Sângeroasa rezistenţă a ţăranilor români împotriva exploatării clericale. Momentul crucial în care „sclavii Bisericii” au dat foc Mănăstirii Bistriţa

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Taranii erau obligati sa munceasca pe mosia Bisericii. Foto historia.ro
Taranii erau obligati sa munceasca pe mosia Bisericii. Foto historia.ro

Lăsaţi fără pământ, ţăranii au depus eforturi considerabile timp de secole pentru a supravieţuit abuzurilor Bisericii şi a avea ce pune pe masă. Transformaţi rând pe rând în rumâni, obligaţi să plătească dijmă şi să muncească pământul mănăstirilor, ţăranii au sfârşit prin a se răzbuna pe egumeni, dând foc unui sfânt lăcaş.

Cele mai multe mărturii despre lupta de rezistenţă a ţăranilor împotriva exploatării clericale datează din secolul al XVIII-lea, când clăcaşii s-au împotrivit cu toate mijloacele să plătească dijma ori să muncească pământul mânăstirilor din Vâlcea. Printre cei care au organizat majoritatea răzmeriţelor împotriva reprezentanţilor Bisericii s-au numărat ţăranii din Costeşti, localitate în care se ridicaseră până la începutul secolului al XVIII-lea două mânăstiri: Bistriţa şi Arnota. 

Costeştenii au suferit cea mai mare nedreptate în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, cunoscut de altfel în istorie drept un mare stăpân feudal. În 1713, cu doar un an înainte ca domnitorul să fie decapitat, egumenul de la Bistriţa a trecut cu forţa la rumânie toţi ţărani din Costeşti neaserviţi Bisericii. Deşi s-au plâns domnitorului Constantin Brâncoveanu despre nedreptatarea care li s-a făcut şi despre faptul că li s-a luat pământul, voievodul nu a dispus nicio măsură. 

Populaţia cunoaşte limita de jos a sărăciei după instaurarea regimului austriac, când, pe lângă dările achitate Stăpânirii, fiecare familie trebuia să muncească mai multe zile pe an pe pământurile Bisericii ori să plătească o dijmă. Potrivit unui document din 1735, egumenul Climent a solicitat Administraţiei Olteniei să-i oblige pe clăcaşii din Costeşti să presteze 50 de zile de muncă pe moşia mânăstirii Bistriţa ori să dea dijma. 

Preoţii, atacaţi pe câmp

Nemulţumirea ţăranilor din Costeşti  a fost cu atât mai mare cu cât egumenul de la Bistriţa îi obliga să efectueze zile de clacă în locuri îndepărtate, pe moşia din satul Recea, din Vaideeni. În arhivele naţionale s-a păstrat un document care face referire la o încercare de răscoală, un eveniment tragic în urma căruia mai multe persoane şi-au pierdut viaţa. Într-o zi de vară a anului 1738, clăcaşii şi preoţii de la Mânăstirea Bistriţa au fost atacaţi cu pietre şi pistoale de sătenii din Recea. Potrivit istoricului vâlcean Corneliu Tamaş, acţiunea a fost îndreptată împotriva preoţilor, căci atacatorii din Recea nu doar că au distrus toate proviziile călugărilor, dar i-au şi bătut.  Episodul este relatat şi de inginerul Dumitru Bondoc, în monografia comunei Costeşti:   

Pătrunderea clăcaşilor din Costeşti pe moşia din Vaideeni a iritat maximum pe sătenii din satul Recea, de lângă moşie, care se revoltă , provocând un conflict notoriu în acea vreme. În vara anului 1738, egumenul Ilarion al Bistriţei a angajat 70 de oameni din Costeşti să cosască fânul mânăstirii. La câteva ore de la începerea lucrului, în ziua de 17 iunie 1738, sătenii din Recea “înarmaţi cu arme şi pietre în sân şi prin trăişti şi ciomege şi cu pari”, sub conducerea preotului Apostol, au sărit asupra ispravnicului mânăstirii. După aceea, cu focuri de armă şi pietre au alungat cosaşii din Costeşti ce căutau să se salveze, fugind. Dar sătenii din Recea, “pe care cum îi ajungea le sfărâma coastele şi le-au frânt mâinile şi tot cu pietre îi ucidea”. Desigur că episodul a fost trist şi sălbatic, dar nevoile îi vor mâna permanent pe costeşteni la muncă în Vaideeni, până la Unirea din 1859 (…)”.

Ţăranii, reclamaţi de egumen la Stăpânire

După acest episod,  ţăranii din Costeşti au refuzat să mai meargă la muncă pe moşiile Mânăstirii Bistriţa din alte localităţi. Mai mult, aceştia au renunţat să mai dea şi dijma, spre nemulţumirea preoţilor care i-au reclamat la Stăpânire. În 1735, stareţul Mânăstirii Bistriţa se plângea că niciuna din cele 150 de familii din sat nu a mai efectuat vreo zi de muncă şi că, ori de câte ori sunt chemaţi la moşie, ţăranii ameninţă că pleacă din comună, peste Olt. 

O dată la câţiva ani, nemaisuportând nedreptăţile reprezentanţilor Bisericii, ţăranii se răzbunau cum se pricepeau mai bine. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când li s-a interzis să-şi ducă oile la păscut în Munţii Neteda, ţăranii au semănat mazăre pe terenul mânăstirii Arnota şi au tăiat lemne din pădurea preoţilor. 

Au dat foc  mânăstirii

Conflictul dintre ţărani şi biserică escaladează în 1795 când, nemulţumiţi de pretenţiile preoţilor de la Bistriţa, clăcaşii au organizat o răzmeriţă. Ţăranii din Costeşti nu doar că au refuzat să mai plătească dijmă ori să muncească pe pământul clericilor, dar au dat foc şi mânăstirii. Episodul este relatat de egumen şi domnitorului Alexandru Ipsilanti, în martie 1795:  

„ (...) se făcuseră dintr-acest sat Costeşti o mulţime de hoţomani la nemţi şi, din reaua lor pizmă au dat foc mânăstirii ca să arză (...) Şi din acestea, nemurile acelor hoţomani cum şi rudele lor s-au împotrivit a nu-şi păzi legătura”. 

Egumenul îi cere domnului Ţării Româneşti să să dea ordin ispravinicilor să-i scoată pe ţărani de pe moşia bisericii din satul Recea, din Vaideeni, iar în locul clăcaşilor să fie aduşi ţărani din alte zone.

Dacă în secolul al XVIII-lea ţărănimea a dus o luptă continuă cu stăpânul feudal pentru recâştigarea drepturilor strămoşeşti, în secolul următor, aceasta reuşeşte să iasă din ce în ce mai mult de sub tutela mânăstirii şi să acumuleze mici proprietăţi agricole. 

Acest material conţine fragmente din volumele “Costeşti Vâlcea-45 secole de istorie”, de Dumitru Bondoc, şi  “Acţiuni de rezistenţă ale ţărănimii vâlcene împotriva exploatării clericale”, de Corneliu Tamaş.  

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite