FOTO Duelul în varianta mioritică. Cum se tranşau scandalurile politice şi geloziile prin „codul onoarei“

1.200 de „afaceri de onoare”, întâmplate pe parcursul a peste 100 de ani în România, sunt documentate într-o lucrare semnată de Mihai Chiper, cercetător în cadrul Academiei Române.

Duelul modern a fost reinventat în secolul al XVI-lea de militarii italieni care au pus la punct tehnica scrimei, un cod de onoare care trata capacitatea de a primi şi a acorda satisfacţie, chiar şi o literatură de specialitate, din care nu lipseau tratatele despre abilităţile cuvenite unui duelist.

Fascinaţia şi succesul de care s-a bucurat a dus la răspândirea, precum o molimă, a acestui fenomen din Europa de Vest până în Rusia şi SUA.

Pe parcurs, duelul şi-a pierdut din semnificaţie, iar ritualul s-a modificat. Dacă la început se pleca de la ideea demonstrării simţului onoarei, care era preţuită mai mult decât viaţa, în final avea să se ajungă doar la demonstrarea unor abilităţi în cadrul unui concurs.

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea duelurile au fost interzise, scoase în afara legii, dar interdicţia nu a putut stopa un fenomen, ci a schimbat doar scena de desfăşurare ducând-o în locuri mai ascunse, lăturalnice. Totul în numele onoarei, unele fiind cauzate de către femei.

A curs multă cerneală de-a lungul timpului pe marginea acestui subiect, fiind prezentate mii şi mii de dueluri de-a lungul timpului.

În România există un studiu care s-a bazat pe cercetarea a 1.200 de „afaceri de onoare“, produse pe parcursul a puţin peste 100 de ani – „Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români”, a cercetătorului Academiei Române, Mihai Chiper. Mai sunt însă şi alte lucrări despre afacerile care s-au finalizat cu dueluri.

Un lucru este cert - duelul se trasformase într-o obsesie în numele onoarei.

Prin urmare, duelul n-a lipsit nici la români. I-au căzut pradă elite ale societăţii româneşti, nume marcante precum Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Nicolae Filipescu, Leon Ghica, partizan al lui Take Ionescu. Era deci o practică a aristocraţiei româneşti. Iniţial, dueliştii s-au numit bonjurişti, pantalonari sau duelgişti.

Din lumea lui Caragiale lipseşte cavalerul cu faţa brăzdată de cicatrici, onoarea de familist fiind reparată cu bastonul, o pereche de palme şi o lovitură de picior plasată în părţile sensibile. Istoria noastră însă este şi ea bogată şi plină de semnificaţii, fiind mult mai veche de două secole.

Multe personalităţi ale timpului se pregăteau intens pentru o astfel de situaţie, luau lecţii de scrimă, exersau trasul cu pistolul. Era mai mult decât o modă, era însuşirea unui mod de viaţă, a unui ritual cu tot ce decurgea din el. Cei care au analizat fenomenul, susţin că provocarea la duel nu era consecinţa unei furii de moment ori a unui accident, o răzbunare sau dorinţa de pedepsire pentru o ofensă oarecare, ci doar reconfirmarea imaginii de sine şi a respectului celorlalţi.

„Duelul afirma dreptul fiecăruia de a-şi cultiva onoarea în raport cu propria imagine de sine, în raport cu felul în care era privit, evaluat şi respectat de cei din jur“, susţine Mihai Chiper.

Din scena duelului nu lipsea publicul, martorii pregătiţi să intervină în orice moment, dacă lupta nu s-ar mai fi desfăşurat în graniţele impuse iniţial, precum şi medicii, pentru a acorda primul ajutor în eventualitatea unei răniri.

În perioada paşoptistă se ţineau dueluri chiar pe Hipodromul de la Băneasa. Nicolae Filipescu, spre exemplu, a fost graţiat de Regele Carol I, după ce şi-a omorât adversarul într-un duel. Discuţiile aprinse între adversarii politici se finalizau deseori cu dueluri. Orice insultă se termina în zgomot de săbii. Închipuiţi-vă în zilele noastre să-l vedem pe Liviu Dragnea duelându-se cu Ludovic Orban, spre exemplu, deşi există alţi politicieni mult mai impulsivi ai vremurilor noastre.

Cert este că afirmarea simţului onoarei, mai susţin cei care au tratat problema, avea un „cod”, cu reguli foarte stricte din care nu făcea parte furia sau încăierarea haotică.

Duelul se desfăşura pe baza unui ritual numai după îndeplinirea anumitor etape obligatorii. Cel ofensat trebuia să-şi găsească nişte martori din categoria oamenilor cu o reputaţie fără tăgadă, care se prezentau cu un mandat la ofensator.

La rândul său, acesta putea respinge solicitarea – ceea ce însă l-ar fi exclus din rândul „oamenilor de onoare”, din cercurile sociale şi ar fi dus la pierderea statutului.

Sau ar fi acceptat provocarea şi şi-ar fi căutat la rândul său martori. Ca şi în cazul legislaţiei actuale, şi pe acele timpuri existau mai multe tipuri de „satisfacţii“, de la scuze private sau scuze publice, la alegerea armei şi a condiţiilor, dacă se ajungea la duel.

Dincolo de fondul problemei, între duelişti era un respect profund pornit şi de la faptul că ambele părţi erau pregătite să-şi dea viaţa în numele unei idei, al unui cod, al unor principii.

La finalul unui duel se concepea chiar şi un proces – verbal în care se preciza sec „onoarea a fost satisfăcută“, care consfinţea de fapt un ritual prin care erau salvate credibilitatea şi respectul dueliştilor.  

În timpul domniei lui Mihail Sturdza, în Moldova, duelul este scos în afara legii printr-un opis domnesc în 1842. Riscau pedepse aspre atât dueliştii cât şi martorii. Două decenii mai târziu, Codul penal avea să trateze duelul ca pe un delict special. Vinovaţii riscau închisoare până la 6 luni şi amendă până la 1.000 lei, iar dacă existau morţi sau răniţi, închisoarea până la 4 ani.

Chiar şi militarii erau judecaţi tot în tribunale civile. Cum a fost cel în care unul dintre duelişti a murit: o „afacere de onoare“ între căpitanul Vidraşcu şi căpitanul Drugănescu, pornită de la un joc de cărţi, care s-a terminat cu insulte şi bătaie, apoi cu nelipsitul duel. Cum cel din urmă nu ştia să mânuiască sabia, ficatul i-a fost străpuns şi, în ciuda eforturilor dr. C.D. Severeanu care a asistat la eveniment, nu s-a mai putut face nimic pentru victimă.

Unul din primele cazuri judecate în România îi are ca protagonişti pe I. Heliade Rădulescu şi I. Isvoranu. Tribunalul Ilfov însă i-a achitat şi pe ei, şi pe martori. 

La sfârşitul anilor 1800, la Botoşani, o relaţie extraconjugală s-a finalizat cu un duel, în urma căruia şi-a pierdut viaţa soţul înşelat, Alexandru Medvay. Asasinul, Eugen Brodschi, care fusese prieten cu victima până să-i fure soţia şi să plece cu ea în Ungaria, a fost condamnat la doi ani de puşcărie, iar martorii şi medicii au fost achitaţi. Curtea de Apel din Iaşi şi Înalta Curte de Casaţie din Bucureşti au avut şi ele un cuvânt de spus în acest proces, când s-a discutat pentru prima dată despre chestiunea responsabilităţii martorilor.

Un alt duel finalizat tragic a fost cel dintre Nicolae Filipescu şi Emanoil Lahovary, tot la finele anilor 1800. Filipescu, licenţiat în Drept la Paris, simpatizant al Partidului Conservator, proprietar al ziarului Epoca porneşte o campanie de denigrare a guvernului liberal de la acea vreme. Tot licenţiat al Dreptului de la Paris, Emanoil Lahovary, după o carieră în diplomaţie, devine proprietarul publicaţiei L'Indépendence Roumaine, în care susţinea politica liberală. Un articol - „Deux politiques“ – prin care Lahovary îl acuză pe Filipescu că duce o politică duală, conduce la un duel între cei doi. Înainte însă, Lahovary declară în scris că totul a fost o polemică de ziar contra politicii lui Filipescu, pe care nu intenţionase să-l jignească. 

Dar, nu era la prima abatere de acest gen, se mai duelase şi cu Costa – Foru dintr-un motiv asemănător, pe care reuşise să-l rănească uşor. Cu Filipescu n-a mai avut însă acelaşi noroc, fiindcă scena de duel a fost chiar sala de scrimă unde acesta se antrena deseori, un teren necunoscut lui Lahovary . Ultimele sale cuvinte, spuse în braţele valetului său, au rămas celebre: „M-au asasinat“. 

În procesul care a urmat una dintre acuzaţii viza locul duelului – impropriu pentru un duel corect. În final, Filipescu  a fost condamnat la 6 luni închisoare şi 1 leu despăgubire.

Deşi duelurile s-au sfârşit în tranşeele Primului Război Mondial, un alt caz celebru i-a avut ca protagonişti pe Vintilă Brătianu şi doctorul Nicolae Lupu. Conflictul a pornit de la discuţiile care vizau reformele vremii. Brătianu l-a jignit pe Lupu spunându-i că se comportă ca un mişel, iar de aici până la duelul cu pistolul n-a mai fost decât un pas. 

Duelul de la Copou, din fericire, nu a avut nici o victimă, spre uşurarea lui Brătianu care nu era adept al acestor „afaceri de onoare“ şi nici nu se pricepea să tragă cu pistolul. 

În singurul duel al lui I.G. Duca acesta l-a avut ca adversar pe vărul său Grigore Filipescu, care s-a considerat ironizat într-un ziar că, în loc să-şi facă datoria pe front, preferă să comande măturătorii de stradă din Bacău. Deşi Ghica nu era autorul notei, s-a ales cu un răvaş plin de insulte triviale. 

În urma duelului, desfăşurat tot la Copou, ambii protagonişti s-au rămas cu onoarea intactă. 

După Primul Război Mondial, fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, Lascăr şi-a pierdut viaţa în urma unui duel cu căpitanul (r) D. D. Maican. Rănit grav la cap, a murit după cinci zile, iar Curtea de Apel din Bucureşti l-a condamnat pe căpitan la două luni de închisoare, deşi Duiliu Zamfirescu s-a împăcat cu acesta şi a renunţat la orice pretenţie. La ieşirea din puşcărie, Maican se sinucide.

După acest caz, opinia publică ia atitudine şi pedepsele se înăspresc.

În 1926, un specialist în dueluri, avocatul Ion I. Nedelescu publică prima lucrare despre duel în limba română „Codul onoarei şi regulile duelului”, din  dorinţa de a clarifica nişte aspecte greşit înţelese, explicând de ce le era interzisă această practică femeilor, minorilor sub 21 de ani, infractorilor, de ce maximul vârstei adversarilor era de 60 de ani. 

Clasifică inclusiv ofensele în trei categorii: simplă; gravă sau cu insulte ori calomnii; şi cu lovire sau rănire şi care sunt cazurile în care cel ofensat poate să aleagă: armele, duelul şi armele luptei, sau armele, duelul şi distanţele. Tot el este cel care lămureşte care sunt armele permise într-un duel: spada, pistolul şi sabia şi faptul că nu se poate defăşura mai târziu de 48 de ore de la comiterea ofensei. 

Nu sunt uitaţi nici martorii şi rolul acestora, ei fiind cei care stabilesc categoria ofensei, cine vine cu armele, distanţele, condiţiile de desfăşurare, locul, data, ora duelului, fiind mediatori înainte de a fi arbitri.

Un alt aspect lămurit este legat de timpul în care fiecare dintre combatanţi au voie să acţioneze - într-un minut de la fiecare comandă. Tragerea în sus nu era luată în considerare. În duelul Davila - Apostolescu, primul a tras în aer, de două ori, iar celălalt, deşi l-a ochit tot de atâtea ori, nu l-a nimerit. După care sublocotenentul a căzut în genunchi cerând îndurare.

Duelul cu „foc de voie“, când trăgătorii erau spate în spate, a dispărut în perioada 1925 - 1926. Duelul „la semnal“, era cel în care combatanţii trăgeau simultan după trei bătăi de palme. Duelul cu „foc rapid“ avea loc între cele trei bătăi din palme. În duelurile excepţionale erau folosite şi: carabina, puşca, cuţitul ori alte arme. 

Codul Penal din timpul domniei lui Carol al II-lea, înăspreşte şi mai mult pedepsele. Iar istoria continuă cu multe alte exemple.