Mănăstirea de suflet a Reginei Maria, în imagini de colecţie. Aici şi-ar fi dorit să fie înmormântată FOTO
0
Pentru Maria, regina României Mari, lăcaşul de cult din Oltenia de sub munte i-a rămas în suflet încă de la prima vizită, în 1895. A îndrăgit-o atât de tare încât şi-a dorit mult timp ca acolo, la umbra unei cruci vechi de piatră, să îşi doarmă somnul de veci.
Mănăstirea Horezu, cea mai de seamă ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, Patrimoniului Mondial UNESCO şi, totodată, cel mai mare ansamblu monastic din România, a fermecat şi a găzduit de-a lungul vremurilor şi alte capete încoronate precum Regele Carol, Regele Ferdinand, Principesa Ileana – iar mai aproape de zilele noastre, Prinţul Charles al Marii Britanii –, dar şi miniştrii de seamă, precum Spiru Haret, I.G. Duca sau Ionel Brătianu.
GALERIE FOTO CU REGINA MARIA ŞI MĂNĂSTIREA EI DE SUFLET, HOREZU, ÎN IMAGINI DE COLECŢIE
În urma unui studiu dedicat legăturii dintre Mănăstirea Horezu şi Regina Maria, pe baza memoriilor acesteia, dar şi a contemporanilor, precum şi a documentelor de arhivă, prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, a remarcat că iubirea pentru lăcaşul secular al Olteniei de sub munte s-a desăvârşit în perioada anilor 1915 - 1916, în urma vizitelor făcute aici în calitate de regină a României.
Potrivit istoricului vâlcean, Regina Maria a păşit pentru prima dată în Mănăstirea Horezu la doar trei ani de la căsătoria cu Ferdinand, când încă nu fusese încoronată. Se întâmpla în 1895, când cuplul princiar moştenitor al tronului i-a însoţit pe Regele Carol şi pe mai mulţi reprezentanţi ai Guvernului de la acea vreme, la Horezu.
O altă vizită consemnată de documente a fost realizată în 1909 şi imortalizată printr-o „imagine cu parfum de epocă“ în care apar principii moştenitori alături de preşedintele Consiliului de miniştri de la acea vreme, liberalul Ionel Brătianu, pe scările mănăstirii.
Prietenia cu cel mai tânăr ministru al Guvernului condus de Ion I.C. Brătianu, I.Gh. Duca, care ulterior avea să devină premier, a adus-o pe Regina Maria deseori în zona Horezu în prezenţa marelui om politic.
Regina Maria şi I.G. Duca în curtea Mănăstirii Horezu Vâlcea în 1926 Foto Arhiva Florin Epure
Acesta descoperise plaiurile olteneşti la începutul secolului al XX-lea când, proaspăt întors în ţară, de la studii, din Paris, a fost repartizat în magistratura vâlceană, ca ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea, Plasa Horezu. Fermecat de locuri şi de celebrele cule de la Măldăreşti, printre care şi cea mai veche din România, a decis să cumpere una dintre construcţiile semifortificate, care de atunci îi poartă numele. În apropierea ei a ridicat o casă de vacanţă, în stilul neoromânesc care îmbina arhitectura celor două cule pe care Duca şi-a dorit să le amenajeze în scopuri muzeale. Casa a găzduit deseori membrii Familiei regale, politicieni şi elita acelor timpuri.
„Locul unde vreau să fiu înmormântată“
Potrivit Registrului vizitatorilor Mănăstirii Horezu, una dintre vizitele Reginei Maria împreună cu Duca a avut loc în 1915, după un popas la Măldăreşti, după cum ne-a menţionat prof. dr. Florin Epure.
Pe lângă semnătura autografă există şi gânduri consemnate în „Însemnările zilnice“ despre acest popas: „Am vizitat iubita Biserică Sf. Apostoli (n.r. – schitul face parte din Ansamblul Monastic Horezu, fiind amplasat în imediata apropiere a clădirilor principale) şi locul din apropiere, unde vreau să fiu înmormântată. I-am cerut lui Ion Duca să pună o cruce de piatră veche acolo, pe care am găsit-o în regiune, să marcheze exact locul, pentru că, odată moartă, nu voi mai putea să explic exact unde aş vrea să zac!“, avea să scrie regina.
Diverse ipostaze cu crucea de piatră de la Horezu aveau să apară mai apoi şi în lucrările sale.
Cât despre locul în care-şi închipuia că o să fie înmormântată, avea să-l menţioneze ca fiind „grădina de lângă curtea Schitului «Sfinţii Apostoli» de la Hurezi“, unde spera să fie amplasată crucea din piatră inscripţionată cu slove chirilice. Potrivit textului acesteia, a fost înălţată în cinstea Sfântului Grigorie Decapolitul, între anii 1806 - 1807, de Arhimandritul Ghermano Trapezuntul, stareţul mănăstirii de la acea vreme.
Perfecţiunea de Horezu
Vizitele la Vâlcea s-au rărit odată cu intrarea României în prima conflagraţie mondială. Dintr-o scrisoare adresată mamei sale, din vara anului 1916, reiese dorinţa de a vizita Horezu, după un popas la Sinaia, pentru a-şi vedea copiii: „La sfârşitul lunii, dacă va vrea şi Dumnezeu, vreau să mă duc la Horezu, vechea mea mănăstire favorită, ca să mă odihnesc cu adevărat în mijlocul naturii!“, îşi exprima speranţa regina.
În cartea „Ţara mea“, lansată la finele anului 1916, la Londra, avea să vorbească din nou despre mănăstirea sa de suflet. Şi chiar dacă nu-i dă numele, îi face una dintre cele mai frumoase descrieri. De altfel, nici pe fotografiile cu care ilustrează cartea şi cele scrise în ea, realizate la Horezu, nu se menţionează locaţia. Acestea însă reprezintă dovezi de netăgăduit, alături de detaliile oferite, că vorbeşte despre mănăstirea vâlceană: „Mai presus de toate celelalte, una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, cu farmecul ei irezistibil. O mănăstire albă, singuratică, ascunsă departe, în regiuni de păduri mai verzi şi mai dulci ca oricare altele în ţară. Perfectă e forma bisericii sale, albă ca zăpada, rândurile de stâlpi care-i înconjură liniştita curte. Un farmec şi o taină o învăluie, cum nu am mai simţit nicăieri“, avea să menţioneze Regina Maria.
Inconfundabilele coloane ale Mănăstirii Horezu - Vâlcea Foto Mănăstirea Horezu
În descriere sunt menţionate inclusiv specificele coloane sculptate, foişorul unic, frescele din pridvor şi biserică tipice, de altfel, stilului brâncovenesc: „Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase... Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi şi adesea trebuie să mă întorc iarăşi la pereţii ei albi“, creiona regina imaginea mănăstirii, amintind de clădirea sub formă de dreptunghi care înconjoară biserica centrală, cu „trei laturi alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului“.
Legat de biserica principală mai spunea că este largă şi bogată în sculptură cu un „vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptaţi“ împodobit „peste tot cu fresce“, ca şi în interior. Sunt amintite chiar şi pădurile de fag de pe dealurile joase care împrejmuiesc biserica, zona fiind descrisă drept: „un loc de frumuseţe, un loc de odihnă, un loc de pace“.
„Atât de tare s-a îndrăgostit regina de arhitectura brâncovenească de la Hurezi că a cerut să se construiască la Palatul Cotroceni o nouă aripă cu două foişoare şi o scară exterioară de acces, aidoma celei de la Foişorul lui Dionisie de la Mănăstirea Hurezi, precum şi cu o terasă belvedere, între anii 1915 şi 1926“, a remarcat prof. dr. Florin Epure.
„Frumosul meu Horezu“
Şi chiar dacă vremurile nu i-au mai permis să viziteze locul pe care-l iubea atât de mult, gândurile sale au fost întotdeauna îndreptate spre el. În „Însemnările zilnice“ din 1916, ce au apărut ulterior şi în cartea „Povestea vieţii mele“ avea să consemneze: „Scumpa noastră Oltenie nu mai poate fi apărată... Se pare că ne e scris ca partea cea mai bogată, cea mai frumoasă, cea mai românească din ţara noastră să fie năpădită de duşmani. Mă gândesc la frumosul meu Horez, minunata mănăstire albă“, menţiona regina.
La vremea respectivă, una dintre liniile de front era chiar în zonă, fapt ce a determinat-o să-şi exprime temerile cu privire la soarta mănăstirii: „Vor distruge acel colţişor de pace ales al inimii mele şi care mi-e atât de drag, încât am cerut să fiu înmormântată acolo când îmi va veni ceasul“, avea să scrie Regina Maria, referindu-se la menţiunea din primul testament.
După Primul Război Mondial, când s-a reîntors împreună cu Familia regală din Moldova, la Bucureşti, a reluat vizitele în cele patru locuri dragi, printre care şi Horezu. În toamna anului 1920, spre exemplu, a plecat de la Curtea de Argeş spre mănăstirea mult iubită împreună cu soţul şi patru dintre copiii lor: „Am oprit pe drum, la Govora, să vedem mica mănăstire, iar la prânz am ajuns la frumosul meu Horezu, care strălucea alb în soare şi totul era mai frumos din cauza culorilor dăruite de toamnă copacilor“.
Vizita regală neanunţată a luat-o prin surprindere pe stareţă care n-a avut încotro decât să se resemneze că nu a primit capetele încoronate „după lege, cu toate clopotele bătând“.
Regele Carol al II-lea şi I.Gh.Duca la Măldăreşti - Vâlcea Foto Arhiva Florin Epure
Cu acel prilej, Regina Maria avea să constate fericită că războiul nu a lăsat urme prea adânci asupra locului şi să fie impresionată de laudele ce i-au fost aduse de stareţă, despre cât de iubită era de popor. „A completat, în limbajul pitoresc obişnuit al ţăranilor noştri, «dacă oamenii ar vorbi câte şapte limbi, ele tot nu ar fi destule ca să te laude». De obicei, acest lucru se spune după ce moare cineva, rareori în timpul vieţii sale, pentru că rareori eşti «profet în ţara ta»“, remarca regina.
„Un dor nestăpânit“
În 1922 a revenit la „mănăstirea cea mai dragă dintre toate“, după o vizită la Sinaia a Familiei regale. La întoarcere, împreună cu Regele Ferdinand şi Principesa Ileana au decis să facă un ocol pe Valea Oltului, ne-a mai povestit istoricul vâlcean. De aici, s-au abătut de la traseu spre casa de vacanţă a lui I.G. Duca. Impresionată, Regina Maria avea să povestească despre mănăstirea „de o frumuseţe fără seamăn ce apăruse irezistibil în faţa ochilor“ în celebra sa carte „Ţara pe care o iubesc“: „Un dor nestăpânit mă duce către văile din Vâlcea; din toate locurile frumoase ale ţării mele, acesta este cea mai drag sufletului meu de artist”.
În aceeaşi lucrare a mai amintit şi despre experienţa traiului într-o „culă oltenească”, Cula lui Duca, despre care mai amintise şi în „Ţara mea” : „Am venit pentru câteva zile în locurile pe care le-am iubit, am locuit într-o culă, o casă veche, ciudată, asemănătoare unui turn, lângă Mănăstirea Horez. Cea mai mare parte a timpului meu am petrecut-o în incinta sfintei mănăstiri, cutreierând printre comorile ei străvechi, absorbind din farmecul său uitat de lume, construind vis peste vis“.
Cartea este ilustrată cu desene realizate de Principesa Elisabeta, fiica cea mare a Reginei Maria, devenită ulterior Regina Elisabeta a Greciei. Unul dintre acestea înfăţişează chiar cula în care a locuit cu mama sa.
„Locul care arată ca în Anglia, unde se întâlneşte Răsăritul cu Apusul”
Istoricul Florin Epure a menţionat şi despre o altă vizită la Horezu, a Reginei Maria, cea din 1927, la mai bine de o lună după moartea Regelui Ferdinand. Aflată, pentru parastas, la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde a fost înmormântat soţul ei, avea să consemneze: „În această biserică, fireşte, totul este frumos şi m-am obişnuit cu ideea că şi eu mă voi odihni acolo, într-o bună zi, deşi visul meu fusese să fiu îngropată la Horezu, loc care arată ca în Anglia, unde se întâlneşte Răsăritul cu Apusul“.
O idee pe care nu o vom mai regăsi nici în testamentul din 1933 în care a menţionat că îşi doreşte să fie înmormântată alături de Regele Ferdinand, la Curtea de Argeş, iar inima să-i fie depusă în Capela Stella Maris din Castelul Balcic.
Regina Maria şi Nadia Duca, soţia lui I.G. Duca, în curtea casei de vacanţă de la Măldăreşti - Vâlcea - imagine de colecţie Arhiva Florin Epure
„Ultima vizită a Reginei Maria la Măldăreşti şi Horezu a avut loc în anul 1935. O imagine de epocă ne-o înfăţişează pe Regina Maria, pe scările culei de la Măldăreşti, alături de Nadia, soţia defunctului I.G. Duca“, a mai menţionat prof. dr. Florin Epure.
Pe urmele străbunicii
Un secol mai târziu, strănepoata Reginei Maria, Principesa Sofia, care şi-a câştigat faima de „călătoare a Familiei regale române“, a înnodat legătura cu mănăstirea cea „mai iubită dintre toate“, a străbunicii sale. La fel ca regina, Principesa Sofia a dedicat un loc special ctitoriei lui Constantin Brâncoveanu în albumul său fotografic: „Mânăstirea Română. Sărbătorind comunităţile spirituale ale României“, o lucrare închinată celor mai speciale lăcaşuri de cult pentru Familia regală.
Principesa Sofia alături de călugăriţele de la Mănăstirea Horezu - Vâlcea şi albumul „Mănăstirea Română” Foto Familia Regală a României
„Principesa Sofia imortalizează în albumul de faţă, prin imagini de o deosebită emoţie artistică şi tehnică fotografică, părţi de istorie românească, aşa cum le-a redescoperit ochiul însetat de a cunoaşte atât cele patru lăcaşuri – mănăstirile Horezu, Sâmbăta de Sus, Văratec şi Suceviţa –, cât mai ales pe cei care prin viaţa lor de zi cu zi, ordonată de chemarea religioasă, dau sens istoriei acestor locuri“, se menţionează în prefaţa cărţii.
Comori de nepreţuit
Într-un interviu acordat, în Statele Unite ale Americii, pentru blogul Royal Book News al lui Marlene Koenig, o expertă în regalitatea britanică şi europeană, Principesa Sofia a povestit cum a ajuns să fie autoarea şi fotograful albumului: „România are unele dintre cele mai remarcabile zone rurale şi moşteniri culturale din Europa“, avea să explice aceasta, mărturisind că a urmărit să imortalizeze prin intermediul aparatului de fotografiat frumuseţea ţării pe care altădată o conduseseră strămoşii săi.
A decis astfel să surprindă „spectacolul magnific“ şi modul de viaţă rămas neschimbat de secole, „de la magia Carpaţilor la dealurile din Maramureş, cu locuinţele lor caracteristice, la splendorile nealterate ale Deltei Dunării şi la o sălbăticie care trebuie păstrată şi preţuită“.
„Unele dintre aceste locuri remarcabile datează din Evul Mediu. Mai multe sunt recunoscute ca situri ale patrimoniului mondial UNESCO. Cu toate acestea, în ciuda faptului că sunt comori internaţionale, la poalele dealurilor, în faldurile munţilor sau pe vârful lor, viaţa locuitorilor acestor comori spirituale şi culturale a rămas ascunsă publicului“, avea să explice principesa motivul pentru care a ales să povestească lumii întregi, prin albumul său bilingv, despre aceste locuri încărcate de o spiritualitate magică, prea puţin sau deloc promovate.
Deşi vizitate pe parcursul a mai multor ani, de la Revoluţie încoace, odată alese cele patru mănăstiri reprezentative, Principesa Sofia a decis să facă o documentare suplimentară la faţa locului care a durat o lună şi jumătate: „Am reuşit să mă cufund complet în viaţa acestor locuri sacre şi să am ocazia de a intervieva membrii fiecărei mănăstiri”.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
