Rezistenţa anticomunistă de la Mănăstirea Arnota, din Vâlcea - asediul Securităţii din ziua de Paşte şi masacrul de pe munte

Mânăstirea Arnota a fost ridicată între 1633-1636. Foto Adevarul

De-a lungul timpului, Mânăstirea Arnota, din Costeşti-Vâlcea, a fost martorul tăcut al unor evenimente care au rămas înscrise în pagina de istorie a poporului român. Partizanii luptei anticomuniste au găsit aici, pentru o scurtă perioadă de timp, un refugiu şi un sprijin necondiţionat din partea slujitorilor Domnului.

Atestată documentar pentru prima oară în 1636, Mânăstirea Arnota este una din ctitoriile de suflet ale domnitorului Matei Basarab. Voievodul nu a ales întâmplător acest loc pentru a ridica o bisericuţă, căci, potrivit legendei, urmărit de turci, el s-ar fi ascuns în stufărişul unui mic lac, aproape de ruinele unui schit.  După ce a scăpat de urmăritori, Matei Basarab a hotărât să revină pe platoul de la baza muntelui şi să construiască o mânăstire chiar în locul unde şi-a găsit salvarea. 

Lăcaşul are o valoare patrimonială importantă întrucât pe pereţi mai poate fi admirată pictura originală executată de zugravul Stroe, la cererea lui Vodă. Biserica a fost renovată de Constantin Brâncoveanu, înainte ca acesta să ajungă domn al Ţării Româneşti. Şi catapeteasma reconstruită de Brâncoveanu la începutul anilor 1 700 a trecut testul timpului şi se păstrează în prezent la un muzeu din Bucureşti. 

Mormântul lui Matei Basarab. Foto Adevarul

Mica bisericuţă ridicată de Matei Vodă e flancată acum de ziduri înalte, asemănătoare cu ale unei cetăţi. În liniştea sfântului lăcaş îşi doarme somnul de veci Matei Basarab, dar şi vornicul Danciu, tatăl voievodului. Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost depus iniţial la Târgovişte, deşi dorinţa acestuia a fost să fie înmormântat în Vâlcea. Ulterior, familia i-a respectat rugămintea şi a mutat osemintele în pronaosul Mânăstirii Arnota. 

Rezistenţa de la Arnota, pagina sângeroasă din istoria modernă a românilor

În cele câteva secole care au trecut de la sfinţire, mânăstirea a fost uitată de mai multe ori în paragină. Lăcaşul a mai fost renovat în 1852 de domnitorul Barbu Ştirbei, în 1934, 1954 şi în 2003, în timpul lui Gherasim Cristea, fostul arhiepiscop al Râmnicului. 

De-a lungul timpului, liniştea monahilor de la Arnota a fost tulburată la cutremurul din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi 100 de ani mai târziu, în 1949, când partizanii luptei anticomuniste, în frunte cu mai mulţi legionari, s-au refugiat pe munte, în apropierea mânăstirii. 

Partizanii au fost ajutaţi să supravieţuiască în munţi de persoane din localităţile limitrofe Costeştiului şi chiar de maicile de la Mânăstirea Bistriţa. Prezenţa luptătorilor pe muntele Arnota nu a putut fi ascunsă, însă, pentru mult timp, tabăra partizanilor fiind încercuită de un batalion al Securităţii, din Horezu, în data de 26 aprilie 1949. 

„În prima zi a Sfintelor Paşti, un batalion al Securităţii a luat cu asalt Muntele Arnota, unde se constituise un grup de rezistenţă al partizanilor anticomunişti. Au fost atacaţi cu branduri, mitraliere şi aruncătoare de flăcări. Trupurile partizanilor ucişi au fost aduse legate pe prăjini, precum vânatul, şi aruncate în faţa mănăstirii Bistriţa şi apoi puse într-o groapă comună, în curtea Schitului «Peri». Printre cei care au scăpat vii şi au fost arestaţi s-au numărat şase călugăriţe de la mănăstire împreună cu stareţa Olga Gologan, acuzate că i-au sprijinit pe «duşmanii noii orânduiri socialiste»“, a povestit Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Vâlcea, pentru Agerpres. 

Cei care au scăpat cu viaţă au avut parte de ani grei de suferinţă şi chin, căci au fost trimişi în judecată şi condamanţi la la muncă silnică, pentru că au complotat împotriva regimului comunist.  După acest episod, liniştea s-a reaşternut în cele din urmă peste sfântul lăcaş, care veghează şi acum, de la înălţime, asupra Costeştiului.