Istorie uitată: călătoria inedită a lui Cuza şi ce l-a impresionat cel mai mult în zona Olteniei

Istorie uitată: călătoria inedită a lui Cuza şi ce l-a impresionat cel mai mult în zona Olteniei

Diligenţa cu 40 de cai de pe vremea lui Cuza de la Mănăstirea Horezu, actualmente în patrimoniul UNESCO; Foto horezusuntemnoi.ro

La numai câteva luni de la marele act care consfinţea formarea statului naţional modern, Unirea de la 1859, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România, pleca într-o călătorie prin ţară, pentru a o cunoaşte mai bine. În itinerariul său a inclus şi Vâlcea, de care l-au legat apoi mai multe lucruri, mai puţin ştiute.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
La auzul veştii că domnitorul Unirii va poposi la Vâlcea, Râmnicul s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare. La slujba religioasă derulată cu acest prilej, pe lângă autorităţile locale, a fost prezent şi un mare număr de locuitori. „Mulţimea a ieşit pe străzi cu torţe aprinse în mâini şi s-a prins să joace Hora Unirii. Tot atunci, în saloanele Primăriei s-au primit felicitări, iar elevii Şcolii Secundare au dat un concert, în aplauzele asistenţei. Până seara târziu, fanfara oraşului a cântat Hora Unirii”, aflăm din informaţiile preluate din documentele vremii de site-ul istorielocală.ro
 
O gazetă a vremii - „Anunţătorul Român” - a relatat pe larg evenimentul. Domnitorul a fost întâmpinat „la bariera dinspre Olt a podului plutitor ce ducea în comuna Goranu”, astăzi parte componentă a municipiului Râmnicu Vâlcea, devenit cartier, amplasat pe malul estic al râului Olt. 
 
În fruntea alaiului, aflăm din documente, se afla Ghiţă Golescu, administratorul judeţului la acea vreme. Cu ocazia vizitei, domnitorul a trecut în revistă mai multe obiective: stabilimentele publice, spitalul, şcoala, Dorobanţii, prilej cu care a ridicat în grad de sublocotenent „un unter-ofiţer”, iar unui „dorobanţ de ordonanţă”, care fusese pompier, dar din cauza rănilor îşi schimbase meseria, i-a acordat distincţia „dragona de aur”.
 
 
„S-a cântat şi jucat Hora Unirii cu solemnitate”
 
Vizita a inclus apoi Ocnele Mari, mânăstirile Dintr-un Lemn, Arnota, Bistriţa şi Hurez (Horezu). Peste tot oamenii l-au întâmpinat cu frunze de stejar şi buchete de flori, spectacole cultural - artistice, „s-a cântat şi jucat Hora Unirii cu solemnitate”. 
 
Tot din documentele puse la dispoziţie de „istorielocală.ro”, aflăm că horezenii, ca toţi vâlcenii la acea vreme „au primit cu entuziasm vestea trecerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin localitatea lor, prin Horezu, în drum spre Târgu Jiu, în luna iunie 1859, la foarte scurt timp după alegerea sa ca domnitor unificator”.  
 
40 de cai au fost aduşi în cinstea marelui domnitor, din Horezu şi satele vecine, pentru a-i asigura deplasarea. Diligenţa, spun unele surse, era un simbol al Horezului la acea vreme. Au rămas mărturie acum doar înscrisurile şi litografiile. 
 
Oamenii au venit să-l întâmpine la Mănăstirea Hurezi, astăzi lăcaş de cult în patrimoniul mondial UNESCO, „asigurând o atmosferă de sărbătoare pe toată durata prezenţei înaltului oaspete în localitate şi în zonă, aşa cum se petrecuseră lucrurile pe tot traseul străbătut de Cuza în Vâlcea”, aflăm din „Enciclopedia judeţului Vâlcea”, una din sursele site-ul menţionat.
 
În Capitala ceramicii româneşti, domnitorul Principatelor a vizitat pe lângă mănăstire şi şcoala, arătându-se impresionat de elevii acesteia, după cum consemnează, în „Istoria Horezului”, Corneliu Tamaş.
 
 
Ciorba de ouă de cocoşei, catalogată drept „fasole fermecată locală”
 
Numai că se pare că altceva l-a impresionat şi mai tare - un anumit fel de mâncare de la Mănăstirea Hurezi: „Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a vizitat de câteva ori Râmnicu Vâlcea, dar şi Mănăstirile Hurezu şi Bistriţa. La cea dintâi „a mâncat ciorbă din ouă de cocoşei, o delicatesă realizată din 10 - 15 cocoşei sacrificaţi. În timpul mesei, când a fost întrebat dacă ştie ce mâncare este, domnitorul a răspuns surâzând - „cred că este o fasole fermecată locală”, a povestit pe pagina sa de socializare Ştefan Rachieru, custodele Muzeului Satului din Romani - Horezu, care a postat alături de comentariu şi două litografii ale zonei despre care a precizat „cred că sunt chiar din acea vreme”
 
Rachieru a auzit povestea de la directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure: „Nu avea de unde să o ştie din altă parte, pentru că nu s-a scris nicăieri despre acest episod. Singurii care o cunoşteau sunt doi mari istorici vâlceni, foşti directori ai Muzeului Judeţean de Istorie, Sergiu Purice şi Petre Bardaşu, de la care am auzit-o şi eu în trecut. Nu cunosc însă de unde o ştiau dumnealor. Este mai degrabă un episod anecdotic petrecut cu prilejul vizitei la Mănăstirea Hurezi a domnitorului Cuza”, a recunoscut prof. dr. Florin Epure.
 
„Nici nu aveţi idee câţi cocoşei au fost sacrificaţi pentru această mâncare!”
 
De fapt, el s-a petrecut ulterior acestei vizite, când, ajuns la Bucureşti, se spune că marele om de stat i-a cerut bucătarului curţii să-i gătească bucate precum cele servite la Mănăstirea Horezu. Rămăsese cu gândul la o mâncare despre care credea că este din boabe de fasole. Şi cum bucătarul nu a reuşit să-i dea ce vrea, l-a trimis la mănăstire, să afle reţeta. Numai că stareţul de la acea vreme a râs amuzat când a realizat la ce se referea domnitorul când pomenea de mâncarea de fasole boabe. 
 
„Nici nu aveţi idee câţi cocoşei au fost sacrificaţi pentru această mâncare!”, i-ar fi spus bucătarului, căruia i-a dezvăluit secretul tocăniţei de fudulii de cocoş, o delicatesă în acele vremuri.
 
Cum a scăpat Mănăstirea Horezu cu o parte din avere, după secularizare
 
Nu ştim cât a contat mâncarea, dar trebuie să amintim că pe Cuza îl mai leagă ceva de Mănăstirea Hurezi (Horezu) şi anume - Legea secularizării. Două mănăstiri din Vâlcea au scăpat ca prin minune, rămânând cu mari averi - Horezu şi Frăsinei. În comparaţie însă cu Frăsinei, cunoscut astăzi drept „Athosul României”, din averea Mănăstirii Horezu s-a mai luat câte ceva, pentru a fi împroprietăriţii ţăranii clăcaşi cu pământ, dar tot a mai rămas cu o parte din moşii. 
 
 
„Astfel, tot (de fapt nu tot - n.r.) ce a deţinut Mănăstirea Horezu adică terenuri şi păduri a intrat în proprietatea statului. Averea mănăstirii era compusă din toate satele apropiate şi terenuri însemnate ca suprafaţă: Bela,Treaptul, suprafaţa oraşului actual Horezu, Ulmetul şi câţiva munţi. (...)  Sălaşele ţigăneşti, care erau imediat în preajma mănăstirii Hurezi au fost depopulate masiv, imediat după eliberarea din robie acestea migrând spre alte locuri. Foarte puţine familii de ţigani au rămas în Horezu, acestea fiind asimilate rapid şi ,,românizate”. Au primit însă mai puţin pământ, nefiind posesoare de animale - una dintre condiţiile împroprietăririi. Ţăranilor li s-a permis şi dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special”, mai aflăm de pe site-ul „istorielocală.ro”.
 
Cu toate acestea, „Strada Mănăstirii de azi s-a populat mult mai târziu. Primele aşezări au fost de tip bordei până s-au construit ,,case” de lemn cu o încăpere sau două”. 
 
Banii pentru două tunuri strânşi din contribuţiile localnicilor
 
În anul 1862, domnitorul Unirii Principatelor va reveni la Vâlcea, ocazie cu care va fi întâmpinat cu acelaşi entuziasm. Mai mult, în amintirea evenimentului, pe Defileul Oltului s-a ridicat şi un obiectiv - „Fântâna lui Cuza”, în apropiere de Mânăstirea Cozia. În Râmnic, s-a creat pentru acest prilej un Comitet cetăţenesc al cărui scop a fost de a aduna contribuţii băneşti de la populaţie „în consideraţia marelui act naţional săvârşit de Măria sa Domnitorul” şi „drept semn de recunoştinţă şi pentru aducerea aminte a măreţelor fapte săvârşite”. Banii erau destinaţi pentru „a face Măriei Sale Domnitorului şi ţării un dar de un tun, astfel precum toate oraşele şi districtele ţării au manifestat dorinţa lor”, pentru înzestrarea armatei.
 
Nu mică le-a fost mirarea când la final au văzut că s-a strâns dublu decât se sperase, adică 20.150 de lei, banii pentru două tunuri, al căror preţ era de 10.000 de lei/bucată. 
 
Documentele folosite drept sursă de site-ul „istorielocală.ro” au ca inspiraţie o altă lucrare, la care au participat o parte dintre autori: este vorba despre despre „Contribuţia Judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor”, editată în 1982, la Râmnicu Vâlcea şi scrisă de Corneliu Tamaş, Gheorghe Dumitraşcu, Sergiu Purice şi Petre Bardaşu, după cum ne-a precizat directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof.dr. Florin Epure. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările