Comuniştii şi sovieticii au distrus economia Banatului Montan

Istoria în imagini a celei mai mari uzine reşiţene FOTO CRISTIAN FRANŢ

În perioada interbelică Uzinele şi Domeniile Reşiţa era cea mai mare intreprindere a ţării. Comuniştii au cedat sovieticilor mare parte din uriaşul profit acumulat în perioada interbelică

În perioada în care Cristofor Columb descoperea America la Reşiţa se aprindea focul în furnalele de topit fierul. StEG, una dintre cele mai mari companii austriece şi mondiale, înfiinţa la Reşiţa primele furnale în anul 1771, punând bazele celui mai mare centru siderurgic din Sud-Estul Europei, statut pe care Reşiţa şi l-a păstrat până în perioada comunistă. Perioada interbelică, însă, a fost perioada de maximă prosperitate a Uzinelor şi Domeniile Reşiţa.  În 1930, un singur oraş din România, Reşiţa, avea mai mult de 50% din populaţia ocupată activând într-o singură ramură industrială, alte trei situându-se în zona de dependenţă relativă, de 30%-50%, se arată într-un studiu realizat de dr. Dana Bianca Dumitrescu. Industria a făcut din Reşiţa mai bine de trei secole oraşul premierelor: primul centru siderurgic al României (1771), aici a fost produsă prima locomotivă cu abur din România (1872), prima maşină cu aburi din România (1846), primul pod sudat, primul motor naval şi alte foarte multe premiere româneşti. După Primul Război Mondial, StEG este obligat să transforme uzina în societate pe acţiuni, fapt ce face ca marea boierie românească să devină şi ei acţionari aici, culminând cu numele mari ale industriaşilor români: Malaxa, Auschnit sau Mociorniţă. 

Situaţia a fost extrem de favorabilă uzinelor Reşiţei, care avea parte de un influx de capital sănătos şi serios, susţinut de o producţie record şi de unul dintre cele mai puternice branduri ale lumii. Dar, odată cu venirea comunismului, asta i-a făcut mult rău, Reşiţa fiind percepută ca un fief al chiaburilor şi capitaliştilor Occidentali, aşa că PCR s-a străduit aproape un deceniu pentru naţionalizarea uzinelor, punând cote şi planuri tot mai mari şi mai irealiste pe conducerea UDR, făcând foarte multe comenzi şi livrări gratuite „tovarăşilor“ sovietici, comenzi suportate din bugetul şi profitul UDR. Acestora s-a adăugat exproprierea pădurilor şi terenurilor agricole, fapt ce a dus la o involuţie economică a Uzinelor.

La instaurarea regimului comunist în 1945, UDR deţinea 100% din capacitatea instalată de producere a cocsului, 43% din cea a fontei, 56,4% la oţel Siemens-Martin, 33% oţel electric, 41% laminate. Pe măsură ce comunismul câştiga teren şi în România se instala economia centralizată, sfârşitul societăţii interbelice Uzinele şi Domeniile Reşiţa, exponentă a capitalismului „burghezo-moşieresc” cu ramificaţii în capitalismul internaţional, era iminent. UDR a fost desfiinţată în 1948, la data de 11 iunie, odată cu adoptarea legii naţionalizării. Uzinele şi toate proprietăţile ei au trecut în proprietatea statului, iar pe seama lor au fost înfiinţate societăţi industriale de stat.

Epoca SOVROM sau jecmăneala sovietică

„După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp“ scrie istoriul Mircea Rusnac pe blogul său, Istoria Banatului.

Prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice. „În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk, Aleksei Nikolaievici Cerneţov şi Aleksandr Ivancenko. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.). Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele“ mai scrie istoricul Mircea Rusnac în Istoria Banatului.

La data naţionalizării (1948), UDR aveau 22.892 de salariaţi, fiind cea mai mare întreprindere din ţară. După naţionalizare, ele şi-au marit capacitatea prin construirea unor fabrici şi furnale noi. Uzinele au continuat să rămână cea mai importantă unitate a industriei grele româneşti, dar s-a început şi marginalizarea lor. Fenomenul s-a manifestat aproape continuu în următoarele patru decenii. La 11 iulie 1948 un număr de 351 societăţi din diverse domenii au fost preluate de către stat şi integrate unor structuri de stat nou create. Astfel s-a produs dezagregarea societăţii UDR, uzinele din Reşiţa devenind componente ale nou înfiinţatelor societăţi mixte Sovrometal (metalurgia) şi Sovrom-utilajpetrolifer (ramura de construcţii de maşini). Consecinţele acestei rupturi sunt resimţite şi astăzi. După 1954, cele două societăţi mixte au fost reunite într-o singură entitate administrativă cu denumirea Combinatul Metalurgic Reşiţa din cadrul Ministerului Industriei Grele (ulterior Ministerul Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini), conform Hotărârii Consiliului de Miniştri 864/10 iulie 1954.

În 1969, s-a înfiinţat Grupul de Uzine Reşiţa, având ca nucleu UCMR. În cadrul acestuia mai intrau: uzine din Bocşa, Caransebeş, Timişoara şi altele.

Din păcate, deşi numărul angajaţilor creştea, comuniştii continuau să implice Uzina în tot felul de „acte tovărăşeşti“ care au scăzut tot mai mult capitalul acesteia, uzina ne mai reuşind să ajungă la gloria şi prosperitatea interbelică.

Devalizarea postcomunistă

Grevele din 1992 şi 1996 au fost renumite pentru siderurgiştii şi metalurgiştii reşiţeni. Speriaţi, guvernanţii n-au înţeles importanţa uzinei pentru siguranţa naţională şi au privatizat-o rapid, pentru a scăpa de presiunea renumiţilor grevişti reşiţeni. După o privatizare eşuată către americanii de la Noble Vencer, a urmat o naţionalizare a uzinei şi privatizarea către firma elveţiană Inett AG, firmă ce-l aduce pe Adrian Chebuţiu la conducerea UCM Reşiţa, omul care a devalizat uzina, la această oră DNA instrumentând mai multe dosare împotriva lui Adrian Chebuţiu şi acoliţii săi. De departe cel mai răsunător caz a fost episodul cu Said Baaklini, prin care s-a încercat vânzarea fictivă a unor motoare navale pe milioane de euro

Perioada Chebuţiu

Libanezul care a pus la cale un tun de 60 de milioane de euro împreună cu Adrian Chebuţiu şi Adrian Preda, preşedintele-directror şi directorul executiv de la UCM Reşiţa, aşa cum susţin procurorii anticorupţie, este cunoscut ca fiind un apropiat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Said Baaklini a venit în România imediat după decembrie 1989 şi a prosperat rapid, chiar dacă nu a dezvoltat mari afaceri. Firma Libarom Agri SRL, care peste noapte s-a apucat de cumpărat motoare navale, are o cifră de afaceri de 100 de milioane de euro, dublă faţă de anul precedent.

Baaklini a cerut 60 de milioane de euro
“Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează acte de urmărire penală faţă de inculpatul Said Baaklini, asociat unic şi administrator al SC Libarom Agri SRL Bucureşti, în sarcina căruia s-au reţinut infracţiunile de evaziune fiscală, evaziune fiscală în forma tentativei şi asociere în vederea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală”, se arată într-un comunicat al DNA.
Avocata bossilor de la UCMR dă şi ea vina pe cetăţeanul româno-libanez. “avocata a spus: “Ceea ce se invocă în cauză, evaziunea fiscală, nu aparţine UCMR-ului. Solicitările de returnări de TVA au fost făcute de către participanţii la contractul de vânzare-cumpărare, deci, de către cumpărători şi nu de către noi. Noi nici nu puteam face aşa ceva. Noi suntem plătitori de TVA, noi nu solicităm returnarea TVA-ului. Contractul prevedea comisioane şi alte piese componente ale acestor motoare pe care uzina nu le avea, dar le avea altă societate. Acea societate a solicitat returnările de TVA şi nu UCMR-ul”, a declarat Zanfira Stepanescu.

Divizarea UCM Reşiţa, devalizare premeditată

Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara desfăşoară cercetări într-o cauză penală privind infracţiuni de evaziune fiscală, deturnare de fonduri, abuz în serviciu, spălare de bani, asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Prejudiciul estimat în cauză depăşeşte suma de 10 milioane euro iar cei doi manageri au fost reţinuţi de procurorii DNA. Pe lângă Adrian Chebuţiu şi Adrian Preda a fost adusă la DNA Serviciul Teritorial Timişoara şi contabila UCM Group dar şi a doua soţie a lui Chebuţiu, Lăcrămioara. Procurorii DNA au stabilit un prejudiciu iniţial de 10 milioane de euro, ceea ce este o valoare estimată, în cursul anchetei procurorii DNA putând descoperi că prejudiciul real este mult ma mare decât cel stabilit iniţial. Ancheta a plecat de la sesizarea făcută de către Remus Borza, administratorul judiciar al UCM Reşiţa, cel care a descoperit cum tripleta Chebuţiu-Presa-Izvoranu au volatilizat aproape întreg patrimoniul UCMR prin tot felul de manevre ce presupuneau reuaa credinţă. Preda şi Chebuţiu au mai stat încătuşaţi tot în urma unei acţiuni a DNA în anul 2011, când au fost trimişi în judecată pentru încercarea de a deduce un TVA fictiv, în valoare de 60 de milioane de euro.

În 2003, privatizarea UCM a fost condiţionată de păstrarea angajaţilor, eşalonarea datoriilor la stat pe 5 ani şi scutiri de penalităţi. Ulterior, s-a încheiat un acord cu ministerul de resort deoarece condiţiile nu au fost respectate, fiind aprobate noi facilităţi şi reeşalonări. Potrivit unui comunicat al DNA transmis marţi procurorii desfăşoară cercetări într-o cauză penală privind infracţiuni de evaziune fiscală, deturnare de fonduri, abuz în serviciu, spălare de bani, asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni, prejudiciul estimat depăşind 10 milioane euro. În 2003, pachetul majoritar de acţiuni al UCM Reşiţafost preluat de un grup elveţian care a ajuns să deţină 96,3% din acţiuni. În calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al noului acţionar majoritar, Adrian Chebuţiu ar fi început să fragmenteze UCM Reşiţa într-un grup de 12 firme. Cu toate că în momentul privatizării statul acorda o serie de facilităţi fiscale pentru a permite salvarea companiei, cei doi învinuiţi au preferat să facă împrumuturi, ducând unitatea economică în colaps financiar în decembrie 2011. Administratorul judiciar a constatat că vinovaţi de intrarea companiei în insolvenţă sunt Adrian Chebuţiu şi Adrian Preda.