Răni care nu se vindecă nici după 70 de ani. Mărturii ale supravieţuitorilor masacrului din perioada 1940-1944

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena, s-au petrecut între anii 1940-1944 atrocităţi de neînchipuit comise de către horthyşti împotriva românilor. Personaje în toată această scenă morbidă au fost patru ianculeşteni a căror răni nu s-au vindecat nici azi, după 70 de ani.

Au trecut 70 de ani de la Dictatul de la Viena, prin care marile puteri fasciste Germania şi Italia au cedat nord - vestul Transilvaniei Ungariei horthyste. Nici astăzi însă supravieţuitorii din localităţile de moţi din Satu Mare nu au uitat chinurile la care au fost suspuşi românii de armata hortiste. Personaje în toată această scenă morbidă au fost ianculeştenii Irimia şi Ileana Oneţ dar şi Gaftia şi Traian Todea, care au supravieţuit masacrului.

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, cei patru îşi amintesc cum consătenii lor dar şi ceilalţi din satele de moţi din împrejurimi au fost măcelăriţi. La revenirea acestora refugiu, în toamna anului 1945, moţii nu au mai găsit nimic. Mărturiile ianculeştenilor Irimia şi Ileana Oneţ dar şi Gaftia şi Traian Todea care încă mai trăiesc sunt cutremurătoare. Ileana Oneţ, astăzi în vârstă de 81 de ani, a povestit clipele de groază prin care a trebuit să treacă la doar şapte ani.

"În zorii zilei de 5 septembrie 1940 am fost treziţi de zgomotul asurzitor al focurilor de armă, ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noştri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte”, mărturiseşte femeia. 

Irimia şi Ileana Oneţ, copii pe atunci, au fost părtaşi la atacul hortist din ‘40 de la Ianculeşti  (FOTO: Cristina Cîcău)

image

Alungaţi din propriile case

Intrarea armatei hortiste în Ianculeşti a îngrozit locuitorii, mai ales după încercarea disperată de dislocare a elementului românesc prin colonizare a maghiarilor, care se materializa prin tortură, batjocură şi chiar executare. Personaje în toată această scenă morbidă au fost şi ianculeştenii Irimia şi Ileana Oneţ dar şi Gaftia şi Traian Todea, care au supravieţuit masacrului. Aveau sub 10 ani fiecare, dar ţin minte groaza care i-a cuprins când s-au tras clopotele.

„Chiar dacă aveam doar şapte ani, încă mai ţin minte că era o zi de toamnă când sfătul bisericii a tras clopotele şi a strigat să fugim, să fugim unde apucăm. Noi am scăpat, dar au fost alţii care şi-au găsit sfârşitul în chinuri groaznice“, povesteşte Ileana Oneţ.

Cele două familii au fugit în câmp şi s-au ascuns între lanurile de porumb. Şi cam aşa au ţinut-o câteva zile la rând. Doar cu hainele pe ei, fără a mai apuca să ia altceva din casa unde trăiau.

„La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Am plecat exact aşa cum am reuşit să scăpăm, cu hainele pe noi. Am fugit în lumea largă cu nimic“, povesteşte femeia. La gara din Carei supravieţuitorii au fost învinovăţiţi că s-au răsculat împotriva ungurilor şi că nu au vrut să predea armele şi muniţiile pe care le deţineau precum şi că au ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-au ars şi nu au vrut să le arboreze.

Supravieţuitorii povestesc că după alungare, în casele lor au fost aduşi cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). De altfel, satul Ianculeşti, în perioada 1940-1945, a fost numit „VitezTelek” („Satul Vitejilor”).”Acest „Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi reconstituirea Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare şi de pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu numai soldaţi din armata hortystă, ci şi foarte mulţi civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy Miklos le-a promis că în Ardeal vor primi case, pământ şi servicii în administraţie.

Aşa se explică atrocităţile şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui „Ordin” asupra românilor şi a evreilor. În 1945 „Ordinul” a fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”, având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zille noastre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg, prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de căpitan al „Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale „Ordinului”

este credinţa şi determinarea în a face sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.

Familiile supravieţuitoare din Ianculeşti s-au refugiat câţiva ani la rând, unii în CâmpiaTurzii, iar alţii în Alba Iulia. După ce s-au reîntors acasă, nu au mai găsit nimic. „În 1944 ne-am reîntors acasă unde nu am mai găsit nimic din ceea ce părinţii noştri strânseseră toat viaţa. Totul era distrus. Am pornit de la 0“, susţine Gaftia Todea.

Starea românilor din localitatea Ianculeşti după Dictat 

Preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare în arhiva bisericii din Ianculeşti, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-hortyst de la Viena, din 30 august 1940.

„După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le duce o mângăiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul.

Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători.

În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.

Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). Dealtfel, satul nostru în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek” („Satul Vitejilor”). Acest „Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi reconstituire a Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare şi de pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu numai soldaţi din armata hortystă, ci şi foarte mulţi civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul urii şi a revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy Miklos le-a promis că în Ardeal vor primi case, pământ şi servicii în administraţie. Aşa se explică atrocităţile şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui „Ordin” asupra românilor şi a evreilor.

În 1945 „Ordinul” a fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”, având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zille naostre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg, prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de cpăitan al „Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale „Ordinului” este credinţa şi determinarea în a face sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.

„La revenirea noastră din refugiu, în toamna anului 1945, toate casele românilor erau ocupate de „viteji unguri”, moţii putând să intre în casele lor doar după intervenţia prefectului Andreica din judeţul Satu Mare“, declara preotul bisericii Gheorghe Munteanu.

În memoria acelor vremi triste, în ziua de 8 agust 2004, moţii din Ianculeşti au ridicat o troiţă de pomenire pe care stă ca mărturie înscrisul: „Spuneţi generaţiilor viitoare că toţi locuitorii acestei aşezări româneşti am fost epulzaţi şi deportaţi de către Ungaria fasciscto-hortistă în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940“.

Ianculeşti este un sat de moţi, aparţinând de administraţia locală a municipiului Carei, judeţul Satu Mare. Localitatea este aşezată la o distanţă de 14 km de Frontiera de Vest. Geografic, este situată în Câmpia Careiului, componentă a Câmpiei de Vest a României.

Satul a fost înfiinţat în anul 1925 de către 99 de familii venite din Munţii Apuseni, din judeţele Cluj, Alba şi Turda, din vestitele localităţi Alba Iulia, Albac, Horea Arada, Scărişoara şi altele. În total însumau 520 de persoane. Având în vedere că pe lângă bunici, familiile tinere aveau mulţi copii, în medie între şase şi opt, în anul 1940 comunitatea număra peste 700 de locuitori.

Profesorii Ion Corneanu, Viorel Câmpean şi Lacrimă Teocan au scris, în revista Dacoromânia, că moţii, sosiţi de pe plaiuri moţeşti, au dat numele localităţii lor Ianculeşti, considerându-se urmaşi direcţi ai eroului naţional Avram Iancu, „Craiul Munţilor”. În urma Reformei Agrare din 1921 fiecare familie din Ianculeşti a fost împroprietărită cu 12 iugăre în extravilan şi cu un loc de casă de 24 ari.

1.000 de români asasinaţi în 11 zile

În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, prin care nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicţia Ungariei, în mai multe localităţi din Ardealul de Nord, trupe militare sau paramilitare au masacrat civili români, maghiari, ţigani şi evrei, în intenţia de a determina prin teroare un exod din populaţiile conlocuitoare nemaghiare.  Atrocităţi similare au avut loc şi spre sfârşitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranţă în care frontul de est şi-a mişcat relativ rapid în direcţia est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieşit din coaliţia Puterilor Axei şi s-a alăturat Puterilor Aliate.

La cinci zile după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie 1940, ora 7.00, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare au pătruns pe teritoriul Ardealului anexat. Armata I – cu un efectiv de 208.000 militari a operat în partea de nord-est a Transilvaniei şi armata a II-a – cu un efectiv de 102.000 militari a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi, principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie, a început o serie de masacre împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinaţi aproximativ 1.000 de români. 

Vă recomandăm şi

74 de ani de la masacrul de la Ip, când 157 de români au fost ucişi de armata horthystă. Mesajul urmaşilor: „Iertăm, dar nu putem uita!“

Martirii masacrelor horthyste de la Treznea şi Ip, comemoraţi de urmaşi. Peste 200 de copii, femei şi bătrâni - măcelăriţi în urmă cu 74 de ani

FOTO Condamnarea la moarte dictată de austrieci pentru capii Răscoalei de la 1784-1785: „pentru dânşii o pedeapsă binemeritată, pentru alţii exemplu şi oroare“

FOTO DOCUMENT Evaziune fiscală pe domeniul Zlatnei, în vremea împărătesei Maria Tereza

Satu Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite