Studiile arată că 63% din informaţii sunt comunicate prin intermediul hainelor. Cum a evoluat vestimentaţia în istorie

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Prinţesa şi scriitoarea Martha Bibescu, un model de frumuseţe şi elegantă
Prinţesa şi scriitoarea Martha Bibescu, un model de frumuseţe şi elegantă

Când vorbim despre imaginea unei persoane, ne referim inclusiv la componenta vestimantară, o sursă bogată de informaţii despre „purtător“. De-a lungul timpului, acest capital a fost studiat şi supus multor interpretări.

Unul dintre intelectualii români care au studiat vestimentaţia în istorie a fost Nicolae Valentin Vartan, care s-a procupat în mod special de comunicarea prin aparenţă. Acesta defineşte îmbrăcămintea ca fiind „o proteză a cărei formă, veritabilă scriitură vestimentară, îşi are rădăcinile în adâncul personalităţii noastre şi în raporturile pe care le întreţinem cu universul social. Gesturile, alura, felul de a păşi, vocea, întreaga ţinută, ritualurile sunt expresii născute din emoţiile noastre biologice şi constituie aparenţa, imaginea noastră".

Specialiştii care s-au ocupat de studiul comunicării au ajuns la concluzia că comunicarea verbală reprezintă 7%, iar comunicarea nonverbală reprezintă 93%. Acest metalimbaj este compus din 30%, reprezentând măsura în care stăpânim şi vehiculăm imaginea noastră şi pe cea a interlocutorului, restul de 63% fiind reprezentat de limbajul silenţios al expresiei corporale şi de limbajul vestimentar.

Ideea pe care o expune Francois-Marie Grau în volumul „Istoria costumului” este aceea că: „funcţia de semnificare a îmbrăcămintei a început o dată cu prima uniformă militară instituită de Ramses al-II-lea, când soldaţii simpli se distingeau de cei cu grad superior prin ceea ce ei denumeau pannus”, scrie autorul. Un alt autor susţine că rădacinile vestimentaţiei ar fii pornit din rai când Adam şi Eva au gustat din fructul oprit li s-au deschis ochii şi au descoperit că erau goi, şi culegând frunze de smochin s-au acoperit cu ele.

Funcţia simbolică a vestimentaţiei

Sylvia.H. Bliss, în cartea „ Semnificaţia hainelor” este de părere că omul a adoptat îmbrăcămintea încă din cele mai vechi timpuri.  

„Omul avea sentimentul că este incomplet, era nemulţumit cu sine aşa cum este, iar îmbrăcămintea originii sale şi dezvoltării ulterioare este rezultatul încercării sale de a remedia neregulile constatate, la înlocuirea a ceea ce a pierdut“, se menţionează în carte.

În antichitate, îmbrăcămintea avea mai mult o caracteristică simbolică. La egipteni, spre exemplu aceasta trebuia să fie frumos decorată, în mai multe culori, accesorizată şi învăluită în magie, nu dorea nicidecum să scoată în evidenţă modestia sau să fie confortabilă. Tunica purtată de egipteni se numea calasiris şi era purtată de ambele sexe, cu mici modificări.

Pe continentul european, la greci, se cunosc trei stiluri de îmbrăcăminte: dorin, ionic şi atenian. Cel doric era un stil simplu, în contrast cu complexitatea si multiplele culori egiptene, cel ionic conferea o graţie aparte, mai ales prin posibilitatea de a face mişcări ample şi lungi, iar cel atenian era definit de eleganţă, ca şi cum fiecare dintre cel ce îl purta era un rege mai mic. Asta dacă ne referim la cetăţeni şi nu la sclavi, a căror îmbrăcăminte era mai mult decât simplă şi nu transmitea decât faptul că persoana respectivă este destinată muncii şi pusă la dispoziţia stăpânului. În lumea romană, se purta toga sau alba vestis, atît de femei cât şi de bărbaţi, simplă, dar  părea cu mult superioară vestimentaţiei greceşti, semn că romanii se considerau un popor superior, cu o civilizaţie şi cultură superioară. 

În Evul Mediu, lucrurile par să se schimbe, biserica era instituţia care reglementa şi vestimentaţia unei persoane, mai ales cea a femeilor, considerate supuse bărbatului şi inferioare acestuia, nu puteau să poarte haine decoltate, să recurgă la machiaj sau să umble singure pe stradă. Aceste lucruri le făceau doar concubinele şi erau drastic criticate de societate, asta în prima parte a Evului Mediu. Fiecare clasă socială, fiecare ordin , fiecare meserie puteau fi recunoscute după îmbrăcăminte. Mai marii nu se deplasau niciodată fără o etalare strălucitoare de arme şi livre, care impuneau respect şi stărneau invidie. 

Curentele feministe

Un rol important la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în lupta cu prejudecăţile privind vestimentaţia feminină şi chinurile la care femeia a fost supusă de-a lungul timpului de a face pe plac artei şi sexului masculin,l-au avut curentele feministe care au apărut mai ales după constituirea naţiunilor. 

Obiecţiile femine s-au bazat, în principal,  pe argumente de ordin medical, fustele lungi şi grele, care colectau mizeria de pe strazile europene, erau greu de manevrat şi excesiv de strânse în jurul taliei.De asemenea reprezentau şi un disconfort pentru trecătorii de pe stradă, deoarece aveau nevoie de mult spaţiu, iar în timpul războaielor civile era o problemă destul de frecventă, mai ales în locurile aglomerate. Ba, mai mult, multiplele accesorii, dantele, panglici şi paiate o transformau pe femeie într-un soi de pom de Crăciun. În loc să îî uşureze viaţa, aceasta era predispusă să se chinuie, să îşi strangă organele vitale în corsete şi să umble mereu cu jartiere, care nu favorizau deloc circulaţia sângelui în picioare, cel puţin asta susţine Robert Riegel, autorul cărţii " Hainele femeilor, drepturile femeilor ".

În secolul al IXX-lea , semnificaţiile ce ţin de vestimentaţia feminină „se aprofundează în schimb pe baza individualismului şi a artificiului, uneori sistematic: ideea devenită tot mai pregnantă conform căreia frumuseţea se construieşte, slujită de tehnică şi materiale. De aici şi această conversie definitivă a obiectului de bază, adevăr ultim , realitate încarnată şi nu doar o simplă corectare a trăsăturilor: chipul lipsit de artificiu s-ar dovedi prost ingrijit, lipsit de curăţenie, neterminat", se pronunţă în Vogue, prinţesa Bibescu. 

Îmbrăcămintea azi

În timp ce în secolul al XVIII-lea femeile se luptau pentru a reforma vestimentaţia, azi femeia se luptă pentru a ţine pasul cu noile tendinţe in materie de vestimentaţie. 

„Dintre toate libertăţile permise, ele nu trebuie puse în aplicare în detrimentul pudorii şi al feminităţii. O feminitate în criză de identitate este un execes de par decolorat, ars în o mie de feluri halucinante, tocuri exagerate care dau un mers ridicol, cercei de mărimi astronomice care nu ţin cont de nici o proporţie, parfumuri agresive care creează între protagonistă şi interlocutorul său un câmp magnetic ostil oricărei comunicări. Contrariul este la fel de deplorabil: lipsa de feminitate şi tristeţea uniformizării: fuste lungi şi plisate, rochii banale cu imprimeuri penibile, fibre chimice, false culori triste şi incerte, pieptenături dezastruoase", scrie Nicolae Valentin Vartan în cartea sa " Imaginea de sine". 

Interacţionând cu ceilalţi, vestimentaţia şi limbajul corpului trebuie să fie în conformitate cu  linia vestimentaţiei.  Spre exemplu, nu este suficient ca o domnişoară să poarte o piesă vestimentară clasică, precum rochia neagră, asortată cu un set de bijuterii fine, dacă poziţia corpului,gesturile şi limbajul verbal vor transmite cu totul alt mesaj. Credibilitatea primului mesaj, transmis de piesa vestimentară clasică, va fii pusă sub semnul întrebării, şi cu siguranţă mesajul va fii în final ignorat. Imaginea nostră trebuie să fie în concordanţă cu personalitatea pe care o avem, explică acelaşi autor român în cartea lui. 

Vă mai recomandăm:

Cu 500 de ani înaintea timpurilor: Un contabil german din secolul XVI, primul blogger de modă din lume

Moda de acum un secol, prezentată de păpuşi

Istoricul unui ideal de frumuseţe de o cruzime barbară: foot binding, practica legării picioarelor în China

Satu Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite