FOTO Patimile supravieţuitorilor atrocităţilor hortiste de la Ianculeşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:

5 septembrie 1940- cea mai îngrozitoare zi pentru ţăranii români din localităţile de moţi din Satu Mare, în special pentru cei din Ianculeşti, armata hortistă ocupând teritoriul românesc. Personaje în toată această scenă morbidă au fost şi ianculeştenii Irimia şi Ileana Oneţ dar şi Gaftia şi Traian Todea, care au supravieţuit masacrului.

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăraniiromâni au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în localităţile: Ianculeşti, Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia, Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tiream şi altele. La revenirea acestora refugiu, în toamna anului 1945, moţii nu au mai găsit nimic.

Alungaţi din propriile case

Intrarea armatei hortiste în Ianculeşti a îngrozit locuitorii. După încercarea disperată de dislocare a elementului românesc prin colonizare a maghiarilor, care se materializa prin tortură, batjocură şi chiar executare. Personaje în toată această scenă morbidă au fost şi ianculeştenii Irimia şi Ileana Oneţ dar şi Gaftia şi Traian Todea, care au supravieţuit masacrului. Aveau sub 10 ani, dar ţin minte groaza care i-a cuprins când s-au tras clopotele. „Chiar dacă aveam doar şapte ani, încă mai ţin minte că era o zi de toamnă când sfătul bisericii a tras clopotele şi a strigat să fugim unde apucăm. Noi am scăpat, dar au fost alţii care şi-au găsit sfârşitul“, povesteşte Ileana Oneţ.

Cele două familii au fugit în câmp şi s-au ascuns între lanurile de porumb. Şi cam aşa au ţinut-o câteva zile la rând.

„La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Am plecat exact aşa cum am reuşit să scăpăm, cu hainele pe noi. Am fugit în lumea largă cu nimic“, povesteşte femeia. La gara din Carei supravieţuitorii au fost învinovăţiţi că s-au răsculat împotriva ungurilor şi că nu au vrut să predea armele şi muniţiile pe care le deţineau precum şi că au ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-au ars şi nu au vrut să le arboreze.

După alungarea, în casele lor au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). De altfel, satul Ianculeşti, în perioada 1940-1945, a fost numit „VitezTelek” („Satul Vitejilor”).”Acest „Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi reconstituirea Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare şi de pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu numai soldaţi din armata hortystă, ci şi foarte mulţi civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy Miklos le-a promis că în Ardeal vor primi case, pământ şi servicii în administraţie.

Aşa se explică atrocităţile şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui „Ordin” asupra românilor şi a evreilor. În 1945 „Ordinul” a fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”, având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zille noastre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg, prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de căpitan al „Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale „Ordinului” este credinţa şi determinarea în a face sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.



Familiile supravieţuitoare din Ianculeşti s-au refugiat câţiva ani la rând, unii în CâmpiaTurzii, iar alţii în Alba Iulia. După ce s-au reîntors acasă, nu au mai găsit nimic. „În 1944 ne-am reîntors acasă unde nu am mai găsit nimic din ceea ce părinţii noştri strânseseră. Totul era distrus.Am pornit totul de la 0“, susţine Gaftia Todea.

Despre urmările criminalului Dictat

Preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare în arhiva bisericii din Ianculeşti, arătând starea românilor din localitatea Ianculeşti după criminalul diktat nazisto-fascisto-hortyst din 30 august 1940.

„După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le duce o mângăiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei.

Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huliganiunguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul“, mărturiseştepreotul.

image

Citeşte continuarea declaraţiei aici



 

Satu Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite