Moara de apă istorică unde încă se macină făină: „Bunicul a construit-o acum 100 de ani, fără să aibă niciun pic de carte“

Moara de apă a familiei Berende din comuna sătmăreană Certeze este singura care a supravieţuit pe un curs de apă unde funcţionau odinioară şapte astfel de instalaţii.

În ultimii 100 de ani, comuna Certeze s-a transformat mult. Din localitatea pitorească dintre munţi, ferită de colectivizare şi cu tradiţii adânc înrădăcinate în viata de zi cu zi a oamenilor, a ajuns la momentul actual una dintre cele mai bogate comune din ţară, după ce zeci milioane de euro au ajuns în localitate din străinătate, de la fii satului plecaţi la muncă. Aceştia au transformat comună semnificativ, casele impunătoare şi obiectele scumpe de exterior şi interior vorbind de la sine în acest caz.

Totuşi, în aceşti 100 de ani sunt câteva lucruri care au supravieţuit schimbărilor, însă nu se ştie pentru cât timp încă. Moara de apă a familiei Berinde a fost construită acum aproximativ 100 de ani de Grigore, un meşter al locurilor. Acesta a sacrificat alte terenuri pe care le-a deţinut în comună pentru a-şi lua câţiva metri pătraţi de teren pe cursul pârâului, special pentru a-şi construi moara.

Nu avea şcoală şi nu ştia nici să scrie, dar acest lucru nu l-a împiedicat să-şi ridice singur o moară pentru familia lui, precum şi altele în împrejurimi.

„O dat două căşi ca să-şi ia aici teren numa' unde a făcut moara şi abia după aia şi-a luat celălalt teren în jur. Atunci erau bogătani care aveau pământ la apă. Şi casa o făcut-o şi nu o ştiut carte nimica şi vâltarea şi moara de la Negreşti tot el le-o făcut. O trăit bunicu până acum 25 de ani. Bunicu' atunci nu ştia nici citi, nici scrie, pe boabe de porumb socotea el atunci”, afirmă Mihoc Cecilia, una dintre nepoatele celui care a pus pe picioare moara de apă.

Aceasta îşi aminteşte că atunci când era copil, pe acelaşi curs de apă existau cel puţin încă şapte mori de apă şi fiecare avea suficient de muncă încât să susţină o familie. Curtea le era mereu plină de oameni şi moara mergea fără oprire pentru a putea face faţă cererii mari care era atunci.

„Atunci se lua vamă la cei care măcinau. Se lua atunci, că trebuia să dai cotă mai departe. Acum nu le ia nimeni nimic la cei care macină, da' atunci se lua. Se duceau cu carele la Negreşti, cred că vreo 12 măji (n.r. - 1,2 tone) pe an. Bani nu cred că s-au luat atunci. Atunci se şi strângea, că era plin aici, că atunci toată lumea muncea, nu ai văzut pământ cu fân. Fânul se făcea în deal, toate ogrăzile erau pline de mălai. Din munca agricolă ne-o crescut, am fost şi noi atunci patru prunci şi o fost doi bătrâni şi tata cu mama, am fost oameni acolo. Din asta şi din ce am lucrat am trăit.”, explică Mihoc Cecilia.

Aceasta, la cei 62 de ani ai ei îşi aminteşte cum a crescut sub acelaşi acoperiş cu moara şi cum cei mai mari din familie au întreţinut casa şi moara. De când bunicul şi tatăl ei au murit, acestea nu au mai primit atenţie din partea fratelui ei, care le-a primit ca şi moştenire. Dată fiind şi evoluţia rapidă din ultimii 20 de ani a zonei, numărul celor care au mai manifestat interes pentru a măcina la moară a scăzut mult, în prezent aceasta fiind extrem de puţin folosită.

„Mai sunt totuşi câţiva care vin, vin pentru făină de mălai, că aici o face mai fină decât aia din magazin. Încă nu i-o dat drumul, dar o să o dezgheţe că am văzut că are în casă de măcinat. La o majă (100 kg) cam o oră jumate durează, când este apă bună merge şi mai repede măcinatul. Mai des vine lumea când fată oile, atunci vin şi fac păsat şi toamna când au porci, atunci se mai macină numa. Peste vară se mai face, dar mai puţin. Da când moare frate-meu, se duce şi moara asta, că nu are cine să o ducă mai departe. Are copii, dar nu se interesează nimeni de ea, cum o lăsat-o tata, aşa e moara acuma. O fost unul interesat din sat să o ia acum câţiva ani, 50.000 de euro o vrut să dea acum mai bine de 10 ani, dar nu o vrut să o dea băiatul lui frate-meu”, povesteşte doamna Cecilia.

Pe lângă moară, pe acelaşi curs al pârâului este şi o vâltoare, cunoscută de cei din zonă ca prima maşină de spălat din istorie. Sistemul de centrifugare natural dat de construcţia de lemn de pe cursul de apă face ca textilele foarte grele să se spele bine şi uşor.

„Acuma nu mai vine atâta apă pe pârâu ca înainte, că mai în sus a făcut captare şi o bagă în ţeavă să ajungă la robinet. La vâltoare se mai spală cergile ( n.r. pături din lână), că pe alea nu am unde altundeva să le spâl. Pe alea le arunc acolo în vâltoare şi se spală, iese praful din ele.”, afirmă Floare Marina, o locuitoare din Certeze.

Tot ce este construit în ansamblul format din moară şi vâltoare este demn de un muzeu, fiind puţinele locuri din ţară unde aşa ceva se mai poate vedea, şi mai puţine cele care chiar mai funcţionează. Totul este lucrat manual iar cei care vin din urmă au o sarcină grea să întreţină ceea ce strămoşii lor au realizat, dar fiind faptul că nu au multe şanse să găsească oameni care să cunoască modul în care totul a fost făcut acum 100 de ani pentru a arăta aşa şi pentru a rezistat atât de bine.