FOTO Fotografii istorice rare şi poveştile lor. Cum arătau uscătoarele de păr din saloanele de coafură de pe vremuri

În urmă cu un secol, uscătoarele de păr profesionale arătau precum nişte roboţi neobişnuiţi, ce păreau veniţi dintr-o altă dimensiune.

GALERIE FOTO

Uscătoarele de păr au fost inventate la sfârşitul secolului XIX. Primul model a fost creat de Alexander F. „Frumosul” Godefroy, în salonul său din Franţa, în 1890. 

Invenţia sa era o versiune mare, cu scaun, alcătuită dintr-un capişon ataşat la ţeava de fum a unei sobe pe gaz. Godefoy a inventat-o pentru un salon de coafură din Franţa şi nu era portabilă sau mobilă. Nu putea fi folosită decât dacă o persoană stătea pe scaunul de sub această invenţie.

În jurul anului 1915, au început să apară pe piaţă uscătoarele de păr portabile. Acest lucru s-a datorat inovaţiilor de la National Stamping and Electricworks sub brandul crucii albe, iar ulterior companiilor U.S. Racine Universal Motor Company şi Hamilton Beach Co., graţie cărora a apărut un uscător suficient de mic pentru a fi ţinut în mână.

Cu toate acestea, primele uscătoare portabile erau foarte grele şi creau un flux de aer slab, călduţ. De asemenea, aveau un defect fatal - în adevăratul înţeles al cuvântului - în sensul că exista tendinţa ca utilizatorul să se electrocuteze. Alternativa - în afară de a folosi un prosop - era de a vizita un salon de coafură şi de a folosi ceea ce putea fi descris drept un dispozitiv de uscare a părului sau o cască.

Începuturile uscătoarelor de păr au coincis cu apogeul designului post - futurism şi Art Deco de după Primul Război Mondial - şi multe astfel de dispozitive puteau fi cu uşurinţă recuzite în filmul „Metropolis” (cel mai scump film al erei multe din cinematografie) al regizorului Fritz Lang - unul dintre cei mai cunoscuţi emigranţi din Germania în Statele Unite - cunoscut drept „Maestrul întunericului”, după cum arată şi imaginile ataşate.

Uscătorul bonetă / cască a intrat pe piaţa de larg consum în 1951. Acest model a funcţionat având uscătorul, de obicei, într-o cutie portabilă mică, conectată la un tub care intra într-o bonetă / cască cu găuri în ea, care putea fi aşezată deasupra capului unei persoane. Astfel cantitatea de căldură era repartizată uniform pe întreaga suprafaţă a capului. 

Anii 1950 au cunoscut, de asemenea, introducerea uscătorului de păr cu glugă rigidă, care era cel mai des întâlnit în saloane. Avea o cască din plastic dur, care se înfăşura în jurul capului persoanei. Acest uscător funcţiona după acelaşi procedau precum uscătorul - bonetă din anii 1950, dar la o putere mai mare.

A fost o vreme în care spălarea părului era văzută drept scuza perfect acceptabilă pentru a refuza o invitaţie. Nu atât spălarea în sine ocupa mult timp, cât uscarea în sine. În 1920, uscătoarele de păr cântăreau aproximativ 1 kilogram fiind dificil de utilizat.

Uscătoarele de păr erau capabile doar 100 de waţi, ceea ce a sporea timpul necesar pentru uscarea părului. Uscătoarele obişnuite din ziua de astăzi folosesc până la 2000 de waţi de căldură.

Pe la finele anilor 1930 au fost inventate noi modele de uscătoare pentru a simplifica viaţa doamnelor. Încă din anii 1920, cercetările s-au axat în principal pe îmbunătăţirea puterii de uscare şi modificării superficiale a aspectului exterior şi a materialelor folosite.

Una dintre modificările cele mai importante care au fost aduse uscătorului de păr era să fie din plastic, astfel încât să fie mai uşor. Acest lucru a fost cu adevărat reuşit în anii 1960 odată cu introducerea unor motoare electrice mai bune şi îmbunătăţirea materialelor plastice folosite la fabricarea lui.