Mănăstirile care au scăpat de Legea Secularizării în timpul lui Cuza. Unul dintre lăcaşurile de cult se află acum în patrimoniul universal UNESCO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Legea secularizării votată în Parlament în 1863, Foto: Arhiva Adevărul
Legea secularizării votată în Parlament în 1863, Foto: Arhiva Adevărul

Legea secularizǎrii averilor mǎnǎstireşti, considerată o loviturǎ datǎ vieţii mǎnǎstireşti, a fost intens contestatǎ în cercurile politice internaţionale la vremea adoptării, în timpul regimului lui Alexandru Ioan Cuza.

GALERIE FOTO

Cuza şi Guvernul Kogǎliniceanu au contribuit, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, aprobată în decembrie 1863, la schimbarea structurii proprietǎţii rurale, marele domeniu mǎnǎstiresc fiind înlocuit de marele domeniu al statului. 

Neavând suficient pǎmânt pe proprietǎţile particulare unde-i gǎsise legea, ţǎranii au primit terenuri pe fostele domenii ecleziastice, numărul celor aflaţi în această situaţie fiind destul de mare. Proprietatea ecleziasticǎ a constituit baza domeniilor statului.

Cu toate acestea, Legea secularizǎrii, ca şi legile legate de proprietatea ruralǎ, n-au reuşit sǎ dea ţǎrǎnimii statutul social şi economic care sǎ-i permitǎ progresul scontat.

În urma reformelor agrare, marea proprietate funciarǎ particularǎ rǎmânea dominantǎ, alǎturi de proprietatea de stat şi a bisericii, deţinând 85% din suprafaţa arabilǎ, din fâneţele şi pǎdurile ţǎrii. Ţăranii beneficiau doar de 15% din aceastǎ suprafaţǎ. În Gorj, spre exemplu, 1.473 de ţǎrani, din opt sate, au fost împroprietǎriţi cu terenuri de pe tot atâtea moşii ale Mǎnǎstirii Tismana.

image

Mănăstirea Tismana - Gorj

Împroprietărirea însurăţeilor, între demagogie şi realitate

Una din problemele rǎmase nerezolvate la 1864 era împroprietǎrirea însurǎţeilor. 

Kogǎlniceanu pretindea într-un discurs că motivaţia soldaţilor români pe câmpurile de luptǎ din Balcani o constituia promisiunea împroprietǎririi însurǎţeilor: „…acest magic cuvânt a încurajat pe aceşti soldaţi ca, cu entuziasm, sǎ meargǎ de douǎ, de trei ori la asalt”. 

Şi C. A. Rosetti considera cǎ împroprietǎrirea însurǎţeilor „este pentru dânşii un drept câştigat, iar pentru guvern o datorie de împlinit”.

În 1878, numărul ţǎranilor împroprietǎriţi pe domeniile statului ajunsese la 48.000 de persoane. În Oltenia, cel mai mare numǎr de însurǎţei împroprietǎriţi la acea vreme era în Dolj – 2.906, cu 15.678 ha şi 5.384 mp. Ca şi comparaţie, pe locul următor, se clasa Vâlcea, la mare distanţă cu 281 însurăţei, care primiseră 991 ha şi 3,896 mp.

Dar, între 1864 şi 1905, numǎrul ţǎranilor lipsiţi de pǎmânt a fost de aproximativ 400.000.

Urmările legii secularizării,pentru lăcaşurile de cult

Dupǎ 1864, ceea ce a rǎmas în posesia aşezǎmintelor religioase era nesemnificativ. În acest context, a fost necesară o compensaţie, care a venit pe calea legislativă.

Prin urmare, Cuza a considerat legile din domeniul vieţii ecleziastice o necesitate a modernizǎrii instituţionale: Decretul pentru înfiinţarea unei autoritǎţi sinodale pentru afacerile religiei române (1864), Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti (1864), Legea comunalǎ (1864), Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1865) - ultima iscând mari controverse, motiv pentru care a rămas în istorie sub denumirea de „lupta pentru canonicitate”.

Legea agrarǎ de la 1864 a dat bisericilor parohiale câte 8,5 ha de pǎmânt, asigurându-le un statut propriu, atât pe partea materialǎ, cât şi cea spiritualǎ.

Legea comunală: întreţinerea clerului şi a bisericilor, în sarcina comunelor

Prin Legea comunalǎ a lui Cuza întreţinerea clerului şi a bisericilor a trecut în sarcina comunelor. Dar, primǎriile se confruntau şi ele cu mari probleme financiare, aşa că preoţii se întreţineau singuri, ceea ce a dus la o degradare continuǎ a vieţii materiale a slujitorilor cultului, dar şi o ruinare a multor edificii. 

Mănăstiri oltene care au scăpat de legea secularizării

75 de mănăstiri dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova au fost trecute în proprietatea statului. Acestea deţineau mai multe metocuri şi moşii - 560 în total.

Dintre mǎnǎstirile oltene care dupǎ 1864 au rǎmas cu mari averi se disting Horezu şi Frǎsinei, ambele din Vâlcea.

image

Mănăstirea Hurezi (Horezu) - Vâlcea, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO

Mǎnǎstirea Horezu a rǎmas cu o avere considerabilǎ, proprietatea funciarǎ fiind de 125 pogoane, parte din ea închisǎ.

Mǎnǎstirea Frǎsinei, reconstruitǎ de episcopul Calinic Cernicanul, între anii 1860 – 1864, a beneficiat de graţiile domnitorului Cuza, care i-a lǎsat neatinse proprietǎţile. 

Cuza îi scria episcopului Calinic urmǎtoarele, în 1864: „am vǎzut ce-mi scriţi despre schitul Frǎsineii, pe care mi-arǎtaţi cǎ într-un simţǎmânt de religiozitate, din propriile Prea Sfinţiei Voastre mijloace, l-aţi ridicat din ruina în care se afla. Eu lǎudând o asemenea faptǎ de pietate şi spre a vǎ exprima mulţǎmirea mea, am ordonat ministrului meu de Culte a lua cuvenitele mǎsuri pentru a vǎ satisface dorinţa ce-mi exprimaţi în privinţa schitului Frǎsinei”.

Dupǎ secularizare, Mǎnǎstirea Frǎsinei şi-a pǎstrat cele 300 de pogoane, dintre care 100 „aduse în stare de culturǎ”.

image

Mănăstirea Frăsinei - „Athosul românesc”, Vâlcea

Secularizarea şi degradarea continuă a vieţii mănăstireşti

Secularizarea averilor mǎnǎstireşti a însemnat pentru majoritatea mǎnǎstirilor oltene o scǎdere considerabilǎ a veniturilor care s-a rǎsfrânt apoi asupra vieţii de cult, cele mai multe lǎcaşuri cǎzând în ruinǎ sau semiruinǎ.

Documentele menţioneazǎ îngrijorarea realǎ manifestatǎ de îngrijitorii aşezǎmintelor religioase faţǎ de degradarea continuǎ a vieţii mǎnǎstireşti, nemulţumirile cǎ proprietǎţile de „sub zidurile mǎnǎstirilor” sunt arendate de stat şi nu sunt lǎsate în seama mǎnǎstirilor respective. 

Superiorii mǎnǎstirilor vor încerca sǎ obţinǎ vechile hotaruri, de lângǎ mǎnǎstiri, pe care statul le arenda.

Legea pentru înstrǎinarea bunurilor mǎnǎstireşti din oraşe, târguri şi alte localitǎţi, publicatǎ în 1873, a fost contestatǎ de superiorii şi superioarele tuturor mǎnǎstirilor. 

Monahii părăsesc lăcaşurile de cult

Degradarea vieţii mǎnǎstireşti este probatǎ şi de reducerea numǎrului de monahi şi monahe, cu implicaţii directe asupra rolului tradiţional de centre culturale şi de spiritualitate pe care l-au avut mǎnǎstirile de-a lungul secolelor. 

La Mǎnǎstirea Bistriţa, spre exemplu, în 10 ani, numărul s-a redus de cinci ori, de la 50 monahi câţi erau în 1863, la 10 în 1873. Iar criza s-a adâncit odată cu trecerea anilor. 

Dintr-o informaţie a Protoieriei Târgu Jiu, către Episcopiei Râmnicului, reiese cǎ în 1890 în Gorj existau două mǎnǎstiri: Tismana şi Polovragi şi patru schituri: Lainici, Cioclovina, Crasna, Strâmba, cu un numǎr de 40 monahi. 

Fostele mǎnǎstiri, Bucovǎţu, Ţânţǎreni şi Segarcea din Dolj au rǎmas simple biserici, din cauza faptului că pǎmântul nu le mai asigura nici un venit. 

Deşi statul se obliga sǎ susţinǎ întreţinerea lǎcaşurilor de cult, sumele alocat nu erau suficiente. La începutul secolului al XX-lea, în 1906, Mǎnǎstirea Arnota din Vâlcea se gǎsea într-o stare avansatǎ de degradare „nici o camerǎ nu e în bunǎ stare, cǎci fiind multǎ vreme descoperite au putrezit tavanurile cu toate grinzile lor”.

Mănăstirea Arnota Vâlcea în zilele noastre Foto Adevărul

Mănăstirea Arnota - Vâlcea, Foto: Vâlcea Turistică

Mănăstiri puternice transformate în penitenciare, şcoli, sanatorii militare, grajduri

Mǎnǎstirea Cozia – Vâlcea, care pânǎ la secularizare avea un venit anual de peste 1 milion de lei, în 1897 nu mai avea nici clopot. 

Spaţiile Mǎnǎstirii Bistriţa - Vâlcea, dupǎ secularizare, au fost repartizate Ministerului Cultelor, care la rândul sǎu le-a dat altor ministere: în 1866, „în încǎperile Bolniţei acelei Mǎnǎstiri”, se strǎmuta şcoala din comuna Costeşti, spre exemplu. 

La fel s-a întâmplat şi cu bisericile din sate şi oraşe. 

Legea ambiguă şi insuficientă a dus la dispute şi abuzuri

Atribuirea de suprafeţe de pǎmânt bisericilor nu a rezolvat problemele, parţial din cauza ambiguităţii sub care se da în stǎpânire pǎmântul, dar şi a lipsei unei legislaţii clare referitoare la relaţiile dintre preoţi, comunitǎţile locale şi Episcopie. 

De aici o izvorât o disputǎ cvasigeneralǎ între preoţi şi autoritǎţile comunale, mai ales când celor dintâi li s-a dat un spor salarial de 25 %. 

Dacǎ starea materialǎ a mǎnǎstirilor îşi gǎseşte justificǎri în secularizare, bisericile şi a slujitorii acestora era la mila factorilor politici. Cea mai mare parte a acestora erau întreţinute de cǎtre comunitǎţile locale şi de stat.

Dintr-o catagrafie a bisericilor din Oltenia, reiese cǎ la 1869 majoritatea lǎcaşurilor de cult se gǎseau în întreţinerea comunelor, în timp ce guvernul avea în întreţinere fostele mǎnǎstiri care-şi pierduserǎ uriaşele proprietǎţi. 

În Gorj, spre exemplu, din cele două mǎnǎstiri, patru schituri şi 414 biserici, 404 erau întreţinute de comune, cinci de cǎtre guvern şi doar una de ctitorul ei, iar două se întreţineau singure.

Legea clenului mirean  - în loc să rezolve o problemă, a dus la împuţinarea preoţilor

Când s-a realizat că legile bisericeşti anterioare n-au contribuit la îmbunǎtǎţirea materialǎ a clerului şi nici la ridicarea nivelului sǎu cultural, s-a propus şi votat Legea clerului mirean în 1893. Numai că aceasta a avut ca efect împuţinarea preoţilor şi aşa destul de puţini. Legea a fost din nou modificată în 1906. 

Legea agrarǎ de la 1864, cât şi legile ulterioare au încercat înzestrarea bisericilor cu suprafeţe de pǎmânt suficiente, dat rezultatele nu au fost cele sperate.

Interesant că în satele unde moşnenii au întreţinut lǎcaşurile de cult, acestea nu au mai fost înzestrate cu suprafeţe de pǎmânt. Multe din proprietǎţi s-au dat în arendǎ, fără a se obţine prea mari foloase şi fiind supuse la nenumărate abuzuri. 

Vânzarea pământului în loturi de 5 hectare

Una din cele mai importante legi de vânzare a pǎmântului a fost cea din 1889, care a prevǎzut vânzarea pǎmântului în loturi de câte 5 ha. Chiar dacă multe dintre moşii s-au vândut în corp întreg, favorizându-i pe moşieri şi pe cei cu bani mulţi, o bunǎ parte din pǎmânt va intra în posesia ţǎranilor, a şcolilor şi a aşezǎmintelor religioase. 

Alarmată de petiţiile pe care le primea de la preoţii satelor referitoare la „ilegalitǎţile” fǎcute de primari cu prilejul arendǎrii pǎmânturilor bisericeşti, Episcopia Râmnicului va sesiza în 1897 Ministerul Cultelor. 

Se vedea tot mai clar cǎ legile referitoare la viaţa religioasǎ lǎsaserǎ întreţinerea lǎcaşurilor de cult doar pe seama micilor lor proprietǎţi şi a bugetelor sǎrace ale comunelor.

Legea celor 17 pogoane date bisericilor

Deşi ar fi trebuit sǎ se întreţinǎ din cele 17 pogoane date prin legea ruralǎ, bisericile nu reuşesc, din variate motive sǎ-şi aibǎ strǎlucirea doritǎ, iar preoţii se plâng aproape în totalitate de starea precarǎ a veniturilor. Sunt dese cazurile în care slujitorii cultului reclamau insuficienţa pǎmântului, calitatea proastǎ a acestuia, veniturile mici obţinute.

Concludentǎ pentru starea precarǎ în care se gǎseau preoţii şi lǎcaşurile de cult la sfârşitul secolului al XIX-lea este o petiţie de la 1874 a preoţilor din Horezu cǎtre Episcopia Râmnicului: „…venim prin aceasta a vǎ arǎta suferinţele ce întâmpinǎm în cariera misiunei noastre ca servitori bisericeşti; mai întâi de toate ne lipsesc primele medii de existenţǎ, (...) deşi legea comunalǎ, legea ruralǎ, regulamentele şi ordinele înaltelor stǎpâniri au prevǎzut şi prevǎd îmbunǎtǎţiri pentru cler şi bisericǎ, însǎ pe unele locuri stau ca literǎ moartǎ, iar pe altele se trece numai de formǎ prin buget câte o prea micǎ sumǎ pentru întreţinerea noastrǎ”.

Semnatarii reclamaţiei s-au arătat nemulţumiţi şi de învoielile agricole care nu rezolvau problema stǎrii materiale a bisericilor şi a slujitorilor ei: „…învoielile particulare ce facem cu locuitorii nu se pot efectua cǎci cei mai mulţi sunt cu desǎvârşire sǎraci şi copleşiţi de alte nenumǎrate dǎri iar alţii nu voescu a plǎti. Pogoanele date bisericilor pe unele locuri nu s-au dat nici pânǎ acum pe deplin, iar pe unele s-au datu şi acelea se închiriazǎ prin licitaţie de cǎtre autoritatea comunalǎ, scoţându-i pe preoţi din posesia lor şi lǎsându-i pieritori de foame”.

Încǎlcarea proprietăţilor bisericeşti de cǎtre autoritǎIile comunale sau de  vechii proprietari este o constantǎ mereu reclamatǎ de slujitorii cultului.

Întreţinerea bisericilor, atunci, ca şi acum, din alocaţiile de la buget

În pofida unor susţineri din partea laicilor, moşnenilor sau boierilor, caracteristicǎ a rǎmas întreţinerea bisericilor nu din folosul proprietǎţilor funciare, ci din alocaţiile de la buget. Rolul proprietǎţii bisericeşti era foarte redus, nu avea nici un rol în circuitul economic şi nu susţinea decât într-un procent redus aşezǎmintele de cult şi pe preoţi.

Documentele vremii leagǎ scǎderea numǎrului de preoţi de starea precarǎ a situaţiei materiale a acestora.

Documentele de arhivǎ arată însă o preocupare continuǎ a comunitǎţilor urbane şi rurale pentru întreţinerea, repararea şi construirea lǎcaşurilor de cult, care sǎ rǎspundǎ nevoilor legate de sporirea numǎrului de credincioşi şi de creşterea nevoii de hranǎ spiritualǎ.

La mǎnǎstirile oltene degradarea clǎdirilor şi proprietǎţilor va continua şi la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Încǎlcarea proprietǎţilor mǎnǎstireşti se va face şi dupǎ 1864, chiar dacă fǎceau parte din Domeniile Statului.

Procese cu moşnenii pe terenuri

Schitul Lainici a purtat de-a lungul a peste cinci decenii procese grele cu vecinii proprietǎţilor sale. Deşi actele de proprietate şi toate hotǎrniciile din 1838 arǎtau cǎ Schitul Lainici are în posesie plaiul şi munţii din hotarul Bumbeştilor, în aprilie 1880, inspectorul constata cǎ „mǎnǎstirea are dreptul în aceşti munţi, însǎ de mai mult timp moşnenii s-au opus cu desǎvârşire a le da ceva, îngrǎdind dreptul mǎnǎstirii, în modul acesta au cotropit şi partea mai multor proprietǎţi”.

image

Schitul Lainici - Gorj

La începutul secolului al XX-lea multe schituri vâlcene, care înainte de 1863 aveau o bogatǎ viaţǎ de obşte şi dispuneau de proprietăţi însemnate, treceau printr-o accentuatǎ sǎrǎcie care le va împinge spre ruinǎ. Schitul Bradu din Olăneşti numai dispunea doar de 2.500 mp, iar Schitul Jgheaburi, metoh al Mǎnǎstirii Govora, nu dispunea decât de cei 100 mp din jurul zidurilor bisericii.

La rândul sǎu, schitul Cornetu nu dispune decât de 12.900 mp în incinta aşezǎmântului fiind pǎrǎsit de cǎlugǎri, din pricina inexistenţei surselor de venit necesare. Schitul va avea mult de suferit şi din pricina lucrǎrilor de la calea feratǎ, când i-au fost distruse chiliile. În 1906 se afla în semiruinǎ, Episcopia constatând cǎ „orice întârziere în renovare ar fi mult pǎgubitoare”.

O situaţie mai bunǎ o avea Schitul Iezer, tot din Vâlcea, cǎruia i-au rǎmas dupǎ secularizare 8 ha de pǎmânt, ograda şi fâneţele din jurul acestuia. În ceea ce priveşte Schitul Pǎtrunsa, în 1895, câţiva oameni dintr-una din localităţile de la poalele Builei - Bǎrbǎteşti i-au distrus chiliile şi biserica, punând stǎpânire şi pe pǎmântul schitului, deşi acestea se aflau sus pe munte. O altă comună de la poalele muntelui, Petrari, va lua o altă proprietate a schitului şi o va transforma în târg. 

Desfiinţat va fi şi Schitul Sǎrǎcineşti - Vâlcea (1873), cǎruia secularizarea i-a luat toate averile, vatra acestuia fiind apoi vândutǎ prin licitaţie.

Mănăstiri pustiite

Aceeaşi stare degradantǎ au şi mǎnǎstirile, care n-au reuşit sǎ-şi recapete nimic din strǎlucirea veacurilor trecute. Mǎnǎstirea Arnota Vâlcea a ajuns pustie, cele 31 chilii fiind în pericol de prǎbuşire. Constatarea „dacǎ ar fi însǎ reparate ar putea sluji la un sanatoriu sau altǎ instituţiune folositoare” a fost mai mult o invitaţie adresatǎ factorului politic de a nu lǎsa sǎ se prǎbuşeascǎ un vechi aşezǎmânt spiritual.

Într-o societate ea însǎşi sǎracǎ, care nu-şi putea asigura resursele acumulǎrii, viaţa religioasǎ a trebuit sǎ se supunǎ vremurilor.

Războiul de întregire a neamului şi procesul de revigorare

Rǎzboiul de întregire a neamului a gǎsit bisericile şi mǎnǎstirile într-un proces lent de revigorare. Izbucnirea rǎzboiului şi ocupaţia Puterilor Centrale au adus noi greutǎţi în viaţa bisericilor şi mǎnǎstirilor. Proprietăţile acestora au fost încǎlcate, prǎdate şi profanate. 

În timpul rǎzboiului, spre exemplu Schitul Lainici - Gorj „a fost pradǎ armatei de ocupaţie inamicǎ”. Un raport al îngrijitorului schitului arǎta: „la luarea mea în primire a acestui schit în anul 1919 nu am gǎsit nimic, fǎrǎ numai zidurile şi pǎmântul care are schitul în prezent care este ca la 3 ha situat împrejurul clǎdirilor lui”.

Suferinţe din pricina ocupaţiei au avut şi alte aşezǎminte religioase din Oltenia: Crasna, Polovragi, Govora, Frǎsinei, Cǎluiu, Dintr-un Lemn, Tismana, Sǎrǎcineşti.

După 1918, noi suprafeţe de pământ şi fonduri speciale

În 1918, viaţa bisericeascǎ şi monasticǎ era într-o situaţie precarǎ. Constituirea fondurilor bisericeşti necesare întreţinerii personalului şi edificiilor bisericeşti va fi urmatǎ, dupǎ 1918, de înzestrarea parohiilor cu noi suprafeţe de pǎmânt şi de alocarea unor fonduri speciale din bugetul statului care va considera biserica unul din pilonii energiilor naţionale.

Acest material este inspirat dintr-o documentare a dr. Dumitru Cauc publicată în ultimul număr al Revistei Buridava sub denumirea: „Proprietatea bisericeascǎ şi mǎnǎstireascǎ din Oltenia dupǎ 1864”.

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite