FOTO Tulburătorul reportaj scris de Geo Bogza despre Valea Oltului: „Valuri de oameni, cu rapacitatea valurilor de lăcuste, culcă pădurile la pământ“

În urmă cu 75 de ani, scriitorul Geo Bogza publica pentru prima dată un reportaj literar pe care-l realizase în perioada interbelică despre râul Olt. Descrierea reprezintă o operă-document nu doar pentru generaţiile actuale, dar şi pentru cele viitoare despre cum arăta zona între cele două războaie mondiale, despre îndeletniciri demult apuse sau încă actuale, despre lucruri ce nu par să se fi schimbat prea mult între timp.

GALERIE FOTO

Imaginea râului Olt, „un simbol, un martor al celor mai importante evenimente istorice prin care a trecut poporul român”, aşa cum îl caracteriza Geo Bogza secolul trecut, pare să se fi schimbat radical, de-a lungul ultimelor decenii. 

Bogza aminteşte în reportajul său literar despre zbuciumatul râu de altădată, despre îndeletniri pierdute în negura vremurilor despre care îşi mai amintesc doar bătrânii, precum plutăritul pe Olt, dar şi despre locuri cu o încărcată semnificaţie istorică şi culturală, precum Mănăstirea Cozia şi face o descriere extraordinară a muntenilor din Vâlcea. 

„Cartea Oltului. Statuia unui râu”, a fost publicată prima dată în 1944, apoi o regăsim şi în 1976 la Editura Minerva. Opera care urmăreşte cursul râului de la izvoare până la vărsarea în Dunăre a fost scrisă într-o comună prahoveană unde s-a retras de frica bombardamentelor Armatei SUA asupra rafinăriilor de la Ploieşti.

„În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de Al Doilea Război Mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty (soţia lui Bogza – n.r.) mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.” 

Plutăritul pe Olt şi plutaşii care ajungeau cu trenul la destinaţie

Vâlcenii l-au inclus pe Bogza în colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”, pentru că opera sa reprezintă un adevărat document despre cum arăta o parte a judeţului în urmă cu opt decenii. Este o impresionantă monografie a locurilor străbătute de râul Olt, în care descrie natura sălbatică, lupta apelor cu piatra, dar se opreşte şi asupra folclorului şi istoriei zonelor vizitate. 

Legat de Vâlcea, Bogza nu doar aminteşte, dar şi descrie în amănunţime o veche îndeletncire a unei comunităţi din Olanu, o localitate situată în sud estul judeţului, pe partea stângă a Oltului, care se ocupa cu plutăritul. Mai exact, bărbaţii din această localitate, plecau la munte, cu trenul şi, în zona Brezoi, la confluenţa râului Lotrul cu Oltul, cu ajutorul plutelor transportau la şes, în general, lemnul adus de la munte, până la Dunăre, în zonele de câmpie, unde era mare nevoie de acest produs. 

„Trenul îi poartă (pe bărbaţii din Olanu – Vâlcea – n.r.) printre pereţii tot mai masivi ai munţilor, ducându-i, în cele din urmă, chiar în inima lor, unde Cozia ridică spre cer cea mai temută cetate. E Locul în care Lotrul se varsă în Olt. Aici se întocmesc plutele şi începe plutăritul... Lotrul nu este doar cel mai limpede afluent al Oltului, ci şi un neobosit cărăuş: adeseori, aduce cu sine, retezate de tăişul topoarelor, generaţii întregi de brazi. S-ar spune că toată pădurea coboară pe ape, să se legene îndelung, şi să doarmă somnul cel mai adânc. În acele zile, la picioarele Coziei, atât de multe trunchiuri acoperă Oltul, subţiri şi lungi, aliniate unul lângă altul, încât alcătuiesc o claviatură fantastică”.

Din păcate, tăierea pădurilor este o ocupaţie păstrată până în zilele noastre, chiar dacă acum arborii nu mai sunt transportaţi, ca pe vremuri, pe ape: „Înainte de a sosi în valea cea largă a Oltului, spre a fi îmbinate pentru marele şi ultimul lor cântec, toate acele trunchiuri – uriaşe fluiere, uriaşe tulnice – au călătorit în torentul Lotrului şi au în urmă o întreagă poveste”, descria Bogza îndeletnicirile din secolul trecut. 

„Râmnicu – Vâlcea, surâzătoare grădină, din care se înalţă ziduri albe de case şi biserici”

În capitolul dedicat plutaşilor, Bogza a descris magistral în cuvinte, care par să ia forma unor imagini demne de un mare pictor, zona străbătută de Olt, după ieşirea din defileu, la Călimăneşti, până la Olanu, pe o distanţă de aproximativ 60 de kilometri: „Potolindu-şi, pe o albie de pietre din ce în ce mai mărunte, zbuciumul apelor, Oltul străbate o zonă de dealuri care, la rândul lor, scad mereu, deschizându-i în faţă zări tot mai largi. Dar înainte de a se pierde cu totul, aceste ultime înălţimi îngrămădesc pe malurile lui una dintre cele mai solare bogăţii ce i-a fost dat să întâlnească vreodată: livezile de pomi fructiferi. Rodul lor, ca şi al viilor, e fabulos. În acest torenţial belşug, după ce lasă în urmă Râmnicu – Vâlcea, luminoasă şi surâzătoare grădină, din care se înalţă ziduri albe de case şi biserici, Oltul întâlneşte un sat deosebit de toate celelalte, iar numele lui e Olanu”, un sat care „de la răsăritul soarelui, pustiu e, până în amurg, ca în vremuri de bejenie”, aşa cum de altfel erau toate satele din Vâlcea, indiferent de zona în care se aflau: la deal, câmpie sau munte. 

„Infernul e zugrăvit în pridvorul Mănăstirii Cozia”

Descrierile extraordinare ale unor locuri, care par să fi încremenit în timp, includ şi Mănăstirea Cozia, ctitorie a voievodului Mircea cel Bătrân: „În pridvorul mânăstirii, pe întreg peretele, infernul e zugrăvit după o închipuire naivă şi înfricoşată. Diavoli cu coarne de ţap şi limba roşie fierb oameni în cazane de smoală, pe când alţii îi iau în furci, cu faţa schimonosită de răutate. Pretutindeni, sunt numai flăcări şi fum, şi trupurile goale, puse la tot felul de cazne, ale păcătoşilor”, descrie Geo Boza picturile de pe pereţi plecând de la povestea unei femei pe care a întâlnit-o în zonă şi al cărei bărbat a murit de foame în acele timpuri grele. 

„Femeia care şi-a lăsat bărbatul să moară de foame, priveşte pustie şi încremenită (imaginile de pe pereţii Coziei – n.r.). Şi nu s-ar putea spune dacă se teme mai tare de ceea ce o aşteaptă pe lumea cealaltă, sau de iadul pe care ea îl cunoaşte, al nopţilor lungi de iarnă, în inima munţilor, din care urcă urletul lupilor înnebuniţi de foame”.

Locuitorii din Ciunget „par că vin din însuşi viforul trecutului”, exact ca strămoşii lor

Povestea „sălbaticului râu”, care străbate munţi care „se ridică asemeni unor troiene grămădite de furtunile istoriei care, veacuri de-a rândul, au bântuit pe aici”, pare la fel de actuală şi după opt decenii, chiar dacă Oltul nu mai este la fel de zbuciumat ca pre vremuri.

Bogza nu s-a limitat în reportajul său literar doar la zonele învecinate Oltului, ci s-a aventurat şi mai sus, pe munte, de-a lungul Lotrului, până aproape de Voineasa, la Ciunget: „cătun pierdut la capătul ei cel mai îndepărtat”. 

Iar descrierea extrem de amănunţită a oamenilor munţilor care locuiesc aici este demnă de a fi amintită: „oameni a căror înfăţişare e atât de aspră, încât par că vin din însuşi viforul trecutului. Ce ar putea să-i deosebească de strămoşii lor de acum cinci sute sau o mie de ani? În nici un caz, îmbrăcămintea. Tot ceea ce au pus pe ei şi-au lucrat singuri, folosind doar câteva instrumente primitive. Au înjunghiat mielul, l-au jupuit şi l-au făcut căciulă. Opincile din picioare mai au pe ele părul roşcat al viţelului din ogradă.  Cojocul l-au croit din piei de oaie, iar nasturii i-au tăiat din lemn de corn, cu aceeaşi custure cu care au înjunghiat viţelul şi cu care, mai apoi, şi-au cioplit şi un fluier, pentru orele de melancolie.”

Muntenii: „mărunţi şi cioturoşi, părând ciopliţi cu barda din trunchiuri noduroase de copac”

Oameni care par să nu se fi schimbat prea mult de-a lungul decenilor, chiar dacă în acele vremuri coborau de pe munte „urmând firul Lotrului, pe cai mărunţi”.

Cu toate acestea, impresia pe care i-au lăsat-o scriitorului este una puternică, fiindcă acesta îi descrie ca fiind: „mărunţi, îndesaţi şi cioturoşi, părând ciopliţi cu barda din trunchiuri noduroase de copac. Nu sunt frumoşi. Au faţa severă, lipsită de simetrie, iar mustăţile zburlite, agresiv. De sub căciulă, părul le cade în plete, până la umeri. Aşa vor fi arătat, cu jumătate de mileniu în urmă, oştenii pe care Mircea îi ridica în apărarea acestor ameninţate pământuri”.

„Profilul de femei dace”

Iar femeile de aici par făcute din acelaşi aluat cu bărbaţii: „sunt tot atât de scunde, tot atât de cioturoase, şi cu o aspră îmbrăcăminte. Şi vin şi ele călare, cu un ied la oblânc sau cu o desagă de miei. Numai cele bătrâne, care nu se mai zbat atâta pentru viaţă, poartă pe cap, liniştite şi grave, o lungă maramă care le fixează, ca într-o efigie, profilul de femei dace”.

„Valuri de oameni, cu rapacitatea valurilor de lăcuste, culcă pădurile la pământ”

Şi pentru că s-a abătut de la drumul său, cel care-l ducea spre punctul de vărsare a Oltului, Bogza a descris  şi cel mai important afluent al acestui râu: „Lotrul soseşte încărcat cu roadele unui uriaş masacru”, pomenea scriitorul referindu-se la o altă îndelnicire a oamenilor din perioada interbelică din munţii Vâlcii, o îndeletnicire care se păstrează până în zilele noastre, schimbându-se doar arealul vizat şi tehnica folosită: „în jurul izvoarelor lui singuratice, valuri de oameni, înarmaţi cu topoare, se abat când pe o culme, când pe alta, cu rapacitatea valurilor de lăcuste, şi culcă pădurile la pământ”. 

După „piciorul negru al Coziei”, plutaşii călătoreau din inima Carpaţilor până la Dunăre

Iar rodul lor era purtat mai departe pe Olt, la vale, spre câmpie: „Lângă piciorul negru al Coziei, plutaşii lucrează de zor. Rând pe rând, brazii bătrâni şi groşi, care dau notele profunde, sau cei tineri şi subţiri, ai sunetelor înalte, sunt rânduiţi pe faţa Oltului, fiecare la locul lui, pentru ca întreg şi armonios să fie cântecul”.

Dar după „ameţitoarea horă a culmilor”, „ca un vis de necrezut”, „începe câmpia. Zările se desfac largi, într-o parte şi alta, ritmul Oltului se domoleşte, iar plutaşii nu mai au să se ferească decât de morile plutitoare”. 

Iar câmpia care se dovedeşte „enormă” pare „un larg teritoriu e acoperit cu pietre aduse din munţi, o avalanşă de gresii şi calcare, unele cât oul de struţ, altele cât genunchii de miel. La fiecare viitură, valurile le mână mai departe, sfărâmându-le ca un concasor, transformând nestatornica albie într-o uriaşă balastieră”. Şi din inima Carpaţilor până la Dunăre, „plutaşii călătoresc două săptămâni, uneori mai mult”.