FOTO A murit Aurel Antonie, unul dintre cei mai vârstnici veterani de război din România. Urma să împlinească 106 ani
0
A supravieţuit celor două războaie, Siberiei, dar şi închisorii comuniste. Aurel Antonie, se născuse la 26 octombrie 1914, în Tomşani – Vâlcea. S-a stins din viaţă miercuri, 5 februarie 2020, în Horezu.
Nea Aurică era o legendă în Vâlcea, fiind cel mai în vârstă veteran de război din judeţ, printre ultimii cu vârsta peste 100 de ani.
S-a născut în Foleşti - Tomşani din judeţul Vâlcea, la 26 octombrie 1914 şi a stat în satul natal al tatălui său până la vârsta de 7 ani. Apoi s-a mutat cu mama în Romanii de Sus - Horezu, de unde se trăgea aceasta. Tatăl său murise pe front în Primul Război Mondial, pe când el nu împlinise 5 ani.
La vârsta de 15 ani s-a angajat cioban la o stână din Voineasa, ca să poată să-şi întreţină familia. Şapte ani mai târziu a fost luat în armată, la jandarmi, în Drăgăşani - Vâlcea, specialitatea puşcaş, arma - securitate.
În 1939, s-a căsătorit, în Horezu, cu Ioana, femeia care avea să-i dăruiască trei copii.
În 1941 a plecat pe Frontul de Est să elibereze Basarabia, cu gradul de caporal. Soţia era gravidă cu primul copil care s-a născut în timp ce tatăl său se afla la Odessa.
A ajuns sergent pe front, fiind comandant de grupă la Corpul I Armată de la Craiova, Divizia 11 infanterie, Legiunea Jandarmeriei Olt, iar la finalul războiului i s-a dat gradul de plutonier adjutant principal în retragere. A fost trimis să asigure securitatea Chişinăului alături de un batalion de români, dar după trei zile a fost luat prizonier.
Luat prizionier, mai bine de opt ani şi i-a petrecut în lagărele din Odessa, Siberia,Turkistan, Stalingrad şi pus să muncească în oraşele distruse de bombardamente şi la canalul Volga - Don.
În Asia Mică a lucrat la o cale ferată pentru o mină, dar şi la o şosea, în Odessa a fost lăcătuş mecanic într-o turnătorie pentru maşini şi vapoare, alături de alţi 100 de români şi 200 de ruşi. În Siberia a lucrat la pădure, şi, în final, a participat şi la reconstrucţia Stalingradului, cum avea să povestească ulterior.
Eliberat din lagărul sovietic în preajma Crăciunului din 1950, a apucat să-şi cumpere un costum cu care s-a întors în ţară, pe care l-a păstrat toată viaţa.
A coborât din tren la Sighişoara, doar că în loc de flori şi urale, s-a trezit tratat ca un «hitlerist» pentru că luptase împotriva ruşilor. Aşa a ajuns din iadul din Siberia, în puşcăria de pe Valea Prahovei, de la Târgşor, unde a fost maltratat ca să povestească ce a făcut în Rusia.
A scăpat după ce Miliţia i-a citit scrisorile pe care i le trimisese soţiei, în care nu povestise nimic despre viaţa din lagăre.
A ajuns acasă cu trei luni întârziere, în preajma sărbătorilor de Paşte din 1951. Oamenii din sat l-au înconjurat cerându-i informaţii despre cei plecaţi pe front. Vorbea amestecat şi româneşte şi ruseşte. Fiului său i-au trebuit aproape doi ani ca să-i spună tată. Au urmat alţi doi copii, iar soţia, Ioana, s-a stins la vârsta de doar 43 de ani, în urma unui accident vascular.
S-a recăsătorit, iar cea de-a doua soţie i-a fost alături până în 2017. Anul trecut, la împlinirea vârstei de 105 ani, Aurel Antonie a fost ridicat în grad de maior, în retragere. Fiica sa, Maria, l-a îngrijit până în ultimele clipe.
Se încarcă comentariile...
