Economistul care a fotografiat peste 300 de specii de păsări şi 84 de specii de reptile şi amfibieni

Pe economistul Doru Panaitescu (41 de ani) îl găseşti mai repede pe coclauri decât într-un birou. Meseria îi dă libertatea de a se ocupa nestingherit în timpul liber de cea mai mare pasiune a sa: fotografia.

De luni până joi, Doru Panaitescu (41 de ani) este economist, specialist în marketing online, antreprenor, proprietar al unei minireţele de site-uri specializate/de nişă, broker/organizator de evenimente outdoor, vorbitor la conferinţe despre marketing/internet/new media/digital. În weekenduri, însă, de foarte multe ori prelungite, Doru Panaitescu este un naturalist dependent de adrenalină. Adică face fotografie de natură, studiază păsările, dar face şi speologie, carstologie, rafting, scufundări, canyoning, escaladă, experimentează tehnici de supravieţuire în sălbăticie – bushcrafting – plus alte combinaţii între ele. În viaţa de zi cu zi, găteşte la ceaun, fiind şi un mare gurmand.

Despre Doru poţi scrie pagini întregi, pentru că are poveşti cu duimul, una mai interesantă ca alta. Aşa că orice articol despre el este incomplet, cum este, de altfel şi cel pe care urmează să-l citiţi. Noi ne-am limitat însă doar la partea cea mai frumoasă, aceea de naturalist, adică la partea cu „umblatul pe cocaluri“, aşa cum îi spune Doru.

A început cu peşterile neamenajate

Prin anul 2000, după un teambuilding în Munţii Retezat, organizat de firma la care lucra, lui Doru Panaitescu i s-au aprins călcâiele după natură. S-a îndrăgostit iremediabil şi de atunci e mereu înamorat.

„Îmi plăcea foare mult natura de când eram mic, m-a pasionat toată partea asta cu geografia şi ştiinţele naturii! Eu fiind născut în Brăila, mergeam de mic la baltă, la peşte. Dar m-am apucat serios de treabă în anul 2000, după un teambuilding la Straja, cu compania la care lucram. Acolo am cunoscut nişte oameni care intrau în peşteri. Ăştia erau monitorii de la firma de teambuilding şi seara, la nişte beri, am stat cu ei la poveşti. După ce au început să-mi povestească ce fac ei în fiecare zi, i-am întrebat dacă mai pot rămâne câteva zile cu ei şi mi-au zis că da! Aşa că le-am spus colegilor de la Bucureşti că eu nu mă mai întorc la firmă şi am rămas în Retezat, unde am văzut primele peşteri neamenajate, printre care una pe care nu am mai revăzut-o până azi şi tare aş vrea să o mai văd, Peştera Urşilor din Valea de Brazi, o peşteră foarte frumoasă, care pur şi simplu m-a năucit. Toate weekendurile din anul ăla am stat cu ei numai în peşteri, în Retezat, după care, în 2001, am făcut o şcoală de tehnica speologiei alpine, organizată de Federaţia Română de Speologie. Pe urmă, având echipament, m-am apucat şi de canioane, şi de hidrospeed (n.r. – plutirea pe râuri cu ajutorul unei plăci speciale şi al labelor de scafandru), şi de rafting, şi de scufundări şi de multe altele. M-am apucat apoi să fotografiez animalele pe care le vedeam pe coclauri şi, uite-aşa, mi-am făcut o paletă de activităţi de weekend, pentru care nu-ţi ajunge niciodată timpul“, îşi începe Doru povestea.

Peste 300 de specii de păsări şi 84 de specii de reptile

A urmat o perioadă în care a combinat jobul cu pasiunile în natură, toate weekendurile fiind rezervate pentru evadări. Doru spune că s-a apucat de fotografie ca să le arate ce frumuseţi pierd prietenilor care îi spuneau că „în peşteră e urât şi rece“. „Am început să fac fotografii cu un aparat pe care îl aveam şi mi-am dat seama că nu ştiam mai nimic despre asta şi m-am apucat să citesc. Am avut marele noroc să încep cu fotografia de peşteră, pentru că în peşteră, neavând lumină, îţi pui lumina cum vrei tu, practic e un studio în aer liber, în care tu îţi pui lumina cum vrei şi îţi setezi ce vrei să fotografiezi. Am învăţat foarte multă tehnică fotografică de la prietenii cu care mergeam în peşteri. În 2006, am scos un album 3D cu peşteri din România, împreună cu alţi autori. Apoi am descoperit că poţi să fotografiezi şi alte lucruri, însă fotografia de peisaj nu m-a atras niciodată cu adevărat, adică fac peisaj, dar mai mult ca să ilustrez pe unde merg. În general, prefer fotografia de animale sălbatice, adică de faună, fotografia de expediţie, dar nu mă consider un fotograf de natură, nici măcar fotograf, sunt doar un pasionat de fotografie“, explică cu modestie Doru.

Însă chiar şi aşa doar ca „pasionat de fotografie“, Doru Panaitescu a atins performanţe serioase în domeniu, pentru care orice fotograf naturalist ar fi invidios. A imortalizat până în prezent peste 300 de specii de păsări şi 84 de specii de reptile şi amfibieni. Asta în condiţiile în care în România trăiesc doar 44 de specii de reptile.

„Povestea cu fotografiatul începe cu Delta Dunării, iar partea cu reptilele şi cu amfibienii era latentă pentru mine, mai exact nu mă atrăgeau deloc aceste animale. Chiar aveam o oarecare repulsie faţă de reptile şi de amfibieni, încă din copilărie, când îmi era frică de ele, aşa cum îi este oricărui om. Nu ştiam neapărat că fac rău, dar ştiam că trebuie să mă feresc de ele. Am fotografiat mai multe specii de şerpi până prin 2012-2013, dar accidental. Eu am avut păsările de apă din Delta Dunării ca primă preocupare în fotografia de natură“, spune Doru. Totuşi, şi-a extins aria de interes în privinţa speciilor fotografiate după ce l-a întâlnit pe biologul Vlad Cioflec, care i-a devenit şi bun prieten.

„Vlad, de profesie biolog, într-o zi m-a întrebat pur şi simplu câte specii de păsări am fotografiat. M-a pufnit râsul şi i-am spus că am destul de multe, dar că nu le-am numărat. M-a întrebat dacă sunt sigur că sunt multe, pentru că el avea 219. Când m-am pus să le număr, mi-am dat seama că nu mai erau aşa de multe, erau sub 100. Şi m-am apucat să fotografiez păsări. Aşa mi-am dat seama cât de limitativă este Delta Dunării, pentru că, în momentul când mergi doar pe canale, nu poţi să vezi foarte multe specii, deşi în Deltă sunt semnalate vreo 350. Dacă te duci ca turist, nu vezi mai mult de 40-50 de specii, într-o excursie cu barca. Uşor, uşor am început să merg după ele şi în alte tipuri de habitat, să-mi documentez turele, să văd cum şi unde trăiesc aceste specii pe care le căutam. Aşa am început să variez turele si locurile unde căutam faună, inclusiv în parcurile şi spaţiile verzi din localităţi, şi am ajuns destul de repede la 200 de specii fotografiate“, explică Doru Panaitescu.  

În căutare de specii „grele“

Prima sută de specii de păsări o faci, dacă eşti cu cineva care ştie, cam într-o săptămână. Ca să faci a doua sută de specii, ai nevoie cam de un an, dacă eşti cu adevărat concentrat pe asta, însă ca să faci a treia sută de specii, ţintă pe care Doru a atins-o anul acesta, i-a luat cam cinci ani, in condiţiile în care şi-a dedicat mult timp liber acestui deziderat. Asta a însemnat multe călătorii în extremităţile continentului european: a fost în Ţara Galilor, în Spania, în Malta, în sudul Italiei, în Grecia, în Republica Moldova. „M-am dus în ţări care sunt cumva limitele geografice ale continentului, ca să am şanse să văd specii «grele», specii pe care nu le întâlneşti uşor sau le întâlneşti foarte rar la noi“, spune el.

„Am dat de urma şarpelui boa de la Teleorman“

Povestea cu reptilele şi amfibienii a venit mai târziu. „Când eram mic, tatăl meu obişnuia să mă pună să prind broaşte ca să dea la peşte şi aveam repulsie faţă de ele, iar de şerpi îmi era frică oricum. Numai că Vlad, prietenul meu, pe ascuns cumva, şi-a propus să mă aducă încet-încet pe calea field herping-ului (n.r. – căutarea şi studierea reptilelor şi amfibienilor) şi într-o zi m-a luat cu el să căutăm păsări de munte, chipurile, pe Transfăgărăşan. În tura respectivă, ne-am întâlnit cu o broască, una foarte mică, dar care avea o proprietate foarte interesantă: ochii ei aveau irisul în formă de inimă. Eu de-abia îmi cumpărasem inelele de fotografie macro şi Vlad mi-a zis să-i fotografiez şi lui broasca respectivă. Atunci am aflat că sunt două specii de broaşte care au pupila verticală, două specii care au pupila în formă de inimă, că sunt specii care au pupila orizontală, altele care o au rotundă şi alte specii care au alte forme... Normal că asta mi-a stârnit setea de cunoaştere şi atunci i-am zis lui Vlad că vreau să facem în aşa fel încât să fotografiez ochii tuturor amfibienilor şi reptilelor din România. Şi am reuşit în doi ani să văd toate speciile de la noi din ţară, inclusiv şarpele boa de nisip, pe care l-am găsit şi fotografiat în 2014, după 80 de ani de absenţă. Din 1937 nu mai fusese găsit viu la noi în ţară, până am dat de urma lui şi l-am fotografiat, în judeţul Teleorman. În anul următor am mai găsit încă o populaţie, tot în Teleorman, şi acum îl căutăm în Giurgiu, în Ialomiţa, în Olt, practic în toată zona de sud a ţării“, relatează naturalistul.

Nici după ce a terminat de fotografiat toate reptilele din România, Doru Panaitescu nu s-a oprit. A început să călătorească în toată Europa, în special în sud, ca să găsească şi să imortalizeze noi specii de reptile si amfibieni. „Dacă la păsări eşti considerat mare când ai 300 de specii, la reptile esti cu «the big boys» abia când ai 100 de specii. Acum am 84, mai am 16 de găsit“, îşi dezvăluie Doru unul dintre obiective.

„Avem o educaţie precară din punct de vedere naturalistic“

Doru Panaitescu crede că o problemă mare a ţării noastre, cu o floră şi o faună foarte diverse şi frumoase, este că românii nu acordă suficientă atenţie şi respect naturii.

„Cred că la ora asta în România avem două probleme importante. Prima este legată de educaţia extrem de precară din punct de vedere naturalistic, care este cumva o moştenire a generaţiei ceauşiste, deoarece pe vremea aceea, toate animalele sălbatice erau considerate dăunătoare: vulpea ne mânca găinile, lupul ne mânca oaia, ursul ne mânca pe noi, deci orice era sălbatic nu era bun. Cumulat, peste chestia asta, există şi ignoranţa oamenilor. Majoritatea celor care intră în contact cu mine prima dată spun că ei văd doar vrăbii şi ciori, ori situaţia este puţin diferită. Numai în Bucureşti, de exemplu, în Parcul Herăstrău, sunt semnalate de-a lungul timpului peste 140 de specii de păsări. Cât de greu este să te duci în Herăstrău, să scoţi nasul din telefon şi să te uiţi în sus? A doua problemă e că majoritatea proiectelor de conservare sunt făcute de către biologi, care au o gândire destul de profesională a poveştii, dar cel mai adesea nu o fac la modul «hai să fie o chestie populară, să fie o chestie care să atragă oamenii». Eu încerc să găsesc o cale de mijloc, încerc să atrag oamenii prin fotografie, să ajung mai aproape de animale să le arăt frumuseţea. O broască ce pare extrem de dizgraţioasă şi de respingătoare poate să aibă nişte culori frumoase şi să devină extrem de interesantă; un şarpe care pare primejdios de departe, în momentul în care îl vezi de aproape şi îi vezi ochii şi anumite părţi fotografiate într-o anumită lumină, poate deveni interesant, în special pentru copii, care nu au frica adulţilor. Or, eu fix asta încerc să fac: să atrag cu puterea fotografiei de faună aceşti oameni care să transforme clasicul «Aoleu, ce lighioană e aia?», în «Vai, ce frumos şi interesant este!»“, subliniază naturalistul.

De altfel, Doru Panaitescu are şi câteva proiecte prin care încearcă să atragă oamenii să facă educaţie în beneficiul naturii. Din 2014 organizează tot felul de tabere tematice la care invită bloggeri, fotografi, naturalişti etc., împreună cu care vrea să schimbe atitudinea românilor faţă de animalele sălbatice.

Pentru vânătoare, dar nu pentru trofeu

Chiar dacă este naturalist şi iubitor de animale, Doru Panaitescu nu este împotriva vânătorii. Spune că are prieteni vânători şi că le înţelege pornirea de a face vânătoare sportivă. Ceea ce nu înţelege şi nu acceptă este plăcerea de a ucide pentru trofeu şi măcelul pe care îl fac unii vânători la anumite specii. „Atât timp cât un vânător care are permis şi autorizaţie se duce şi vânează ce are dreptul, în sezon, pentru consum, nu am nicio problemă cu chestia asta. De ce? Pentru că vânătoarea ca îndeletnicire ne-a scos pe noi, Homo sapiens, din peşteră. Este absurd să ne negăm condiţia. Evident că nu sunt de acord cu vânătoarea de trofee. Nu sunt de acord ca un vânător să dea jos un râs sau o pisică sălbatică doar ca să aibă un trofeu pe perete. Am prieteni vânători care au fost la cocoş de munte şi, în momentul în care au văzut cocoşul rotind, că în perioada nupţială cocoşul roteşte, aşa se cheamă, nu au mai tras niciodată într-un animal, pentru că şi-au dat seama cât de frumos poate să fie spectacolul naturii pe care ei îl curmau cu un glonţ, numai pentru plăcerea lor personală. Evident, sunt extrem de puţini cei care gândesc aşa. Pe de altă parte, tagma vânătorilor are uscăturile ei: oameni care trag în orice şi care fac abuz. Înţeleg să te duci să împuşti un mistreţ, dar nu înţeleg de ce să împuşti 50 de mistreţi la o goană. Înţeleg să te duci să vânezi 20 de sitari să faci o supă, dar nu înţeleg să dai jos peste 5.000 de ciocârlii şi să faci chiolhan cu prietenii tăi italieni, care trag în orice zboară, de la piţigoi la gâscă cu gât roşu. Vin vânătorii italieni în România şi fac abuzuri greu de imaginat, au fost prinşi la graniţă cu 5.000 de piese în maşina frigotermă. Niciun vânător zdravăn la cap din România nu mănâncă ciocârlie!“, spune ferm Panaitescu.