FOTO Cărturarul care a vrut să-l înfieze pe Mihai Eminescu. I-a fost „copil de suflet“, lucru consemnat în condica unei biserici

Între marele poet Mihai Eminescu şi cărturarul Aron Pumnul a existat o legătură puternică. Eminescu avea să-i dedice lui Pumnul un poem reprezentând, de altfel, debutul său literar.

Pe Aron Pumnul, Mihai Eminescu l-a iubit nespus. Iar dragostea a fost împărtăşită, fiindcă după moartea fiului său, Aron Pumnul şi-a dorit să-l înfieze pe elevul pe care l-a întâlnit în perioada în care a fost profesor de limba şi literatura română la Cernăuţi, unde a fost privit ca un fel de „apostol al deşteptării naţionale în Bucovina”, după ce a pribegit prin Transilvania şi Moldova. 

Se întâmpla în 1858. Aron Pumnul i-a găzduit pe fraţii mai mari ai lui Eminescu. Apoi, l-a cunoscut şi pe acesta când s-a înscris în clasa a III-a primară şi a venit să locuiască alături de fraţii săi. Dascălul s-a ataşat foarte mult de elevul care devora cărţi, impresionat de cunoştinţele acestuia şi înclinaţia sa pentru studiu şi lectură. Aşa că l-a luat „copil de suflet”, declarând acest lucru şi în Condica Bisericii Sfântul Nicolae, din parohia preotului Leon Popescu.

Iar când Aron Pumnul a întemeiat o „bibliotecă a învăţăceilor rumâni gimnasiali cernăuţeni”, particulară, departe de ochii autorităţilor care nu i-ar fi permis, în 1865, Mihail Eminovici era bibliotecarul care ţinea evidenţa a ceea ce se împrumuta, donând la rândul său câteva cărţi. Mihai studia şi citea multe dintre cărţile de istorie şi literatură din biblioteca lui Aron Pumnul, iar seara le povestea colegilor.

Un paragraf sugestiv din „Romanul lui Eminescu”, scris de Cezar Petrescu (Vol. I, „Luceafărul”, 1968, pag. 306) spune multe nu doar despre relaţia dintre cei doi, ci şi despre amprenta puternică imprimată de marele cărturar: „Căută ochii elevului. Îl privi lung în tăcere. Târziu de tot spuse:

— Eminovici… tu ştii… Eu te-am iubit cu simţăminte părinteşti… Poate că o dată şi peste măsură… Durere!… Am văzut că drumul tău este altul. Nu este al meu; este al tău… Dar pe drumul acesta, al său, trebuie să meargă fiecarele, care vrea să păşească către ajungăciunea meniciunii sale, care este cultural - dezvoltăciunea, învăţătura şi deplinăciunea sufletească morală… Dorindu-ţi tot binele de-n inimă curată, îţi spun pre patul de moarte: de învăţăciunea mea poţi să te lepezi!… Aceasta este soarta învăţăciunilor, să urmeze neapărat o schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii împregiurărilor… Dar să nu-mi părăseşti îndreptarul carele l-am urmat în viaţă… Să nu uiţi onoarea precumpătivă pentru naţiune… Pentru asta am trăit din copilărie… Pentru aceasta am suferit la Blaj… Acolo e Roma noastră… La Blaj, la Câmpia jurămintelor de la 1848”. 

Alături de biblioteca de carte românească a lui Pumnul, cele patru tomuri (volume) ale „Lepturariului rumânesc”, la care Mihail Eminovici a avut acces, pe când era elev, au contribuit la formarea viitorului poet, fiind una din lecturile de căpătâi în formarea sa intelectuală. Ele au constituit adevărate lecţii care vor desăvârşi ulterior cultul lui Eminescu pentru Blaj, dar şi pentru Transilvania, cărturărească şi revoluţionară, ca şi pentru tot ce este autentic românesc.

Ulterior, în „Scrieri politice şi literare” (Ion Scurtu, Ed. Minerva, 1905 ) Eminescu avea să spună: „Nu râdeţi, domnilor de „Lepturariu”. Dacă a exagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, apoi aceia, mulţi din ei, au fost pioneri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului, care însă, dacă nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dandy”. 

Apoi în „Scrieri pedagogice” avea să precizeze „... precum se ştie, „Lepturariul”, în aparenţă inocent, al lui Pumnul îi opreşte pe românii din Transilvania şi Ungaria de-a se face maghiari”, atunci când lucrarea va fi interzisă în Ardeal, dar va apărea la Viena.

Va fi alături de dascălul şi mentorul său şi în polemica cu Dimitrie Petrino, când acesta îl critică pe Aron Pumnul pentru limba folosită în editarea „Lepturariului”, dar şi ca răspuns la critica lui Titu Maiorescu, susţinând despre acesta că „e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”. 

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, şi G. Călinescu remarca iubirea lui Eminescu pentru Aron Pumnul şi faptul că îi devora „Lepturariul” cu toate ciudăţeniile lui”.

Eminescu a locuit din 1865 până la moartea lui Aron Pumnul împreună cu acesta, fiind mâna dreapta în biblioteca particulară a cărturarului, mai ales că starea de sănătate a acestuia se înrăutăţise vizibil şi pe care l-a îngrijit ca pe propriul său părinte.

La începutul anului următor, Aron Pumnul se stinge din viaţă. Eminescu scoate o broşură împreună cu alţi colegi, intitulată „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul…”, care va conţine şi poezia sa de debut „La mormântul lui Aron Pumnul”.