simplă care trebuie ţinută tot timpul ”la purtător”. După ce a primit pastă şi periuţă de dinţi le-a împachetat şi pe ele şi, cu maşinuţa împreună, le duce în fiecare zi la şcoală, în ghiozdan. Să nu le ia cineva. Atâta are. 

Fericirea din cutia de chibrituri

Până nu demult, Reghina şi soţul ei au mai strâns ceva bănuţi muncind cu un cal. Mergeau pe unde aveau oamenii nevoie, tot aşa, cu ziua. De câteva luni, nu-l mai au. ”L-am vândut. Nu am mai avut fân, să facem iarbă, să-l ţinem doar să moară de foame, ce rost avea...”. 

Când tatăl e la muncă, Adrian e stâlpul familiei. ”Îmi cară apă, mai taie lemne, ţine fetiţa să fac mâncare, să adun prin casă”, povesteşte mama. 

În praful din uliţele Brădeniului viaţa curge desprinsă parcă dintr-ul alt timp. Reghina n-a auzit nici de anticoncepţionale, nici de predicile timpurilor moderne cu ”Pentru ce să faci atâţia copii, dacă n-ai cu ce să-i creşti?”. Viaţa ei, fericirea ei simplă, se opreşte în casa cutie de chibrituri, unde lumina lumânării curge peste chipuri de copii adormiţi. ”Ce vreau pentru ei? Vreau să fie cuminiţi şi să asculte şi să aibă noroc. Să nu fie ca mine, aşa necăjiţi. Şi să facă şcoală, şi să ajungă departe”, descrie, scurt. Şi ochii se umplu de lacrimi.  

Copiii ei n-au primit niciodată haine noi. Nici jucării. Îmbracă hăinuţe luate de la vechituri şi singura jucărie din casă e maşinuţa lui Dorin. Dar copiii zâmbesc, Dorin strânge în braţe fericit o pisică. Soarele apune, şi-o rază mângâie chipul frumos al Cosminei. ”V-am spus, eu, de sărbători, nu vreau nimic special. Vreau să fiu lângă mama şi lângă tata. Atât”. 

Cum putem ajuta

Peste câteva zile, creştinii sărbătoresc Învierea Domnului. Întotdeauna, pentru oamenii cu suflet frumos, Dumnezeu şi oamenii buni împlinesc miracole. Reghina nu are telefon, dar cei care doresc să le dea o mână de ajutor îl pot contacta, pentru a-i îndruma, pe Adrian Pascu, învăţător la şcoala din sat, la numărul de telefon 0749/793890. 

Vă mai recomandăm: 

Dragoste de mamă: îşi creşte singură cei nouă copii într-o casă improvizată în şcoală. „Un cartof dacă-l am, îl pun pe blat şi îl mâncăm toţi. Şi tot nu-i las!”

Lenuţa Podariu, o femeie în vârstă de 47 de ani dintr-un cătun uitat de lume din Sibiu, creşte singură nouă copii. Nu se plânge, însă, şi spune că nu şi-ar da copiii pentru nimic în lume.

Povestea fraţilor abandonaţi la orfelinat şi crescuţi de un cuplu de bunici: „Tot ce am avut mai bun în casă a fost pentru ei“

Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.