Emoţionanta poveste a românului de 106 ani decorat de Casa Regală. Cine este Constantin Herţoiu
0
Cea mai vârstnică personalitate care a primit vreodată o distincţie regală românească este un veteran de război din Câineni - Vâlcea, Constantin Herţoiu, în vârstă de 106 ani. Decoraţia i-a fost acordată în toamna acestui an.
Constantin Herţoiu la cei 106 ani ai săi este cel mai în vârstă veteran din Vâlcea, şi probabil, şi cel mai în vârstă locuitor al ţinuturilor de pe Valea Oltului. Locuieşte într-un sat, Câinenii Mici, din frumosul tărâm al Ţării Loviştei.
La finele lunii septembrie s-a aflat printre cei decoraţi de Majestatea Sa, Margareta, Custodele Coroanei. A primit „Medalia Regală pentru Loialitate” acordată pentru a-i onora „remarcabila vârstă de 106 ani, timp în care şi-a servit cu dăruire şi generozitate patria; în semn de recunoştinţă pentru greutăţile pe care le-a suferit în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe front şi în captivitatea ce a durat şase ani; pentru că, pe tot parcursul vieţii, nu şi-a abandonat principiile, fiind un susţinător al democraţiei şi Coroanei în ţara noastră”, după cum se specifică în Jurnalul Regal Online.
GALERIE FOTO CU VETERANUL DE RĂZBOI DIN VÂLCEA - CONSTANTIN HERŢOIU, DE 106 ANI
Despre povestea sa de viaţă, dar mai ales ororile trăite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de maiorul în retragere Constantin Herţoiu, nea Dinu pentru unii, nea Costică pentru alţii, s-au scris multe de-a lungul timpului.
Pentru că bărbatul a reuşit, în ciuda vârstei înaintate, să-şi păstreze luciditatea şi memoria nealterate. L-au ajutat în acest sens aerul curat din zona montană în care locuieşte, dar şi modul de viaţă activ şi, probabil, simţul umorului. O calitate care s-a dovedit de mare ajutor şi în război, când, datorită glumelor sale reuşea să le descreţească frunţile camarazilor, dar şi să şi-i apropie pe ofiţerii ruşi.
Constantin Herţoiu - veteranul de război de 106 ani din Câineni - Vâlcea Foto AMVVD
Umorul, jovialitatea şi capacitatea de a se apropia de oameni, dar mai ales „credinţa în Dumnezeu”, aşa cum recunoaşte astăzi Nea Dinu, l-au ajutat să supravieţuiască „iadului” şi apoi întoarcerii acasă, până în zilele noastre, pentru a împărtăşi din experienţele a peste un secol de existenţă cu oricine doreşte să-l asculte: de la vecinele din sat, care nu rareori au „ars mâncarea pe foc” ascultându-i fascinate păţaniile, până la oficialităţile care în ultimii ani îi tot trec pragul şi-şi amintesc de domnia sa doar la sărbători, sau când îşi serbează ziua de naştere.
Cum s-a întâmplat şi anul acesta, pe data de 28 februarie când a fost vizitat de către reprezentanţii Armatei Române: Direcţia Calitatea Vieţii Personalului, Centrul Militar Judeţean Vâlcea, Garnizoana Râmnicu Vâlcea şi Asociaţia Militarilor Veterani şi Veteranilor cu Dizabilităţi - Filiala Vâlcea.
A rămas văduv de mai bine de un deceniu şi jumătate, iar dintre cei şase copii, trei fete şi trei băiaţi, mai trăiesc cinci (o fată i-a murit între timp), de care este tare mândru.
A luptat cu ruşii peste doi ani pe front şi, apoi, mai bine de cinci ani, cu foamea, în lagărele din Siberia şi Donbass. În 1948 s-a întors acasă.
„Ruşii ne împuşcau pe capete”
Avea numai câţiva anişori când s-a îmbolnăvit de tifos, la începutul Primului Război Mondial. Pe atunci se dădeau lupte grele în munţii de pe Valea Oltului. Un soldat străin a intrat cu forţa în casa părintească şi a aruncat în foc un cartuş. Păstrează şi astăzi urmele flăcărilor de atunci, „oblojite cu zeamă de balegă de măgar”.
Apoi, la nici 22 de ani, s-a înrolat în Armată, la Artilerie, în Sebeş - Alba. Tot ce ştie a învăţat în armată şi apoi în război: „eram bâtă la carte”. A fost repartizat în Divizionul 6 Tunuri Munte din Brigada Vânătorilor de Munte. A ajuns apoi la Aiud, Satu Mare, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc etc. Când a început războiul avea 27 de ani. A trecut Prutul pentru a elibera Basarabia, cu Divizia a 3-a, apoi Nistrul, Niprul, Donul până la Volga.
Constantin Herţoiu - veteranul de război de 106 ani din Câineni - Vâlcea alături de cartea de istorie sau medaliile primite Foto oamenidepoveste ro
A luptat la Odessa în Crimeea, la Sevastopol, în Caucaz, Cecenia şi a ajuns până la Cotul Donului, la Stalingrad, acolo unde au pierit peste 200.000 de români, iar alţi 290.000 de ostaşi ai Axei au fost trimişi în lagărele din Cecenia, Donbass şi Siberia. Dintre aceştia au mai supravieţuit doar 6.000, printre care şi Nea Dinu. „Ruşii ne împuşcau pe capete... Războaie mari au fost acolo...”, îşi aminteşte veteranul.
Trădările de pe front: „Mă împingea cu piciorul, să vadă dacă mai trăiesc”
A scăpat prima dată de moarte la Câmpulung Moldovenesc, pe drumul spre graniţă şi asta pentru că un camarad, mai mare în grad, i-a luat locul de dormit într-un furgon care a fost făcut praf în acea noapte de un tren.
Apoi, când românii au trecut Prutul, a scăpat din nou pentru că: „eram mult mai înapoi”. Experienţa s-a repetat la trecerea Nistrului când bănuieşte că ruşii au ştiut din timp de operaţiune, pentru că au decimat un batalion întreg care trecuse râul pe pontoane.
La fel s-a întâmplat şi în iarna lui 1942, în Crimeea, când, în mijlocul războiului, s-au trezit că li se oferă trei zile libere să petreacă. Numai că în toiul nopţii au fost încercuiţi de ruşi, care i-au decimat pe petrecăreţi. Dimineaţa, chiar plutonierul major care îi anunţase că au voie să sărbătorească, a venit să vadă dacă a mai supravieţuit cineva. „Mă împingea cu piciorul, să vadă dacă mai trăiesc”, a povestit Constantin Herţoiu, care pe atunci era sergent, amintindu-şi cum comandantul Crimeei, un general, a plecat în aceeaşi zi acasă, în Germania. „Toţi românii simţeau că nu e lupta lor, că nu au ce căuta acolo”.
Dezumanizarea: „Călare pe morţi, tăiau carne şi mâncau”
Revede şi astăzi cu ochii minţii Katiuşa cu cele 32 de proiectile ale sale cu care împrăştia moartea în jur, dar şi Volga plină de cadavre. A reuşit să ajungă până la Cotul Donului, la Stalingrad, unde, susţine că l-a salvat pe generalul Ciurea de la o moarte sigură, când l-a convins să nu le spună ruşilor care-i capturaseră că este ofiţer. Drept mulţumire, acesta i-ar fi promis că-i va da fiica de soţie, dacă vor scăpa, dar au ajuns în lagăre.
Au mărşăluit pe jos până în Siberia şapte zile şi şapte nopţi, timp în care sute de români au murit de foame, sete şi oboseală.
„Cum vedeam un cal, cu picioarele în sus ne înfigeam dinţii în el... Pe unii îi vedeam călare pe morţi, tăiau carne şi mâncau”, spune bătrânul mărturisind că nu a ajuns până la canibalism, în schimb şi-a mâncat excrementele uscate, iar ca să nu moară de sete a băut apă cu sânge din bălţi ori propria urină.
„Eu n-am făcut aşa. Au fost momente în care îmi uscam excrementele la soare, ca să le pot mânca... Apă? De unde!? Pişatul! Aveai pişat, te pişai şi îl beai”, a recunoscut veteranul amintind că de sete mori în nouă zile, în timp ce de foame mai rezişti 40 de zile.
Constantin Herţoiu - veteranul de război de 106 ani din Câineni - Vâlcea alături de cartea de istorie sau medaliile primite Foto oamenidepoveste ro
În lagărul Ivanovka, soldaţii au murit pe capete după ce au decimat toţi porcii: „Morţi de foame, au tăbărât pe porci. I-au rupt cu gurile! Au venit soldaţii ruşi... Câţi au împuşat acolo!... Războiul ăsta e iadul”.
De pe front în iadul din lagărele din Siberia: „doar păduchii erau sănătoşi”
Din Siberia a ajuns în lagărul din Donbass, unde a muncit într-o mină de cărbune. „Doar păduchii erau sănătoşi pe noi... Aproape 6 ani am lucrat zilnic câte opt ore în mina de cărbune”, la sute de metri adâncime, unde comanda un pluton de artificieri. Cei 300 de oameni alături de care era zilnic în subteran trebuiau să scoată 700 tone de cărbune, lucru care însă, după cum mărturiseşte, nu se întâmpla niciodată, pentru că prizonierii erau mult prea vlăguiţi şi bolnavi.
Cu toţii primeau „la intrarea în şut” 100 grame pâine şi o cană cu ceai, apoi pe parcursul zilei încă 200 grame de pâine şi o zeamă caldă: „Când prindeam vreo bucată de sfeclă furajeră, dovleac sau varză era o minune, o consideram friptură”. Moartea cuiva reprezenta mai degrabă un prilej de bucurie, decât de tristeţe, pentru că în acest mod rezerva de pâine uscată şi mucegăită era recuperată de către supravieţuitori.
„Dacă nu învăţai să ceri, mureai de foame”
„Mereu ne aminteau că suntem criminali de război”, îşi mai aminteşte bătrânul. Forţat de împrejurări, a învăţat rusa, pe care o mai foloseşte şi astăzi când îşi aminteşte de ororile războiului: „Dacă nu învăţai să ceri, mureai de foame”.
Nouă luni din cei şase ani de lagăre a nimerit şi la Marea Caspică unde a ajuns comandant de brigadă. Cu ştevia adunată de pe câmp şi scrumbie făceau mâncare din care serveau 700 de ofiţeri. „Am trăit bine acolo”, recunoaşte bătrânul şi asta pentru că se ocupa cu tot felul de speculaţii de genul: lua lucruri de valoare de la ofiţeri şi le dădea în schimb pâine, din care-şi oprea şi el. Cinci kilograme pentru o verighetă de aur, opt pentru un ceas de aur şi tot aşa.
„Acolo trebuia să devii criminal”
Tot datorită limbii şi a credinţei sale a supravieţuit şi vaccinului cunoscut sub denumirea „injecţia morţii”. „Aşteptam moartea. Mă gândeam că, şi dacă vine, tot flămând mă găseşte.”
Nemţii, îşi aminteşte Nea Dinu, îşi puneau capăt zilelor cu ajutorul săpunului, pe care-l întindeau pe pâine şi-l mâncau.
De câte ori era luat la interogatoriu se apăra spunând că nu a luptat în prima linie, ci era când cu caii, când cu artileria şi prin urmare nu a omorât oameni. Realitatea însă era cu totul alta, după cum recunoaşte fostul comandant al unei baterii de aruncătoare: „Acolo trebuia să devii criminal. Dacă nu-l omorai pe ăla, mureai tu. Dar erau unii şi mai miloşi. Mă judec pe mine”, avea să mărturisească unui jurnalist de la „Oameni de poveste”.
A rămas cu o părere proastă despre ruşi: „Ei sunt problema. Sunt perverşi. Dacă azi ai vorbit o vorbă, o întorc până mâine”.
„Toate-s de la Dumnezeu”
„Nu ştiai de unde vine glonţul. Mergeai liniştit şi te pomeneai cu cracii în sus. Mergeai înainte, până cădeai şi tu. Am scăpat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Toate-s de la Dumnezeu”, a recunoscut veteranul amintindu-şi cum o noapte întreagă a visat că s-a ospătat în continuu, iar în dimineaţa următoare era mort de foame.
S-a întors acasă în 1948: „Lumea se uita la mine ca la urs, celor din familie le-am povestit ce am păţit, multora nu... M-aştepta lumea de parcă mă-nsuram. Şi cu masa pusă. Şi chiar dacă nu i-au oferit decât mămăligă şi brânză, lui i s-a părut că este în rai, fiindcă învăţat cu foamea, nu avea nevoie de prea mult. Un obicei pe care şi l-a păstrat până în ziua de astăzi.
Doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Ioana cu care a avut şase copii, încercând să uite de amintirea rusoaicei de peste Prut, cu care s-a iubit pe front, sau de fiica promisă de general.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
