Dirijorul care a uimit zeci de mii de străini în 40 de ani de carieră: „Le-am spus: «Aceştia sunt românii, nu cei despre care citiţi în ziarele voastre»“
0
Profesorul sătmărean Ioan Petrovici a avut sub baghetă, de când a terminat liceul şi până la pensionare, peste 450 de corişti, pe care i-a purtat prin lume spre celebritate.
Pixul de profesor şi bagheta de dirijor i-au lipsit din mână rareori maestrului Ioan Petcov în ultimii 40 de ani. Acum povesteşte cu lacrimi în ochi
despre aplauzele pe care corurile pe care le-a condus le-au primit în
toate oraşele europene în care a concertat. Nu i-a fost frică niciodată
să încerce, ştiind că dacă nu va încerca nu va avea cum să reuşească.
Profesorul şi dirijorul Ioan Petrovici este acum un pensionar care trece tot mai rar pe la catedră şi tot mai rar prin faţa corului, asta în comparaţie cu ceea ce se întâmpla acum 20 de ani, când era în plină activitate şi când muzica corală era altfel reprezentată atât în ţară cât şi în judeţul Satu Mare.
A descoperit muzica în liceu şi după ce a
căzut la prima admitere, la Conservatorul din Cluj, s-a reorientat rapid
spre cel din Târgu Mureş, pentru sesiunea de toamnă, deşi drumul pe
care pornise trebuia să îl facă inginer constructor de maşini.
„Eu am terminat liceul la profil real. De prin clasa a cincea am făcut vioară, că m-a luat în grija lui fostul profesor de muzică al mamei mele. În liceu cântam şi profesorul meu de atunci mi-a zis: „Ţie îşi place muzica? Dacă îţi place atunci trebuie să mergi la conservator”. Cum era să mă duc eu la conservator când nu aveam pregătire. Am încercat la Cluj şi am picat cu brio iar pe toamnă la Cluj au rămas doar patru locuri, din care două erau oarecum cu dedicaţie pentru copiii ai doi de acolo, aşa că am fost sfătuit să mă reorientez spre Târgu Mureş, unde erau mai multe locuri pentru admiterea din toamnă. Toată vara m-am pregătit şi am intrat la Târgu Mureş. Pe atunci erau admiteri serioase. Şi pentru mine s-a vorbit la Târgu Mureş din partea unor oameni de muzică din Satu Mare, dar cu toate acestea când am ajuns am fost pus la un test extraordinar. Mi s-au dat nişte solfegii, un profesor era la clape şi el începea şi eu trebuia să continui, ceva de genul, „Dacă prima notă e RE, care sunt următoarele?”. M-au ţinut aşa zeci de minute. Când au văzut alţi candidaţi ce face profesorul din comisie cu mine, că eram primul, o grămadă au ieşit din sală şi nu s-au mai întors la examen”, povesteşte zâmbind cu nostalgie profesorul Ioan Petrovici
Deşi a terminat facultatea cu a doua medie pe ţară, din toţi absolvenţii de conservator şi facultăţi de muzică şi avea oportunitatea să aleagă oraşe precum Constanţa, Braşov, Timişoara sau altele, cu renume în şcolile de muzică, a decis să se întoarcă la Satu Mare pentru a preda şi pentru a dirija corul de la Medieşul Aurit, comuna în care ajungea din când în când în copilărie, la neamuri. Asta a determinat-o şi pe soţia lui, care a primit catedră în Târgu Mureş, să se întoarcă acasă în Satu Mare, cu el.
Primul concert organizat cu acest cor a însemnat şi primul premiu primit, dar şi prima poveste pe care nu o poate uita şi pe care o spune cu lacrimi în ochi, despre cel pe care l-a înlocuit la cârma corului, un fost profesor de rusă, autodidact în ale muzicii.
„În anul în care am terminat, în 1972, eram întors la Satu Mare şi eu stăteam atunci peste drum de Catedrala Adormirii Maicii Domnului şi am văzut pe geam un om, un bătrân, care se tot plimba şi fuma în faţa porţii. Mama mea a ieşit să îl întrebe cine este şi pe cine caută: „Îl caut pe domnul Petrovici. Eu sunt dirijorul corului din Medieş şi m-am pensionat”. L-am invitat în casă şi am discutat dacă vreau să rămân în Medieş să dirijez corul. Eu de asta mă întorsesem. Am mers cu el la Medieş şi am pregătit cu el corul pentru un concurs care urma să aibă loc la Piteşti. Domnu Lazăr avea probleme cu alcoolul şi I-am cerut să se lase de alcool, dacă vrea să îl las să dirijeze două cântece la concurs, aşa cum mi-a cerut. La ultima repetiţie nu a venit şi am trimis pe cineva la el acasă să vadă ce face. S-au întors cei pe care I-am trimis şi mi-au zis că e acasă cu sticla pe masă. M-am dus şi eu la el şi l-am întrebat:
- Ce faci?
- Oricum ştiu că nu o să mă laşi să dirijez!
- Nici nu mă cunoşti şi îmi pui cuvântul la îndoială. Te las să dirijezi.
- Bine, atunci nu beau.
Şi a aruncat sticla la gunoi şi nu a băut. La Piteşti a dirijat primele două cântece, cu răbdare, fără tracul pe care îl aveam eu ca începător. Corul suna bine, echilibrat şi pe urmă am intrat eu să dirijez patru cântece. Lumea a fost foarte încântată. Preşedintele Uniunii Compozitorilor l-au şi felicitat pe domnul Lazăr, ceea ce pentru el a fost extrem de impresionant, că preşedintele uniunii l-au felicitat şi au dat mâna cu el, un profesor de rusă.
El a rămas acolo să vadă dacă nu primim vreun premiu, noi am mers la Curtea de Argeş, dar seara când ne-am întors nu l-am găsit pe bătrân nicăieri. Am luat barurile rând pe rând, fiecare bar. L-am găsit la 12 şi jumătate, într-un bar, lângă stadion, în picioare pe o masă, pe lângă el plin de sticle şi oameni beţi, iar el încerca să le arate celor din jur cum am dirijat eu corul. M-a văzut când am intrat, în momentul acela a căzut în genunchi şi nu s-a mai putut mişca. Plângea şi mi-a zis.
„Ionică, ne-au dat ăştia premiu. Premiu întâi””, îşi aminteşte, înveselindu-se şi acum de întâmplare, fostul dirijor.
Corul Medieşana era format din oameni simpli, care nu au ştiut niciodată ce înseamna solfegii, partitură şi note muzicale, dar care au cântat mereu din suflet, iar acest lucru a fost suficient pentru tânărul dirijos Ioan Petrovici pentru a se prezenta cu ei la multe concursuri şi reprezentaţii, chiar şi în afara graniţelor, de unde s-a întors şi cu premii.
Dar un capitol de care este foarte mândru şi de care povesteşte lăcrimând, cu împlinirea citindu-i-se în ochi, este cel în care a pus bazele corului Adagio, un cor de fete, cu care a reuşit să impresioneze, la rând, preoţi, călugări, profesori şi compozitori muzicali, academii de muzica de peste hotare, nemţi austrieci, francezi şi multe alte popoare. Au debutat cu cântece bisericeşti, respectiv răspunsuri la liturghie şi au ajuns să îi înveţe pe străini ce înseamnă folclorul românesc şi cine sunt cu adevărat adevăraţii români.
„În momentul în care s-au înfiinţat clasele cu profil pedagogic am fost întrebat dacă nu vreau să merg să predau. Am acceptat. În momentul în care am dat acolo de fete care făceau oricum cinci ani pedagogicul, nu patru ani, dădeau admitere din muzică, le aveam la îndemână. Toată povestea a pornit de la o invitaţie pe care părintele Tşnadi din Doba a făcut-o clasei fiicei lui care ne-a rugat să învăţăm o pricească şi două trei răspunsuri la liturghie, pe care să le cântăm în Biserică la majoratul fiicelui lui. Bineînţeles că am repetat cu ele, eu am pregătit nişte răspunsuri de la corul mix pentru cor pe voci egale. Când au auzit fetele ce bine sună, fetele mi-au cerut să învăţăm toată liturghia. Am făcut efortul de a scris toată liturghia pe voci egale şi unde nu aveam nimic am construit eu linii melodice în stilul bisericesc. Eu am liturghie scrisă de mine, pentru cor cu voci egale, pe două voci şi trei voci. Ca răsplată pentru fete, le-am dus la mănăstirile din Oltenia. Nu vreţi să ştiti ce impresionaţi au fost toţi la biserici şi mănăstiri când am cântat răspunsurile la slujbe cu fetele”, mai povesteşte Ioan Petrovici.
După câteva reprezentaţii de acestea prin ţară, a urmat, după câteva insistenţe ale profesorului, şi prima invitaţie de a cânta în afară. Aşa cum ziceam în deschiderea articolului, profesorul Petrovici nu s-a ferit să încerce, aşa că a încercat ca pe drum până în Franţa, să mai dea câte o reprezentaţie şi în altă parte, Germania fiind locul unde s-au oprit pe drum.
„Este un castel în partea de vest a Munchenului, acolo am avut primul concert în faţa unui public. Era organizat un român plecat de aici, Geo Goidaci, din Medieş, cu care am corespondat şi care m-a ajutat. În prima parte noi cântăm cântam cântece lente, cântece sacre, romanţe, iar în a doua parte numai folclor. Atunci ne îmbrăcam în costume populare din cât mai multe zone din România. Când am început să cântăm „Jocul de Oaş” toată lumea a rămas uimită, dar nu ştiam că autorul Lucrprii, Anton Zeman era în sală. L-am văzut că se uită insistent la mine, nu ştiam cine este şi am mers la el:
- Cred că vreţi să îmi spuneţi ceva.
- Şti cine sunt eu?
- Nu am de unde să ştiu
- Eu am scris lucrarea asta pe care ai cântat-o. Mă băiete, prima parte, să nu o mai faci, că ăştia sunt sătui şi de cântecele lor, nu le trebe să cânţi ca şi ei. Tu cântă folclor, ăla îi vrăjeşte.
Şi a avut dreptate. Am mers în Franţa, apoi Luxemburg, am vizitat catedrala şi am început să cântăm aşa ad-hoc, şi a trebuit să cântăm o jumătate de oră, că nu ne-a lăsat lumea să plecăm”, îşi aminteşte dirijorul.
Despre ce a ajuns în ziua de astăzi muzica în şcoli şi despre cultura muzicală a tinerilor, evită să vorbească, pentru că îl doare, vorbele fiindu-i pline atât de oftare cât şi de revoltă. La fel ca pentru orice altă întrebare, nu are un răspuns, ci are o poveste de spus din care cei care doresc să înţeleagă, o pot face.
„Eu avea un stil al meu de a preda la fetele de liceu. În primul semestru recapitulam cunoştinţele muzicale din şcoala generală şi pe urmă, al doilea semestru fac doar folclor cu ele. De ce? Pentru că e cartea noastră de identitate ca naţiune. E esenţial să ne cunoaştem tradiţiile şi strămoşii, obiceiurile de nuntă, cântecele străbunilor. Moldovenii ne bat rău de tot la capitolul acesta, ei învaţă folclor pe băncile şcolii, şi îl respectă şi la capitolul de cor sunt buni. La ei muzica e sfântă în şcoală şi ne cam bagă în buzunar la muzică. Acum la noi în învăţământ la capitolul muzică e o struţo-cămilă, ideea e doar să cânte, dar nu zice nimeni cât. Eu sunt pe principiu că un om care are funcţiile vorbirii şi auzului bine dezvoltate, poate şi cânta.
Am o vecină plecată în Germania de mai mulţi ani şi are un copil. Au venit în vizită la noi anul trecut în vară şi m-a rugat să îl ajut pe Erik, de clasa a şasea să rezolve nişte probleme la muzică. Copii de clasa a şasea în Germania fac armonie, ai noştri nu ştiu notele în clasa a noua.”, suspină profesorul.
Sunt multe care îl supără în prezent pe profesorul şi dirijorul Ioan Petrovici când vine vorba de interesul unora de care depinde soarta învăţământului şi a muzicii în rândul tinerilor de azi, dar preferă să se bucure cât poate de mult de ceea ce a realizat şi ce mai poate realiza în acest domeniu, decât să trăiască cu regrete pentru lucruri pe care le-ar fi vrut mai bune, dar nu a ţinut de el să fie aşa.
Se încarcă comentariile...
