Viaţa şi patimile unui fost partizan anticomunist. Nicolae Ciurică: „Mă întâlnesc cu turnătorii mei pe stradă în fiecare zi“

Viaţa şi patimile unui fost partizan anticomunist. Nicolae Ciurică: „Mă întâlnesc cu turnătorii mei pe stradă în fiecare zi“

Nicolae Ciurică, ultimul partizan din Banat, a luptat patru ani cu arma în mână Foto Daniel Groza

Nicolae Ciurică este un veteran al luptei anticomuniste care a primit, din partea preşedintelui, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Ciurică are 84 de ani şi este ultimul supravieţuitor dintre partizanii din Banat. A luptat patru ani împotriva comuniştilor, după care a fost prins şi a făcut zece ani de temniţă grea.

Ştiri pe aceeaşi temă

La Teregova, toată lumea îl cunoaşte pe Ciurică. Fie că întrebi un bătrân sau un copil, cu toţii ştiu să te îndrume spre casa lui. Povestea lui Nicolae Ciurică ar trebui să se regăsească în manualele de istorie şi ar putea să stea oricând la baza scenariului unui film. A fost cel mai tânăr dintre partizanii colonelului Ion Uţă, care activa în zona Caransebeşului, şi a reuşit să „păcălească“ moartea de opt ori.

Odată, chiar a reuşit să evadeze şi să scape din mâinile miliţienilor sărind din tren. Cu toate astea, Nicolae Ciurică a făcut zece ani de temniţă grea, perioadă în care a apelat la tot felul de trucuri ca să nu le facă comuniştilor pe plac, dar şi ca să-şi salveze viaţa.  A simulat crize de epilepsie, le-a lăsat impresia că vrea să se sinucidă şi chiar s-a prefăcut nebun.

A moştenit ura pentru comunişti de la tatăl său

Pe Nea’ Ciurică îl găseşti cu greu acasă, chiar dacă are 85 de ani. E mereu în mişcare prin  judeţ şi prin ţară. La prima vedere, îi dai cu 20 de ani mai puţin şi nici nu bănuieşti că muntele de om din faţa ta era doar piele şi os în urmă cu peste 50 de ani, când a ieşit din puşcărie, unde ani la rând a fost torturat şi bătut de anchetatorii comunişti. Conduce un autoturism de teren, de generaţie nouă, despre care îi place să spună că i l-au dat comuniştii, aşa, ca să le facă în ciudă duşmanilor. Pentru că are şi duşmani! Unii vechi, care l-au turnat pe vremuri, şi alţii noi, care l-ar turna şi acum dacă istoria s-ar repeta. În realitate, nici astăzi nu a reuşit să recupereze toată averea pe care i-au confiscat-o comuniştii.  Din cele 300 de hectare pe care le deţinea tatăl său pe Muntele Olanu, din Mehedinţi, locul de baştină al lui Ciurică, a mai primit înapoi doar vreo 140. Pentru restul, doar promisiuni.

Deşi este o zi normală din timpul săptămânii, maşina lui Ciurică este parcată în faţa porţii, semn că omul nostru este acasă. Stă în curte, la o masă pe care şi-a aşezat decoraţia primită de la preşedinte şi câteva cărţi şi ziare în care s-a scris despre el. E atât de obişnuit să fie intervievat că îşi spune povestea, ca la carte, fără să fie nevoie să-i pui întrebări.

Încerc să schimb puţin cursul şi îl întreb despre gestul preşedintelui. „M-a onorat. Este singurul preşedinte care a făcut asta. E un gest nobil pe care l-a făcut şi îi mulţumesc că mi-a făcut o asemenea onoare“, spune solemn Nicolae Ciurică.

Monumentul de la Teregova dedicat luptătorilor anticomunişti din gruparea de partizani condusă de colonelul Uţă

Ştia că va fi decorat, deoarece s-a mai întâlnit de două ori cu preşedintele Iohannis, cu ocazia altor manifestări dedicate partizanilor. „Cred că sunt singurul partizan care mai trăieşte dintre cei care au luptat efectiv cu arma în mână. Nu ştiu dacă în ţară mai sunt şi alţii, dar aici, în Banat, sunt ultimul“, spune bătrânul.

„Tătăl meu, Ion Ciurică, era foarte cunoscut şi în Oltenia, şi peste munţi, în Banat, fiindcă pe pământurile sale îşi aducea lumea oile la păscut. Oamenii îl ştiau că e adversar al comuniştilor. Era prea batrân pentru a se alătura grupurilor de partizani, dar îi ajuta cu alimente, cu haine şi cu informaţii. Aşa am ajuns şi eu să intru în contact cu ei, însă fără să ştiu nimic la început. Într-o dimineaţă, în vara lui ’48, tata m-a luat cu el pe munte, fără să-mi spună unde mergem. Aveam cu noi un cal şi un sac cu merinde. La un moment dat, l-am văzut că se abate de la drumul obişnuit şi o ia pe o potecă mai ferită. Atunci au apărut opt persoane înarmate şi ne-au îmbrăţişat, pe tata, şi pe mine. Eram foate surprins, nu ştiam cine sunt! Însă tata mi-a spus despre ce e vorba. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe colonelul Uţă şi tot de atunci am început să-l ajut“, povesteşte Nicolae Ciurică.

A sărit din tren ca să scape de poliţişti

Tatăl său a fost arestat un an mai târziu, în 1949, fapt ce l-a înverşunat pe Nicolae şi mai tare împotriva comuniştilor. „Am început să-i sprijin şi mai mult. Nu stăteam în munţi cu ei, dar le duceam mâncare, adunam informaţii, duceam scrisori pentru ei. Aşa s-a întâmplat şi când m-au prins prima dată. M-au trimis cu o scrisoare la un om din Sacu, Ion Avram se numea. I-am dat scrisoarea şi i-am zis să le spună vecinilor că am venit să cumpăr porumb. Că eram suspect, eu, un necunoscut să vin aşa, în casa omului. Şi pe atunci imediat erai pârât! Nici nu am apucat să ies bine din casă, că pe poartă au şi intrat doi miliţieni, care m-au luat la întrebări. Mi-au cerut să merg cu ei la postul de miliţie, însă pe drum m-au întrebat de tatăl meu. Le-am spus că e arestat şi că nu mai ştiu nimic despre el. În acel moment s-au oferit să mă ducă la tata, la Craiova şi ne-am îndreptat spre gară. Atunci mi-am dat seama că nu mai aveam scăpare şi am început să-mi fac un plan să scap. Am urcat în tren şi m-au anunţat că nu sunt reţinut, nu sunt arestat, dar nu am voie să părăsesc compartimentul fără permisiunea lor. Când am ajuns pe la halta din Teregova, eu ştiam că trenul încetineşte şi le-am spus că aş vrea să merg la toaletă. Mi-au făcut semn că pot şi unul dintre ei s-a ridicat să vină după mine. Însă, până a ieşit şi el din compartiment, eu eram deja la uşă şi am sărit din tren. Au oprit trenul, însă nu au mai reuşit să-mi dea de urmă“, povesteşte Ciurică.

„Haide, dom’le, luaţi o ţuică de Teregova“

Se opreşte din povestit, moment numai bun să-mi reînnoiască oferta pe care i-am refuzat-o la început: „Haide, dom’le, luaţi o ţuică de Teregova, chiar nu vreţi să gustaţi?“. Scap doar după ce îi spun că sunt cu maşina şi mă prinde poliţia şi-mi suspendă permisul. „Mario, adu-mi mie un păhărel mic, că domnul nu vrea“, îşi strigă Ciurică soţia. Aştept până lichidul galben ca mierea ajunge în faţa interlocutorului meu şi după ce-l degustă, îi fac câteva fotografii. Nicolae Ciurică este fără îndoială un personaj. Cu pălăria verde aşezată puţin pe o parte, e gata în orice moment să lupte din nou împotriva comuniştilor. „Îi urăsc şi am să-i urăsc mereu pentru ce au făcut acestei ţări. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face din nou la fel, aş lupta iar cu arma în mână împotriva lor“, spune Ciurică.

Biblia i-a salvat viaţa

Îşi reia povestea şi îmi spune ce s-a întâmplat după ce a sărit din tren. „Am mers toată noaptea şi, a doua zi, am ajuns la cei care m-au trimis cu scrisoarea. Ne-am sfătuit ce este de făcut. Eu voiam să merg să mă predau şi să spun că m-am speriat şi de aceea am fugit. Cei din grup mi-au spus că nu e bine, că o să mă bată şi o să mă tortureze până am să spun tot ce ştiu. Era luna iulie 1950, iar eu aveam 19 ani. De la acea dată, am devenit oficial partizan. Am depus juramântul şi am rămas în munţi alături de ceilalţi. Nu făcusem încă armata, dar eram un bun trăgător. Aveam armă, un pistol cu putere mică, dar bun pentru când mă aflam în pericol“, îşi aminteşte fostul partizan.

A fost de şapte ori în situaţii-limită, înconjurat de miliţeni, la un pas de moarte, dar a reuşit să scape teafăr. Spune că doar Dumnezeu l-a păzit şi are şi dovada. Într-una dintre înfruntările de atunci, un glonţ a nimerit Biblia pe care o avea în sacul cu merinde. Ciurică a considerat că acesta a fost un semn divin şi de atunci nu s-a mai despărţit de cartea sfântă. Mi-o întinde cu grijă, să o fotografiez, în timp ce-mi povesteşte cum s-a întâmplat:

„În vara lui ’51, după ce am avut un exerciţiu de tragere prin munţi, am descoperit un canton pe care am zis să-l ţinem sub observaţie. La scurtă vreme, a apărut un pădurar, care părea speriat. Când s-a trezit cu partizanii peste el, s-a purtat bine, ne-a dat de mâncare şi a promis să nu ne toarne. Eu am auzit la un moment dat ţârâitul unui telefon. I-am chemat pe cei din grup şi pe pădurar şi am auzit o persoană care alerta miliţenii din Văliug că lângă canton s-a tras toată ziua. Pădurarul ne-a spus că e brigadierul silvic din Văliug, al cărui canton se afla în preajma locului unde ne antrenaserăm. Am mers acolo pe înserat şi l-am imobilizat rapid. N-am mai apucat însă să ne retragem, că s-a dezlănţuit iadul. Cantonul fusese înconjurat şi din ambele părţi a început să se tragă. Unul dintre noi, Caraibot a fost rănit la mână şi nu a mai putut fugi. Ne-am întors după el, pentru că nu abandonam pe nimeni. În cele din urmă, am scăpat de acolo, dar când am căutat în sacul de merinde, am descoperit că un glonţ era înfipt în Noul Testament. Dacă n-ar fi fost cartea, probabil că glonţul era în mine şi poate eram mort“, crede partizanul.

Metode de supravieţuire în temniţă: a făcut pe nebunul şi a simulat epilepsia

Pe  22 aprilie 1954, înJoia Patimilor, Nicolae Ciurică a fost prins împreună cu un alt camarad, Serăngău Gheorghe. Ca în orice poveste cu partizani, arestarea lor a fost din cauza unei trădări din partea unui localnic din Cornereva, Toma Duicu, care i-a dat pe mâna Securităţii.

„Acest Duicu fusese om de legătură al grupului nostru, nu ne aşteptam la trădare din partea lui. Dar, în 1953, a avut un proces pentru nişte lemne şi se pare că a fost încolţit de securişti. În noaptea de 21 spre 22 aprilie am fost acasă la Duicu. M-a primit ca de obicei, m-a ajutat cu merinde, cu haine şi la plecare, m-a sărutat. Ne-am dat întâlnire a doua zi la Urdăreanu Ilie. A fost sărutul lui Iuda. A doua zi, la Urdăreanu au venit miliţenii şi au încercuit casa. Eu dormeam în pat, m-am trezit lovit de patul unei arme în piept şi nu am mai putut scăpa“, povesteşte Ciurică, care a fost judecat în acelaşi lot cu tatăl său. Nicolae a primt o condamnare de 25 de ani, iar tatăl său, şapte ani. A executat 10 ani, fiind graţiat odată cu ceilalţi detinuţi politici, în 1964.

Nicolae Ciurică, în perioada în care lupta împotriva comuniştilor

De ororile din temniţă, Nicolae Ciurică nu vrea să-şi mai amintească. Povesteşte cu greu câteva episoade. „Am făcut şi pe nebunul, numai ca să nu le fac pe plac. Eram la mină, în Baia Sprie, şi sub nici-o formă nu voiam să muncesc. Era mină de plumb, la 400 de metri sub pământ. Eu am spus că nu o să dau plumb comuniştilor să facă gloanţe. I-am spus colegului meu de celulă că eu nu vreau să fac norma. Trebuia să ducem 12 tone pe zi, cu roaba, pe o distanţă de 500 de metri. Altă dată, un sergent, ungur, căruia nu i-a plăcut cum m-am uitat la el, şi mi-a făcut raport. Comandantul mi-a dat zece zile de Neagra. Ce era Neagra? O temniţă de doi pe doi, în care erai pus în lanţuri. Când am ieşit din biroul comandantului, eu nu am mers spre Neagra şi atunci un militar m-a apucat de umăr, am încercat să mă smulg şi au sărit pe mine încă trei. M-au luat pe sus şi, cum mi-am tras piciorul, l-am lovit pe unul dintre ei, direct în piept. S-a dat alarma şi m-au luat pe sus şi m-au băgat la Neagra. Mi-am dat seama cât de gravă e fapta mea şi ce mă aştepta, că am lovit un gardian. Şi atunci m-am decis să fac pe nebunul! Şi m-am purtat cum am văzut eu că fac nebunii. Dar nu poţi să faci pe nebunul la nesfârşit. După trei zile m-am decis să simulez epilepsia. Văzusem eu cum se manifestă bolnavii de epilepsie. Mi-am dat un pumn în nas, de mi-a venit sângele şi m-am întins pe jos şi am început să lovesc cu picioarele uşa. Gardianul a chemat repede doctorul, care era un fost luptător anticomunist. Acesta şi-a dat seama că simulez, dar nu m-a trădat şi aşa am scapat de Neagra, pentru că m-au trimis într-un grup de inapţi“, îşi aminteşte Ciurică.

„Cum să-l pui preşedinte pe Iliescu?!“

A ieşit din puşcărie după zece ani şi nu s-a mai întors în satul natal, unde oricum comuniştii nu îi mai lăsaseră nimic. S-a aşezat în Teregova, unde s-a căsătorit şi şi-a construit o casă, dar nici aici nu a scăpat de prigoană. „Ani de zile am fost supravegheaţi de Securitate eu şi toată familia. În primii ani, veneau ofiţeri la mine în casă, îi cunoşteam deja. Îi puneam la masă, le dădeam să mănânce şi să bea, iar ei îşi făceau rapoartele“, spune Ciurică.

În 2010, şi-a scos dosarul de la CNSAS. A rămas uimit de ce a găsit în el. A fost trădat şi pârât pentru orice fleac. Iar pe unii dintre turnători îi cunoaşte foarte bine. Se întâlneşte cu ei zilnic pe stradă.  Îi sunt vecini, unii dintre ei chiar rude. „Nu i-am iertat, domnule, dar nu am ce să le fac! Asta e! Oameni proşti, fricoşi, atât caracter au avut!“, spune Ciurică.

După revoluţie, s-a înscris în PNŢCD, convins din nou că poate să scape ţara de comunişti. Şi-a dat însă repede seama că nu se va schimba nimic.. „Au distrus ţara din nou. Păi cum să-l pui preşedinte pe Iliescu, un comunist notoriu?! Sau pe Băsescu. Americanii aştia pe care i-am aşteptat noi atâţia ani, au venit degeaba. Îşi urmăresc doar interesele lor. Şi acum, la alegerile locale, au venit la mine să intru din nou în partid, dar i-am refuzat. Nu mai am încredere în nimeni, pentru că toţi au bătut palma cu comuniştii“, e concluzia ultimului partizan în viaţă din Banat.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: