Opincarul din Oltenia care încalţă prinţi şi preşedinţi FOTO VIDEO
0
Figură inconfundabilă a evenimentelor care promovează tradiţia şi cultura populară, Alexandru Ilinca (66 de ani), din Râmnicu Vâlcea, este probabil cel mai cunoscut opincar din România.
Are faima de a fi ultimul opincar din Oltenia, dar şi singurul care a reuşit să-i încalţe cu opinci pe Prinţul Charles al Marii Britanii, pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, dar şi pe preşedintele României, Klaus Iohannis. Ar fi reuşit să facă acelaşi lucru şi cu actuala primă-doamnă a Statelor Unite ale Americii, Jill Biden, dacă organizatorii i-ar fi permis.
GALERIE FOTO CU OPINCARUL ALEXANDRU ILINCA
Are un fel simplu de a fi, o fire extrem de sociabilă, este şugubăţ şi dornic să-şi împărtăşească din cunoştinţe cu toată lumea. Opincarul Alexandru Ilinca este nelipsit de la emisiuni naţionale, din clipuri, inclusiv muzicale, la care participă pentru spectacol, promovare şi experienţă - după cum mărturiseşte.
La „Chefi la cuţite“ s-a prezentat cu o reţetă despre care este convins că provine de pe vremea dacilor, chiar dacă a înlocuit meiul cu mălaiul, care, la fel ca şi roşia, nu exista pe meleagurile noastre în urmă cu 2.000 de ani.
Reţeta reinterpretată de urdă prăjită, aflată de la un bătrân sărman din satul natal, l-a ajutat pe opincar să treacă în etapa următoare a bine-cunoscutei emisiuni culinare.
Dar, indiferent de specificul invitaţiilor primite, peste tot pe unde s-a dus a promovat valorile şi tradiţiile culturii noastre populare: de la opincărie, la alte obiecte ce ţin de portul tradiţional, precum chimirele şi căciulile de astrahan, care se numără printre minunile care-i ies din mâini, ori la bucatele tipic româneşti. Nelipsit este de la mai toate evenimentele găzduite de Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti – de fapt, este nelipsit de la orice eveniment de profil din ţară.
Prezenţă pitorească la târgurile de artă populară tradiţională, Alexandru Ilinca iese în evidenţă prin modul în care arată şi se îmbracă – figura tipică de dac.
Din recuzita sa, pe care şi-a conceput-o din momentul în care a început să fie invitat la evenimente cu temă medievală, nu lipsesc cojocul din blană de oaie, iţarii şi cămaşa, dar nici barba şi pletele dalbe. În plus, peste tot pe unde se duce merge însoţit de atelierul său mobil unde predă tuturor celor interesaţi, adulţi sau copii, români sau străini, oameni simpli sau personalităţi, adevărate lecţii pe viu despre tradiţie. Din 2012 şi-a deschis, la ieşirea din Râmnicu Vâlcea spre Sibiu, în curtea casei de pe DN 7, un atelier de opincărie.
Moştenire de familie
Nea Sandu sau nea Ilinca, după cum îi spun toţi cei care ajung să-l cunoască, s-a născut în urmă cu 66 de ani în Orleşti, Vâlcea. Tatăl său, Gheorghe Ilinca, opincarul satului, trăieşte şi acum, are 94 de ani. De la el a învăţat nea Sandu tainele opincăriei, din fragedă pruncie.
„Îmi amintesc şi acum cum mă trezeam în bocănitul ciocanului. Tata era primul în picioare, cu noaptea-n cap, ca să apuce să meşterească opinci pentru oamenii din sat, înainte de a pleca la muncile câmpului. Am început să-l copiez, aşa cum se întâmplă în mai toate casele în care există câte-un meşter. Vă închipuiţi că primele încercări erau departe de realitate, dar cu timpul am înţeles întregul proces“, a povestit Alexandru Ilinca pentru „Weekend Adevărul“.
Cu toate acestea, n-a ales să calce pe urmele tatălui de la bun început, cu atât mai mult cu cât vremurile nu mai puneau accent pe conservarea şi perpetuarea obiceiurilor strămoşeşti. Lumea satului începea încet, încet să se transforme. Tinerii îşi îndreptau atenţia tot mai des către oraşe, unde sperau să aibă un viitor mai bun decât al părinţilor. Roadele artei şi ale meşteşugurilor populare aveau să fie înlocuite de obiecte industriale. Lumea nu mai părea să aprecieze lucrul manual şi nici obiceiurile străvechi.
De la croitor de lux, la opincar
Astfel a ajuns Alexandru Ilinca să urmeze cursurile unei şcoli profesionale de croitorie, o meserie în care au contat deprinderile din copilărie şi care avea să se dovedească la rândul ei de mare ajutor când vâlceanul s-a decis să se întoarcă la tradiţii.
A lucrat zeci de ani pe post de croitor de lux în Râmnicu Vâlcea, într-un atelier situat chiar în buricul târgului, pe „terasa“ oraşului. La pensie, s-a întors însă la prima dragoste.
„Participând la o serie de târguri tradiţionale, am constatat surprins că din portul nostru popular lipsea ceva. Ceva ce fusese prezent în viaţa mea mereu, încă din copilărie, în casa părintească – opinca. Puţini în ţară mai practicau şi atunci, ca şi acum, acest meşteşug după datina străbună. Nu o spun eu, o spun alţii mai învăţaţi decât mine, opincăritul în România este pe cale de dispariţie. Mi-a fost de mare ajutor meseria de bază, am conştientizat cât de important este să conservi metoda originală de prelucrare, care este rostul şi care-i rolul fiecărui procedeu de lucru, a fiecărei ustensile, cât de importantă este materia primă, cum s-o pregăteşti şi s-o foloseşti în mod corect, dar şi cum să-ţi faci viaţa mai uşoară şi cum să duci acest meşteşug la rang de artă“, povesteşte nea Sandu opincarul.
Tot spectrul de materiale
Artizanul din Vâlcea se numără printre opincarii care încă mai fac încălţăminte după acelaşi procedeu arhaic ca şi străbunii săi: „Pe vremuri, se concepeau opinci din orice material exista la îndemână, de la scoarţă de copac, la tablă, de la resturile de postav de la pantaloni la cioareci de lână, fiecare făcea ce putea în funcţie de posibilităţi. M-am documentat pe tema aceasta, de aceea ştiu“
Spusele îi sunt confirmate chiar de către propria colecţie de opinci vechi, printre care se numără unele, vechi de un secol, din scoarţă de copac, altele din anvelope, precum şi unele din tablă. „Oamenii erau săraci, dar aveau nevoie de încălţări. Erau situaţii când aceeaşi pereche era purtată pe rând de toţi membrii familiei“, ne mai lămureşte artizanul.
În zilele noastre, mai spune acesta, la confecţionatul opincilor se poate folosi orice fel de piele. Este suficientă o bucată de 20 x 30 de centimetri, pentru a se putea încadra croiala. „Apoi se dau găuri pentru şireturi, se mulează pe picior şi se cos după formă”, explică opincarul, precizând şi că pielea se prelucrează umedă, ca atunci când se usucă să aibă deja forma şi dimensiunea piciorului. „Aşa, nici nu te bat, nici nu te jenează“, completează nea Sandu.
Mai aflăm că opincile din piele de porc rezistau o lună-două, dar cele din piele de vită treceau de fapt testul timpului. „Uscarea trebuie musai să se facă la umbră, altfel opinca riscă să îşi piardă elasticitatea. Pe vremuri însă, oamenii sărmani îşi făceau opinci şi din scoarţă de copac, chiar din coajă de cireş. După ce luau pielea de pe porc, ţăranii o curăţau bine de păr şi apoi o tăiau în fâşii pentru argăsit. După şapte zile de uscat, la umbră, era apoi udată pentru a fi prelucrată“, explică el.
Despre tehnica prelucrării acestui tip de încălţăminte mai descoperim cu ajutorul meşterului popular. „Opinca se confecţionează de la vârf, cu gurguiul. Tivul opincii se numeşte îngurzit, şi se tiveşte până la călcâi, după care se bagă nojiţa. Abia atunci e gata, bună de probat şi apoi de purtat. Eu încreţesc opinca la vârf, cu o singură nojiţă. Pe asfaltul din zilele noastre, însă, indiferent de pielea folosită, se uzează destul de repede“, spune opincarul.
Efectul terapeutic al opincilor
Alexandru Ilinca nu doar că are în permanenţă tolba plină cu poveşti şi amintiri mai vechi sau mai noi, dar se transformă pur şi simplu într-o enciclopedie ambulantă când vine vorba despre meşteşugul său, mai ales despre prelucrarea opincilor şi despre istoria şi efectul lor terapeutic.
„Când mergi pe pământ, doar în opinci, simţi toate denivelările, ceea ce reprezintă un masaj foarte bun la tălpi, unde sunt receptorii nervoşi, fiecăruia corespunzându-i câte un organ intern. În acest mod sunt intensificate funcţiile acestora şi vindecate multe boli. N-o spun eu, o spun alţii mai deştepţi ca mine, care au cercetat acest lucru. Opinca e uşoară, practică, aşadar, sănătoasă“, conchide meşterul popular.
Politicienii străini, sensibili la tradiţiile româneşti
Despre personalităţile care i-au călcat pragul atelierului fix sau mobil de-a lungul timpului, nea Sandu a păstrat o grămadă de amintiri pe care le deapănă cu mare plăcere oricui vrea să le asculte.
2017 a fost anul marilor întâlniri. Printre vizitatori, la standul de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, s-au numărat preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, şi preşedintele României, Klaus Iohannis, ambii însoţiţi de partenerele de viaţă. Meşterul popular vâlcean a păstrat intacte amintirile acelei întâlniri, mai ales că o serie de fotografii care au imortalizat momentul au făcut înconjurul planetei.
„M-a impresionat foarte mult la acel om respectul pe care l-a dovedit pentru tradiţie. Se înclina în faţa mea, în semn de mulţumire, şi părea că nu se mai poate opri. Intrase parcă într-o transă, din care nu-l mai puteam scoate, atât de sensibil s-a arătat la tradiţii de nu-mi venea să cred“, îşi aminteşte opincarul reacţia preşedintelui Franţei.
N-au lipsit de la acea întâlnire memorabilă nici momentele haioase. „Era diferenţă de mărimi la pantof între preşedintele Iohannis şi Macron, ştiam că primul poartă cam 44-45, celălalt 42-43, şi încurcasem opincile. Aşa că am spus că am greşit măsurile, ca să dreg încurcătura. I-am spus domnului preşedinte Iohannis că există o vorbă legată de opinci: «Opinca face piciorul frumos şi vă scapă de varice!». Cât au stat la mine, la atelier, acele câteva minute, au vrut să ştie şi cât de adevărată este această zicală. Le-am spus că e valabilă dacă opincile sunt purtate, nu doar admirate“, rememorează amuzat opincarul.
„Ce puteam să fac, dacă mi-a întins mâna?“
Un alt moment al întâlnirii cu Macron a făcut însă senzaţie. Opincarul a sărutat pur şi simplu mâna preşedintelui Franţei. Cum explică gestul destul de şocant pentru unii, dar încărcat de simbolistică pentru alţii? „Am considerat că-i un gest frumos, din partea unui ţăran român. La noi, la ţărani, respectul e sfânt. Aşa a fost dintotdeauna. De când se ştie, ţăranul român a fost respectuos cu oaspeţii. Ce puteam să fac, dacă mi-a întins mâna? Numai să-i întind mâna? I-am şi pupat-o. Dânsul a avut o ezitare, dar ce să mai facă...“, mai povesteşte nea Sandu.
În schimb, pe el l-au amuzat întrebările jurnaliştilor, legate de diferenţa de vârstă dintre preşedintele Macron şi soţia acestuia. „Le-am răspuns sincer că aspectul fizic, din punctul meu de vedere, contează mai puţin decât partea sentimentală şi înţelegerea în cuplu. Iar între ei se vedea cu ochiul liber că există o legătură puternică, armonie. Şi până la urmă, dacă nu era aşa, mai ajungea el unde este acum?”, întreabă retoric meşterul popular.
O altă experienţă hilară legată de opinci a avut-o şi cu nişte americani, curioşi să afle ce se întâmplă cu acest gen de încălţăminte tradiţională când vine în contact cu umezeala. „Americanii au vrut să afle dacă păţesc ceva opincile atunci când calci cu ele prin iarba umedă. Le-am amintit că românii au trecut prin războaie mondiale încălţaţi în opinci“, mai spune mândru opincarul.
Căciula de astrahan în locul coroanei princiare
Şi despre Prinţul Charles a păstrat amintiri frumoase. „Îmi amintesc că m-a întrebat unul dintre jurnalişti cum a fost să-l primesc la opincărie. Şi ştiu că i-am răspuns că dacă prinţul a venit tocmai de la Londra, nu puteam să nu vin şi eu de la Vâlcea. Am mai spus atunci şi că nu pare deloc diferit faţă de noi, românii, probabil pentru că are şi ceva rădăcini de pe la noi, de-l tot trage aţa să vină aici. În plus, faptul că este un mare promotor al tradiţiilor româneşti spune multe despre caracterul său. De aceea, am şi dorit foarte tare să-i dăruiesc o pereche de opinci. Nu partea materială m-a interesat şi nici să mă promovez eu. Cred că am făcut un lucru frumos că am promovat România prin tradiţiile sale. Sincer, m-am gândit că toată planeta se uită la vizita prinţului şi astfel văd oamenii de pe tot mapamondul opincile româneşti. Reprezint şi eu un segment din aceste tradiţii“, mai spune nea Sandu.
Nici întâlnirea cu Prinţul Charles nu a scăpat de momente haioase, când un jurnalist a încercat să-l convingă să-i pună reprezentantului Casei Regale britanice pe cap o căciulă de astrahan: „Se gândea el cum ar da ca prinţul să-şi schimbe coroana cu o căciulă de dac. Dar n-am fost de acord, mi s-a părut lipsit de respect, cum la fel mi s-ar fi părut să şed când prinţul e prin preajmă, aşa cum ne-au cerut iniţial să ne comportăm cei de la serviciul său de pază“
Deşi prinţul s-a arătat încântat de opincile primite în dar, nea Sandu a comentat hâtru: „Am spus încă de atunci că dacă nu va şti să le lege, nu le va putea purta, dar şi că în caz contrar mă poate căuta. L-aş fi primit ca ucenic, dar îmi amintesc că se grăbea. M-am bucurat însă că a adăugat opincile în vasta colecţie personală“
Meşterul popular a profitat de întâlnire pentru a-i arăta Prinţului Charles şi o parte din minunata sa colecţie de opinci, printre care unele de tablă, iar altele din cauciuc-anvelopă: „Nu cred că mai văzuse aşa ceva până atunci“, a mai spus opincarul, judecând după reacţia uimită a prinţului la vederea obiectelor.
Prima gospodină a Americii
Printre cei care au primit în dar o pereche de opinci făcute de Alexandru Ilinca se numără şi fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Le-a primit la Bruxelles printr-un jurnalist, care a fost recompensat tot cu o pereche de opinci.
Şi actuala primă-doamnă a Americii a fost încântată de opincarul vâlcean şi de meşteşugul său. În 2014, pe vremea când era soţie de vicepreşedinte al SUA, Jill Biden a vizitat România, şi implicit Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, în compania primei-doamne a României de la acea vreme, Maria Băsescu.
Nici această vizită nu a fost fără peripeţii din partea şugubăţului artizan, despre care presa naţională şi cea internaţională a scris că a comparat-o pe Jill Biden cu o gospodină. „De fapt, au exagerat ce le spusesem eu, au dat o cu totul altă conotaţie decât avusesem eu în minte. Când ziariştii m-au întrebat ce impresie mi-a lăsat vestimentaţia domniei sale, de fapt culoarea acesteia, extrem de vie, un bleu tare frumos în mai multe nuanţe, m-a dus cu gândul la gospodinele de pe vremuri. Dar chiar şi aşa, până la urmă, termenul în sine este un compliment la adresa unei doamne, nicidecum o jignire, cum au lăsat să se înţeleagă unii“.
Deşi tuturor meşterilor li s-a interzis să ofere cadouri şi să facă fotografii, până la urmă un bodyguard avea să-l pozeze pe opincar între cele două distinse doamne.
„Dacă dispare tradiţia, poporul îşi pierde identitatea“
În ceea ce priveşte rolul său în arta şi creaţia populară, Alexandru Ilinca spune: „Eu mă bucur că am şi eu contribuţia mea în societatea asta, prin ceea ce fac, chiar dacă este vorba despre lucruri mărunte. Măcar le trezesc amintiri celor sensibili la tradiţie. Cred că în general oamenii simpli apreciază ceea ce fac eu. Lor le mai aduc câte o bucurie, câte un zâmbet pe faţă. Şi mă bucur că sunt acceptat acolo unde trebuie. Cred că dacă fiecare am face un lucru bun, cât de simplu ar fi el, am fi cea mai bogată ţară. Fiecare am putea face acest lucru, în loc să căutăm defecte celor din jur“
Artizanul susţine că păstrarea tradiţiei, conservarea şi perpetuarea ei sunt mai presus de orice câştig material. „Latura materială a cam pierit pentru noi, meşterii populari. Nu în sensul că nu ar conta, dar nimeni nu trăieşte doar din asta, chiar dacă spune altceva. Mai are pe lângă casă o bucată de pământ, o găină, alţii o pensie. Dacă am fi vrut să trăim doar din meşteşug, ne-am fi lăsat de mult, cu toţii. Pentru noi toţi, artizanii, important este să luptăm pentru păstrarea şi promovarea tradiţiei strămoşeşti, a culturii noastre populare. Acestea nu trebuie să moară, indiferent că facem opinci, vase din lut, ii sau alte minunăţii! Trebuie să ducem mai departe aceste meşteşuguri. Dacă nimeni nu o face, dispare tradiţia, iar poporul îşi pierde identitatea“, mai spune opincarul vâlcean.
De-a lungul timpului, Alexandru Ilinca a primit zeci de invitaţii de la oameni de rang înalt şi de la alte autorităţi de peste hotare pentru a prezenta vechiul meşteşug şi în afara graniţelor ţării. Dar le-a refuzat de fiecare dată: „Ce să caut eu acolo? Nu e locul meu acolo, ci aici“. Dar este conştient că acestea reprezintă tot o apreciere şi o recunoaştere a muncii sale.
„Rezultatele se datorează muncii şi perseverenţei mele. Am avut şi eu eşecuri, ca tot omul, dar nu m-am lăsat doborât, am mers mai departe. Ca să fii invitat la tot felul de evenimente trebuie să te faci cunoscut şi trebuie să fii bun în ceea ce faci, că altfel nu te-ar mai băga nimeni în seamă. Poate ar face o dată, dar apoi n-ar mai repeta greşeala. Şi eu mai greşesc, dar trebuie să recunosc acest lucru în primul rând faţă de mine şi să-l îndrept din mers. Aşa se explică de ce sunt mereu invitat de onoare la Bucureşti şi la alte evenimente“, susţine artizanul.
Refuzat de la titlul de „Tezaur Uman Viu“
Declarat de către autorităţile locale „ambasador al tradiţiilor şi obiceiurilor vâlcene“, în ciuda popularităţii de care se bucură, a faptului că este mereu invitat să reprezinte meşteşugul pe care-l practică, inclusiv în faţa delegaţiilor străine, că este imaginea multor evenimente de renume, fiind recunoscut drept un „simbol veritabil pentru cultura tradiţională“, Ministerul Culturii refuză să-i acorde titlul de „Tezaur Uman Viu“.
Problema a ajuns până la preşedintele Klaus Iohannis, dar rezolvarea tot nu a venit. Administraţia Prezidenţială a preferat să paseze răspunderea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale.
Considerându-se umilit, s-a gândit la un moment dat să-şi expună problema la UNESCO, cu atât mai mult cu cât motivele care i se impută par cel puţin hilare. Dar nea Sandu încă nu a renunţat la idee.
Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial i-a reproşat că nu poate face dovada că ar fi un continuator al opincăritului. „Au invocat că nu îmi promovez activitatea în mediul rural, ceea ce este total eronat, drept dovadă participările mele la sute de evenimente; că acest meşteşug mi l-aş fi însuşit vocaţional, deşi în România nu a existat nicicând o Şcoală de Opincărie. S-au legat de faptul că opincăria şi croitoria sunt înrudite – după aceeaşi logică, şi croitoria, şi chirurgia sunt înrudite, căci şi chirurgul taie şi coase! Oare câţi croitori ştiu să facă opinci şi câţi chirurgi costume? În plus, Manualul de Tehnologia Meseriei nu cuprinde niciun capitol dedicat confecţionării opincilor. Nu există nici măcar o carte tehnologică în care să se menţioneze ceva despre tehnica de opincărit. Eu am învăţat acest meşteşug în copilărie, de la tata. Şi mi s-a reproşat că nu am continuator, dar în familia mea atât soţia, cât şi copiii ştiu să confecţioneze opincile prin metode străvechi“, susţine artizanul.
Opincăritul nu se regăseşte nici măcar în nomenclatorul de meserii. De aceea, Alexandru Ilinca atrage atenţia că meşteşugul riscă să dispară, fiindcă tinerii nu mai sunt interesaţi să facă produse tradiţionale. De ani de zile cere autorităţilor să includă opinca în patrimoniul imaterial UNESCO pentru salvarea meşteşugului şi a celor care încă îl mai practică.
Strămoşul adidasului
Despre istoria opinicii, nea Sandu ne împărtăşeşte: „La început se purtau opinci cu părul de porc nebărbierit pe exterior: erau mult mai rezistente şi, în plus, nici nu alunecau. Apoi, unii mai deştepţi au observat că pot să le facă mai puţin alunecoase dacă pun un lanţ pe sub talpă – un procedeu care ulterior a fost preluat şi în cazul lanţurilor pentru pneurile de la maşini, pe timp de iarnă! Dar patentul a fost luat de la opinci!“
Tot legat de trecutul opincii, Alexandru Ilinca le spune tuturor copiilor care-i trec pragul atelierului că aceasta este „strămoşul adidasului“. „Sunt conştient că opincile reprezintă un lucru total necunoscut pentru ei, dar ca să-i atrag le spun tot felul de secrete şi istorioare. Aşa devin mai atenţi şi mai implicaţi. Şi-s tare mândru când aflu că merg la concursuri şi au şi realizări“, mai spune opincarul vâlcean. Recunoaşte că nu este prea complicat să faci opinci: „Fac alţii rachete şi nu suntem noi în stare să facem opinci? Plus că opinca este singura încălţăminte pentru care nu există calapod. Piciorul este calapodul!“.
Nea Sandu mai susţine şi că, pe timpuri, opincile se făceau în acelaşi ritm cu cămăşile. Doar că oamenii au realizat că unii sunt mai pricepuţi decât alţii la meşterit, motiv pentru care s-au decis să-i convingă contra cost pe aceştia din urmă să le facă şi lor.
„În acele vremuri, la modă era trocul – în schimbul a ce-mi dădeai tu mie, îţi dădeam şi eu ce voiai sau aveai nevoie: vreun produs natural sau un serviciu. Şi aşa toată lumea era mulţumită“, arată opincarul.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
