FOTO Poveştile uimitoare, scrise cu sânge, ale unora dintre cele mai renumite şi blestemate diamante
0
O serie de diamante au distrus de-a lungul vremii sute de vieţi. În spatele istoriei lor ca obiect de ornament, stă un şir lung de tragedii, fiindcă, de secole, diamantele celebre şi-au schimbat proprietarii „precum şosetele”, lăsând în urma lor „dâre de sânge”.
Ne-am oprit atenţia asupra a cinci dintre cele mai infame pietre preţioase şi a misterului care le înconjoară.
«REGENT»
Poate cel mai „inocent” dintre pietrele de pe lista noastră este diamantul «Regent» (140,64 carate). Nu se ştie unde şi când a fost găsit dar, după cea mai comună versiune, a fost descoperit în 1701 de către un sclav indian într-o mină din Regiunea Minelor Golconda (India Centrală), care a produs majoritatea dintre diamantele despre care vom discuta astăzi.
Biografia acestei pietre a început cu sânge - servitorul care l-a găsit a refuzat să-l dea proprietarilor minelor şi i-a înşelat ascunzându-l sub piele, după ce şi-a tăiat coapsa şi a pus pe deasupra un pansament din frunze. Noaptea, a fugit, dar a fost ucis în mod mişelesc de un marinar, care îi promisese că-l va scoate din ţară în schimbul diamantului. Marinarul a vândut apoi diamantul lui Sir Thomas Pitt, guvernator al Fortăreţei St. George. Banii i-a terminat repede şi de supărare s-a spânzurat.
Abia de acum va începe adevărata poveste a acestui diamant. Thomas Pitt i-a dat piatra bijutierului Joseph Kouptu, care l-a şlefuit într-o formă modernă. Dar, la acea vreme, era periculos pentru guvernatorul unei mici cetăţi să aibă o asemenea bijuterie – vânătorii de comori nu l-ar fi lăsat în pace. Prin urmare, suferind de mania persecuţiei, Thomas a vândut piatra lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, Regent al Franţei. În timpul Revoluţiei Franceze, "Regentul" a fost furat împreună cu alte podoabe ale Bourbonilor. Se va întoarce în mâinile monarhiei, ulterior, ajungând să decoreze mânerul sabiei lui Napoleon.
După moartea lui Napoleon, diamantul trece prin mai multe mâini, este deoseori furat, pentru ca în final să rămână în Franţa. Astăzi el poate fi admirat în Muzeul Luvru.
«KOH I NOOR»
Mare diamant alb «Koh I noor», cunoscut şi ca „Muntele de lumină”, împodobeşte astăzi coroana Reginei Elisabeta, fiind cel mai apreciat din Marea Britanie la această oră. Are una dintre cele mai fascinante poveşti care încep în secolul al XIV-lea, când a fost descoperit, potrivit legendei, în aceleaşi mine ale Golcondei din India. Astăzi vom pomeni istoria lui pe scurt, urmând să revenim într-o altă ediţie, cu mai multe detalii.
Multe secole a decorat turbanul Raja al Dinastiei Malwa. Aceeaşi legendă spune că primul proprietar al pietrei a fost un erou al epocii indiene Mahabharata, din Karna. Prin urmare, există o credinţă în rândul poporului că atunci când «Koh I Noor» schimbă proprietarul, statul va fi înrobit.
Aşa s-a întâmplat în 1304, când Malwa a fost câştigată de Sultanul din Delhi, Ala-ud-Din, şi cum era de aşteptat şi-a arogat faimoasa bijuterie.
Diamantul a fost martor mut al mai multor dinastii: Dinastia Marilor Moguli, Dinastia iraniană Afsharid, Dinastia afgană Durrani – în toate timpurile fiind considerat un simbol al puterii. Nu de puţine ori s-a intrat în posesia lui prin vărsare de sânge.
Istoricii spun că 18 dintre proprietari au avut parte de un sfârşit nu tocmai fericit: unii au fost asasinaţi, alţii au fost ucişi în luptă, iar restul a murit în sărăcie.
În cele din urmă, Koh I Noor a ajuns în mâinile autorităţilor britanice, în 1849, fiind transferat, printre alte proprietăţi, Reginei Victoria.
«DIAMANTUL NEGRU ORLOV»
Cunoscut şi ca «Ochiul de diamant al lui Brahma», diamantul negru avea 195 de carate. Conform unei legende el a decorat ochiul statuii zeului Brahma din Pondicherry (India de sud), după ce a fost găsit în 1750. A fost dăruit de Maharajah-ul local unui templu. Aşa a devenit unul din ochii zeului hindus. Un călugar din acest templu l-a furat, iar despre soarta lui nu se ştie nimic. Se ştie doar că a dispărut din India la începutul anilor 1800.
Blestemul a început după ce mulţi dintre deţinătorii diamantului s-au sinucis.
Poate că o astfel de biografie, precum şi rara sa culoare neagră au stat la baza zvonurilor privind blestemul potrivit căruia mulţi dintre proprietari l-au plătit cu viaţa.
Este cel mai vechi diamante negre cunoscute. Ulterior a fost tăiat sub forma unei perniţe şi una dintre bucăţi a luat numele unuia dintre proprietari – prinţesa rusoiacă Nadia Vyegin Orlov.
Revenind la istoria lui blestemată, poveştile amintesc de primul bijutier, Jay Paris, care l-a adus în Statele Unite în 1923. La scurt timp după ce a fost expus, acesta a sărit de pe unul dintre zgârie-norii din New York.
Despre următorii proprietari, prinţesa Nadezhda (Nadia) Orlova şi Leonila Galitsina-Baritanskaya se presupune că s-au sinucis în 1947. Numai că potrivit arhivelor, realitatea în cazul acestora este diferită. Documentele susţin că prinţesa Galitsina Baritanskaya a murit de fapt la vârsta de 102 de ani în Elveţia, abia în 1918, în timp ce Nadezhda Orlova a murit, pe când avea 90 de ani, în Franţa, în 1988. Şi se pare că cele două s-au cunoscut.
Se mai ştie că ultimul dintre proprietarii cunoscuţi, Charles F. Winson, a decis tăierea diamantului în trei bucăţi, din dorinţa de a anula blestemul.
Aşa se face că de la cele 195 de carate, ceea ce este cunoscut astăzi ca „Diamantul negru Orlov” mai are doar 67,5 carate. Decorează acum un impresionat colier alături de alte 108 / 124 diamante albe.
Cele trei bucăţi ale diamantului original au fost achiziţionate de către bijutierul Dennis Petimezas, în 2004. Deşi se declara convins că, odată cu tăierea pietrei, blestemul a fost anulat, şi lui nu i-a adus decât noroc, după doi ani şi jumătate a vândut una dintre bucăţi - cea care se află acum în colierul menţionat. Nu se ştie nimic însă despre celelalte două bucăţi rămase.
Doi ani mai târziu, în 2006, «Vulturul Negru» a găsit cumpărătorul misterios. Potrivit presei, acesta este de pe alt continent, iar numele său nu a fost făcut public.
„Diamanul negru Orlov” a fost expus în două mari muzee ale lumi: Muzeul American de Istorie Naturală din New York şi Muzeul de Istorie Naturală din Londra.
«SANCY»
Nu se ştie nimic despre originea unui alt diamant notoriu «Sancy». Se pomeneşte despre un comerciant de bijuterii care l-ar fi dăruit unui sultan. Apoi, piatra s-a "plimbat" în jurul lumii, până a căzut în mâinile lui Charles Bold, în secolul al XV-lea, ultimul Duce al Burgundiei, din Casa de Valois, cunoscut şi sub numele de Carol cel Groaznic.
Singurul lucru dovedit cu privire la originea acestui diamant este că provine din India. Povestea lui începe în 1476, în Bruges, când Lode Van Berkem a tăiat piatra pentru Charles The Bold. Ducele de Burgundia a murit un an mai târziu în bătălia de la Granson.
El l-a dat bijutierului, care l-a transformat într-un diamant galben pal. După moartea lui Charles, în 1495 a trecut la vărul său, Regele Manuel I al Portugaliei. Alte poveşti pomenesc despre faptul că Ducele de Burgundia, Charles the Bold, ar fi pierdut piatra preţioasă într-o bătălie în anul 1477, iar după moartea acestuia, piatra preţioasă a dispărut.
A fost redescoperită în Portugalia, ca parte a bijuteriilor regale. Când Portugalia a fost ameninţată că va intra sub dominaţia spaniolă, a dispărut cea mai mare parte a bijuteriilor coroanei portugheze.
Unele poveşti spun că diamantul galben a fost vândut lui Nicolas de Harlay, senior de Sancy. Cert este că acest diamant, cântărind 55,23 carate, îşi datorează numele Baronului de Sancy, care a pretins că a cumpărat piatra în 1570 în Constantinopol.
El i-a dăruit-o regelui Henry al III-lea pentru a sprijini eforturile de război. Numai că şi domnia acestuia a fost de scurtă durată. Piatra preţioasă nu a mai ajuns la regele care voia de fapt să-şi împodobească astfel copacul pe care-l avea pe cap, în locul părului, fiind chel. Una dintre poveşti spune că un slujitor a înghiţit diamantul ca să-l salveze din mâinile hoţilor, pe drumul spre rege. Dar aceasta este o altă poveste pe care o vom menţiona cu altă ocazie.
Diamantul regăsit a fost vândut unui succesor al Reginei Elizabeta. Pe timpul Revoluţiei Franceze din 1789, «Sancy» a ajuns în trezoreria franceză, împreună cu alte diamante fatale «Hope» şi «Regent».
De-a lungul anilor, diamantul şi-a schimbat des proprietarii. Printre ei s-a numărat Regele Angliei, Cardinalul Mazarin, Louis al XIV-lea şi, în cele din urmă, miliardarul William Waldorf Astor. La câţiva ani după moartea soţiei sale, în 1979, a fost cumpărat de Muzeul Luvru şi expus în Galeria Apollo pentru a fi admirat.
Familia Astor a deţinut piatra preţioasă timp de 72 de ani până când a vândut-o muzeului pentru 1 milion de dolari.
Diamantul are o caracteristică a diamantelor de origine indiană deoarece culoarea este de un galben pal. Acest diamant este cunoscut ca fiind unul dintre primele “diamante de dimensiune jumbo”, care a fost tăiat cu faţete simetrice.
«HOPE»
Ultimul şi cel mai sângeros dintre diamante, de albastru - safir sau albastru - pur, are un nume complet inadecvat reputaţiei sale: «Hope»- ”Speranţa”, deşi este considerat cel mai frumos şi cel mai cunoscut dintre aceste pietre preţioase.
Piatra, care a avut la început 115 carate, a fost adusă din India de un bijutier francez, comerciant şi călător, Jean-Baptiste Tavernier. Este cunoscut pentru descrierile sale despre minele din Golconda. El l-a prezentat Regelui Ludovic al XIV-lea.
Primul blestem l-a lovit pe regele care va fi multă vreme sub fascinaţia amantei sale - Marchiza de Montespan. Aceasta i-a dăruit regelui opt copii, drept pentru care a primit diamantul în dar. La scurt timp Regele Soare s-a îmbolnăvit.
Faimoasa marchiză, a fost alungată de la palat, iar diamantul confiscat. Şi-a găsit locul la Louis al XIV-lea.
Succesorul Regelui Soare, Ludovic al XV-lea, a ascuns diamantul mulţi ani în tezaurul regal. Apoi avea să facă o altă amantă celebră - Maria Antoaneta, mare iubitoare de lux şi pietre preţioase, viitoarea regină a Franţei. A avut acelaşi sfârşit ca şi soţul ei - ghilotina.
Următorul proprietar cunoscut a fost George al IV-lea, despre care se spune că şi-a pierdut minţile. Ulterior, diamantul a fost vândut bancherului Henry Thomas Hope, de la care şi-a luat denumirea şi care a murit otrăvit.
În 1910, diamantul a fost cumpărat pentru 550.000 de franci de bijutierul Pierre Cartier, pentru familia McLean. Edward McLean Bale era proprietarul ziarului "Washington Post". Soţia sa, Evelyn Walsh McLean, deţinea mai multe mine de diamante.
La scurt timp, unele poveşti susţin că familia şi-ar fi pierdut moştenitorul, fapt care l-a determinat pe MacLean să-şi înece amarul în băutură până a murit. Realitatea este că omul a murit de bătrâneţe şi a lăsat diamantul moştenire copiilor săi.
Cert este că până la urmă diamantul „Hope” a fost vândut, în 1958, unui binecunoscut filantrop, Harry Winston, care l-a dat mai târziu Muzeului Smithsonian, dar într-o altă formă decât cea originală, la nici jumătate din greutatea sa iniţială - 45,52 carate.
Se încarcă comentariile...
