Destinul trist al prinţesei Ioana Cantacuzino. Ce s-a întâmplat cu superbul castel al boierilor din Călimăneşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vila Cantacuzino, cunoscută pe vremuri sub numele de „23 August“, aflată în Călimăneşti, judeţul Vâlcea, are o istorie zbuciumată, tristă, dar şi fascinantă în acelaşi timp.

GALERIE FOTO

Rechiziţionat mai întâi de nemţi, apoi de sovietici şi confiscat apoi de comunişti, „micul castel de pe Valea Oltului“ a fost, după Revoluţie centru pentru asistaţi social şi a găzduit chiar şi o secţie a unei fabrici de hârtie igienică. În prezent, se află într-un avansat stadiu de degradare.

Aflată la ieşirea din Călimăneşti spre Căciulata, pe partea stângă a drumului principal (Calea lui Traian – DN 7 / E 81), vila Cantacuzino, o clădire acum în paragină, se întinde pe o suprafaţă de peste 600 mp utili, cu o amprentă la sol de 250 mp. De la bun început, a avut mai multe clădiri anexă şi un teren aferent de aproximativ 7.000 de metri pătraţi.

Vila a fost construită la finele secolului al XIX-lea, la solicitarea lui Ion G. Cantacuzino (1847-1912), cunoscut drept „inginerul oraşului Bucureşti“. Acesta descindea, pe linie paternă, din domnitorul Şerban Cantacuzino (1679-1689). De numele lui I.G. Cantacuzino se leagă proiectarea căii ferate de pe Valea Oltului: Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului, în perioada 1898-1902. De asemenea, tot inginerul Cantacuzino a realizat prima captare modernă a izvorului de la Căciulata, iar de numele său este legată şi prima fabrică de ciment din România, de la Brăila, medaliată la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900, cunoscută ulterior sub numele de „Stânca“, până în 2000, când a fost rasă din temelii. I.G. Cantacuzino a fost, de asemenea, primul antreprenor român de lucrări publice.

Vila de la Călimăneşti a avut destinaţia de casă de vacanţă pentru Ion G. Cantacuzino şi pentru cea de-a doua soţie, Maria Fălcoianu (1866-1908), cu care a avut patru copii: trei fete şi un băiat. Scriitorul Constantin Mateescu, care a numit vila Cantacuzino „micul castel de pe Valea Oltului“ şi care a petrecut o perioadă în acest imobil în perioada comunistă, spune că soţii Cantacuzino, care locuiau în Bucureşti, au stat la Călimăneşti în perioada 1900 - 1902.

Cine a fost Ioana Cantacuzino?

Cea care şi-a legat, însă, destinul de aceste locuri este una dintre fiicele cuplului Ion G. Cantacuzino şi Maria Fălcoianu, şi anume prinţesa Ioana Cantacuzino. Aici a copilărit şi tot aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, unindu-şi oarecum destinul de cel al castelului din Călimăneşti. „Copilăria şi-a trăit-o la Călimăneşti (n.r. – şcoala primară a terminat-o în anul 1906, conform unui certificat eliberat de Nae Zamfirescu, directorul şcolii), în vastele încăperi ale castelului din preajma Oltului. Liceul l-a făcut în Franţa, departe de familie“, a povestit, ulterior, scriitorul Constantin Mateescu în volumul „Râmnicul de odinioară“, apărut în 1993 la Editura Almarom. Ioana Cantacuzino va reveni pe Valea Oltului mult mai târziu, forţată de împrejurări, fapt consemnat şi de Fenia Driva în „Prinţesa Ioana Cantacuzino la Călimăneşti“.

Ioana Cantacuzino este prima femeie care a obţinut un brevet de pilot de turism din România, este vorba chiar despre Brevetul cu numărul 1 din 1930, Bucureşti. Tot ea este fondatoarea celei dintâi şcoli de pilotaj din România, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino (1900-1930). În cadrul primei şcoli de pilotaj cu motor din ţară s-au format foarte mulţi piloţi care au devenit, ulterior, eroi în cel de-Al Doilea Război Mondial, printre care: Marina Ştirbey şi Irina Burnaia. Inclusiv Smaranda Brăescu, prima femeie paraşutist cu brevet din România, şi-a echivalat aici brevetul de zbor obţinut în SUA.

„Castel medieval cu turnuri“

„Vila era impresionantă prin arhitectura ei arhaică şi încărcată de început de secol. Avea, de fapt, aspectul unui castel medieval cu turnuri, ziduri groase, acoperişuri ascuţite, dar şi cu largi pridvoare din lemn sculptat, mai toată ziua luminate de soarele iernatic ce venea de peste Olt. Clădită sub pădurea de o rară frumuseţe ce mărgineşte staţiunea de partea cealaltă a râului, şi dominând şoseaua ce duce la Sibiu, clădirea sfida din înălţimea ei împrejurimile. Încăperile trebuie să fi fost fastuoase cu decenii în urmă, masive, încărcate de stucaturi. În nopţile cu viscol, şi nu erau puţine, pădurea din apropiere gemea de isteria dezlănţuită a naturii. Trăiam în atmosfera romanelor engleze din epoca excentrică a goticului“, descria vila Cantacuzino scriitorul Constantin Mateescu.

Izolată, cu domiciliul forţat în castelul de la Călimăneşti

Ioana Cantacuzino a avut reşedinţa la vila de pe Valea Oltului până când castelul a devenit „vilă de stat“. La scurtă vreme după ce a obţinut brevetul de pilot, Ioana Cantacuzino a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic, dar şi-a reluat activitatea şi, în 1929, a reuşit primul raid internaţional pe un aparat de zbor. Evenimentul a fost consemnat pe primele pagini ale ziarelor epocii. De altfel, o bună perioadă de timp tânăra eroină a aviaţiei româneşti a concurat în presa vremii cu artistele celebre de cinema, în ciuda celor două mariaje eşuate. 

În 1930, fratele ei, Mircea, şi-a pierdut viaţa în urma unui accident aviatic, iar de atunci, faima şcolii de pilotaj de la Băneasa care îi va purta numele, „Mircea Cantacuzino“, va depăşi graniţele ţării, până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, când se schimbă şi destinul prinţesei. 

Prinţesa-pilot a devenit una dintre victimele directe ale regimurilor politice faţă de ideologia cărora s-a declarat ferm împotrivă încă de la început. În urma unui conflict cu mareşalul Ion Antonescu, în 1941, a ajuns în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a stat câteva luni. După ce a rămas fără locuinţa din Bucureşti, distrusă de un bombardament, a fost nevoită să se retragă la reşedinţa de la Călimăneşti.

„Generalul Antonescu dă ordin să fie internată, în anul 1941, în lagărul de la Târgu Jiu, apoi, după numai câteva luni, să fie izolată cu domiciliu forţat în castelul de la Călimăneşti. Castelul părea un loc comod de recluziune. După un inventar rămas în filele arhivelor, prinţesa avea la dispoziţie mobilă de lux, covoare, perdele scumpe, lenjerie fină, ceramică italiană şi germană, plăpumi de mătase, bibelouri rare, servicii de sufragerie, obiecte de toaletă, lămpi de faianţă japoneze şi multe alte lucruri care ar da bătaie de cap unui agent fiscal sau unui portărel de judecătorie. Se poate presupune că până în 1944 prinţesa a dus o viaţă tristă, dar îndestulătoare“, este de părere Constantin Mateescu.

„Duduia“, considerată spioană de localnici

Prinţesa a fost primită cu destulă reticenţă în comunitatea din Călimăneşti, fapt ce reiese din bogata corespondenţă şi zecile de fişe şi notiţe care s-au păstrat până în zilele noastre, la Arhivele Naţionale – Vâlcea, în fondul „Ioana Cantacuzino“. 

„Duduia“, aşa cum îi spuneau localnicii, era considerată spioană. „Nu vroiam să mai stau pe capul altora şi nici să mă simt mereu izgonită sau tolerată. Aici, în casa noastră, şi cu bătrânul Bobâncă (n.a. – paznicul conacului din Călimăneşti), care mă cunoştea de când eram copil, nădăjduiam să găsesc odihnă şi răgaz. Astfel, am sosit neanunţată, la 13 martie 1942. Dar de la început am văzut că mă înşelasem. Bobâncă m-a primit cu mai multă neîncredere decât toate celelalte gazde. Mi-a spus întru început – spionă pentru nemţi! Nevoită să mă prezint la poliţie cu buletinul meu de eliberare din lagăr, am simţit îndată cum intram iarăşi în atmosfera accea urâtă, de suspiciune, de supraveghere şi neîncredere. Tot satul, toată populaţia gândea ca Bobâncă. N-am văzut niciun chip simpatic, nicio privire de bun venit (...) Le era teamă, se vede, să nu spionez prin sat vreun secret militar de mare importanţă!“, scria ironic Ioana Cantacuzino la puţin timp după sosirea la Călimăneşti.

„Sunt tot Duduia, cu toate că tai lemne, şi îmi vând lucrurile la târg“

Micul castel a fost rechiziţionat iniţial de administraţia locală pentru comandamentul trupelor germane, care l-a transformat în spital. Ulterior, vila a fost rechiziţionată de ruşi, la finele lui 1945: „Sosirea în Vâlcea a trupelor ruseşti creează panică printre locuitorii Râmnicului, dar şi ai micilor localităţi învecinate. Soseşte vremea arestărilor nocturne, a schingiuirilor în beciuri, a ridicării unei noi protipendade, «proletare». Castelul din Călimăneşti e rechiziţionat din nou“, aflăm din volumul „Râmnicul de odinioară“. 

Cu toate acestea, prinţesa-pilot mărturisea: „Eu o duc relativ bine. Mi-e cald, fac foc la o sobă de metal într-o cămăruţă“, în contextul în care „castelul avea cămine mari, monumentale!“. Doar că lucrurile au început uşor-uşor să se schimbe odată cu terminarea finanţelor. „Cu vremea, mijloacele de subzistenţă se risipesc şi e nevoită să-şi vândă lucrurile din casă pentru a putea trăi. E epoca în care moşierii sunt închişi, interogaţi şi torturaţi, iar proprietăţile lor sunt naţionalizate“, creionează situaţia Constantin Mateescu. Lucru întărit şi de corespondenţa prinţesei: „Ca să fac rost de ceva parale, merg marţea la Râmnicu Vâlcea la târg şi mai vând câte ceva. Ultima oară, însă, n-am avut noroc, nu au fost cumpărători deloc, iar un isteţ mi-a furat din buzunar ţigările şi 40 000 de lei“. 

Din păcate, nu a fost singurul jaf căruia i-a căzut victimă. Doi ani mai târziu, hoţii i-au furat toate lucrurile de valoare care îi mai rămăseseră în vilă: „În ziua de 15 august am fost prădată de o bandă de jefuitori care mi-au luat tot, de la maşina de scris până la ultimul ciorap. Hoţii au fost prinşi acum câtva timp, dar lucrurile nu mi se mai dau“, scria îndurerată prinţesa.

Singurul lux: 46 de cărţi, toate de istorie

În ciuda situaţiei materiale şi a degradării continue a stării de sănătate, Ioana Cantacuzino şi-a permis un singur lux: să-şi cumpere cărţi, refugiindu-se în lectură. „De ziua mea (n.r. – împlinise 50 de ani) am fost cu o femeie din sat la Râmnicu Vâlcea şi mi-am cumpărat o raniţă plină de cărţi. Abia le-am putut duce în spinare (...) Când m-am întors era noaptea târziu. Toată lumea din sat se minunează şi dă din cap cu milă că mi-am cumpărat cărţi pe vremurile astea. Eu sunt încântată de cadoul ce mi l-am făcut. 46 de cărţi, toate de istorie! O fericire pe care n-o mai gustasem de trei ani. Îmi trebuie însă multă tărie să nu stau toată ziua cu nasul în cărţi şi să las toată treaba baltă“, povestea Ioana Cantacuzino în corespondenţa ei cu „tanti Lili“.

Pasionată de lectură şi, în mod special, de istorie, a început să facă o serie de documentări ca să scape de singurătate, dar şi pentru a depăşi condiţia mizeră în care o aruncase soarta: „Cadrul natural e aici splendid, dar e atât de greu să fii la unison cu el! Fiind complet singură, caut să scap de urât îndeletnicindu-mă cu cercetări istorice asupra oamenilor şi locurilor de aici. E foarte interesant, dar eu nu sunt şoarece de bibliotecă“, scria prinţesa. O mare parte dintre manuscrise s-a păstrat, printre ele şi un studiu amplu despre Cozia Veche. 

Decăderea prinţesei

„E greu, dar şi jenant de imaginat cum o femeie crescută în copilărie într-o familie bogată, având în jurul ei valeţi şi cameriste şi servitori, abandonându-se apoi primejdioasei pasiuni de aviatoare, într-o epocă de început a aeronauticii sportive, şi cunoscând beţia dulce a înălţimilor, poate să ajungă într-un timp atât de scurt să înveţe lecţia cea mai umilitoare a vieţii“, rezuma decăderea prinţesei Constantin Mateescu. Lucru recunoscut şi de către Ioana Cantacuzino: „Eu sunt tot Duduia, ca pe vremuri, şi toate acestea cu toate că tai lemne, sap în grădină şi îmi vând lucrurile la târg la Râmnicu Vâlcea, ba intru să mănânc câte o ciorbă de fasole la unii şi la alţii... Dumnezeu să ajute şi să lumineze şi să întărească acest neam bun, deştept şi drept, când nu este stricat de ciocoi“.

Evacuată forţat de comunişti

Situaţia s-a agravat odată cu venirea la putere a comuniştilor: „Castelul de la Călimaneşti, deşi la marginea oraşului, e în atenţia puterii de curând instaurate. Autorităţile o spionează“, mai aflăm din „Râmnicul de odinioară“. 

În 1950, Ioana Cantacuzino a fost evacuată forţat din propria casă, care a fost naţionalizată, iar prinţesa a fost obligată să stea „într-o cămăruţă, la o doamnă Iepureanu“: „A mai trăit câteva luni. S-a stins (n.r. – la 15 decembrie 1951) într-un anonimat total (n.r. – după trei ani de chinuri), alăturându-se atâtor mari valori şi spirite alese strivite de opresiunea comunistă“. 

CITAT

„Castelul nobil al Cantacuzinilor e în paragină şi intrarea lui cât mai degrabă în aria muzeisticii naţionale se impune. Mă întreb dacă în vremurile noastre pragmatice mai există oameni care să-şi vândă bibelourile scumpe din porţelan de Saxa pentru a cumpăra o carte de istorie. Prinţesa a dat exemplu contemporanilor nu numai de curaj şi măreţie şi indiferenţă în faţa morţii, dar şi de o puritate sufletească rar egalabilă.” (Constantin Mateescu, scriitor)

Mormântul prinţesei s-a pierdut

Ioana Cantacuzino (1895-1951) a fost înmormântată în cimitirul din Călimăneşti, pe vremea acea aflat lângă podul Oltului. Cimitirul a fost strămutat apoi, pentru a se construi hidrocentrala, iar prinţesa-pilot n-a avut parte de linişte nici după moarte, fiindcă mormântul ei s-a pierdut. „Unii şi-au strămutat morţii în Cimitirul de Sus, alţii nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a aşezat, încă o dată, ţărâna acestor locuri“, explică scriitorul Constantin Mateescu. Ar fi rămas în urma Ioanei Cantacuzino singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat, pe care ulterior ar fi fost trecut numele altcuiva. Abia anul trecut, reprezentanţi ai aviaţiei din România s-au decis să-i cinstească memoria şi au ridicat o cruce în memoria ei, la Bucureşti. 

Soarta vilei Cantacuzino după Revoluţie

Vila „23 August“, denumire sub care a fost cunoscut decenii la rând castelul Cantacuzino de la Călimăneşti, a intrat, după Revoluţie, în administrarea Primăriei Călimăneşti care a transformat-o în centru pentru asistaţi social. O perioadă a găzduit chiar o secţie a unei fabrici de hârtie igienică. Disputat în ultimii ani în instanţă, după ce a fost retrocedat unor descendenţi ai familiei, plecaţi peste hotare, castelul a cunoscut decăderea, fiind în acest moment în proces avansat de degradare. Din motive mai mult sau mai puţin plauzibile, vila nu a fost nici până astăzi inclusă în patrimoniul naţional.

CIFRĂ

730.000 de euro este preţul de pornire pus la bătaie de Casa de Licitaţii Artmark pentru vânzarea Castelului Cantacuzino de la Călimăneşti. 

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite