FOTO „Nu puneţi mâna pe poet!“. Sergiu Băicoianu, coleg de liceu cu Nichita Stănescu: „L-am plesnit peste ceafă şi i-am făcut două băşici zdravene“

FOTO „Nu puneţi mâna pe poet!“. Sergiu Băicoianu, coleg de liceu cu Nichita Stănescu: „L-am plesnit peste ceafă şi i-am făcut două băşici zdravene“

Nichita Stănescu a fost un licean care încerca să fie obişnuit, „să se deghizeze în marea masă“. FOTO Muzeul Literaturii Române

Sergiu Utză-Băicoianu, coleg de liceu cu Nichita, l-a plesnit peste ceafă şi i-a făcut două băşici zdravene. „Dar asta nu însemna forţa loviturii mele, ci sensibilitatea lui organică, prin corpul lui, prin tegumentul lui“, povesteşte Utză-Băicoianu care, peste timp, s-a simţit mustrat de Nichita pentru această întâmplare copilărească în poezia „Poetul ca şi soldatul“: „Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mâna pe poet“!

Ştiri pe aceeaşi temă

În acest decembrie sunt deja 30 de ani de când despre Nichita nu se mai pot scrie decât amintiri

Mai cunoscute sunt cele din perioada bucureşteană (1952-1983), când Nichita era Poetul, era vedeta, cu o viaţă deopotrivă fabuloasă şi decadentă. Sunt amintiri ajunse în „vitrina“ publică prin intermediul numeroşilor admiratori şi prieteni care i-au fost alături, pentru o oră sau câţiva ani.

Şi mai sunt amintirile din perioada ploieşteană (1933-1952), nu la fel de spumoase, dar într-un registru unic, inocent şi adolescentin, din care răzbate efortul lui Nichita, pe atunci tânărul şi sensibilul, „organic, până la tegument“, Nini Grasu, şi mai apoi Nini, de a se deghiza în marea masă, de a fi ca şi ceilalţi, obişnuit.

La Ploieşti, Nichita a fost, întâi de toate, un copil frumos ca o fetiţă, mai târziu un elev şi licean obişnuit, dar cu o statură impresionantă şi o frumuseţe exotică, un fotbalist mediocru, un adolescent în vâltoarea primelor iubiri. A publicat şi poezii în ultimii doi ani de liceu, dar s-a consacrat în Capitală. 

Prieteni la viitorul Colegiu „I.l. Caragiale“

Amintirile ploieştene despre Nichita sunt calde şi aurite, întâmplări care au rămas la stadiul de simple copilării sau au căpătat semnificaţii abia peste timp în ochii trăitorilor de lângă el. La 79 de ani, cu unul mai puţin decât ar fi avut acum poetul, inginerul acum pensionat Sergiu Utză-Băicoianu se consideră un „contributor la materializarea mărturiilor vieţii pământene a lui Nichita“.

Au fost colegi în clasa a IV-a de liceu (echivalentul de acum al clasei a VIII-a, ultima de gimnaziu) la „Sfinţii Petru şi Pavel“, actualul Colegiu Naţional „I.L. Caragiale“, şi în primii doi ani din cursul superior al liceului. În ultimii doi ani de liceu, au fost doar colegi de generaţie, după ce Nichita s-a mutat de la B la C, pe fondul prieteniei cu Mircea Petrescu, fratele primei soţii a lui Nichita, Magdalena Petrescu.

„Intrând în această clasă a 4-a de liceu, mai tânăr cu un an ca ei, şi mai mititel de stat, cum am şi rămas, Nichita mi-a apărut dintr-o dată ca printre cei foarte voinici. Blond, cu ochii albaştri şi bucălat, grăsuţ, cu un ten trandafiriu pe care aproape îl simţeai că e sensibil, părea cu totul pufos, moale. Dar cu o bunătate deosebită. Când îl şicana cineva, se burzuluia către respectivul, care o cam lua la goană. Pe scurt, marele Nini Grasu, aşa a fost el la început“, povesteşte Utză-Băicoianu prima impresie pe care i-a creat-o Nichita.

În timp, modul de adresare al colegilor pentru liceanul bucălat a evoluat de la Nini Grasu la Nini, până a devenit şi a rămas, pentru totdeauna şi pentru toţi, Nichita Stănescu.

Şi tot de Ploieşti se leagă, aproape de finalul liceului, alegerea numelui de scriitor. Profesorul Nicolae Simache i-a sugerat lui Nichita, elevul său, ca, pe viitor, să renunţe la numele de Stănescu Hristea. „Ăsta este un nume de soldat mort la Mărăşeşti, n-o să te citească nimeni. Te cheamă şi Nichita, ia pune-l înainte, că se izbeşte aiurea cu Stănescu şi te ţine minte lumea“, a relatat poetul, mai târziu, acest episod.

Respins la cercul de matematică

În mod surprinzător pentru specialul Nichita de mai târziu, „în liceu, era un elev mediu care voia să treacă neobservat. Nichita nu se remarca în mod deosebit prin nişte treburi. Era modul lui de a fi ca toată lumea. Dar era deosebit mai mult prin tendinţa de a părea obişnuit, încerca să treacă neobservat“, îşi aminteşte colegul său de clasă.

Aceeaşi tendinţă de a se amesteca în masă l-a determinat pe Nichita să insiste să joace fotbal, ca portar, deşi nu era talentat la sport, şi, după ce a luat câteva note mai bune la geometrie, să-şi încerce norocul la cercul de matematică, o materie la care, de altfel, nu excela.

Sergiu Utză-Băicoianu, colegul de liceu al lui Nichita Stănescu care „a pus mâna pe poet“. FOTO Dana Mihai


„Profesorul nostru, Ion Grigore, i-a spus: «Măi, băiatule, e adevărat că te-ai mai mişcat, dar nu eşti de cerc. Aştia lucrează probleme din Gazeta Matematică. Vezi-ţi de treabă». Mai târziu, la una dintre întâlnirile generaţiei noastre, la care a venit şi Nichita, care abia primise premiul Herder, profesorul Grigore i-a compus o epigramă. «Când el cu cifre cocheta / Nu l-am putut încuraja / Plecă atuncea pe alt drum / Şi câţi mă blestemă acum!». Explicaţia epigramei vine din conjunctura momentului. Odată ajuns în vârf, şi cu această recunoaştere internaţională, s-au găsit şi o serie întreagă de critici vehemenţi în ţară ai poetului. Le luase caimacul celor care se considerau mari literaţi, îndreptăţiţi  la aprecieri superlative, de unde criticile şi, implicit, «blestemele» răsfrânte asupra profesorului“, povesteşte Sergiu Utză-Băicoianu.

Nota 10 după ce a recitat „Luceafărul“

„De multe ori, nişte lucruri despre Nichita mi le aduc aminte legat de opera lui. Cum ar fi acea aplecare temporară către geometrie, care îi dădea lui posibilitatea de a vedea dincolo de lucruri şi pe care am înţeles-o mai târziu, prin lecţiile lui despre cub, despre cerc, despre piramidă, numită abstract, dar atât de imaginativ, «soclul solemn pentru statuia punctului»“, îşi reaminteşte colegul său.

Altădată a fost un concurs pentru o aniversare Eminescu. Li s-a spus să participe cu lucrări făcute acasă, să propună nişte teme pe care apoi să le dezvolte despre lirica lui Eminescu.

„Nichita a propus tema «teiul şi luna» în opera lui Eminescu. Bineînţeles că tema a fost respinsă, pentru că avea o anumită «simbolistică» interpretabilă. Dar fără acest lucru nu aş fi remarcat cât de mult i-au influenţat poezia florile de tei şi luna lui Eminescu. Tot aşa, îmi aduc aminte cum a câştigat un rămăşag pus de profesorul de română şi a luat nota 10, după ce a fost primul din clasă care a învăţat şi a recitat în întregime «Luceafărul»“, spune Sergiu Utză-Băicoianu.

„I-am trosnit o lovitură peste ceafă lui Nichita“

Tot dintr-o perspectivă peste timp îşi aminteşte „contributorul“ şi un episod aparte al anilor de liceu petrecuţi în aceeaşi clasă cu Nichita. „Eram prin clasa a VIII-a sau a IX-a şi aveam un obicei, nu ştiu cine îl inventase. Dacă-l prindeai pe unul cu ceafa descoperită, cu două degete îi aplicai o plesneală. Eu sufeream destul de mult din cauza asta, fiind mai mititel de stat, pentru că le venea uşor celor mai înalţi să mă prindă.

Într-o bună zi, era pe estrada catedrei când a trecut Nichita pe lângă el. Şi cu ceafa lui rozalie şi pufoasă, l-a tentat şi i-a trosnit o lovitură cu două degete după care, bineînţeles, a fugit. „În recreaţia următoare, Nichita vine spre mine, eu mă dau mai încolo, el «vino încoace, nu-ţi fac nimic, doar vino să-ţi arăt ceva». Şi îmi arată gâtul. Două băşici zdravene. Sigur că mi-a părut rău, nu am vrut să fac aşa ceva. Dar asta nu însemna forţa loviturii mele, ci sensibilitatea lui. Era sensibil nu numai sufleteşte, avea această sensibilitate organică, prin corpul lui, prin tegumentul lui.

Şi-a adus aminte de asta, o simplă întâmplare între copii, când a citit poezia „Poetul ca şi soldatul“ când Nichita spune: „Dar mai ales vă conjur / nu puneţi mâna pe poet! / ...Decât numai atunci când mâna voastră / este subţire ca raza / Şi numai aşa mâna voastră, ar putea / să treacă prin el / Altfel ea nu va trece prin el, şi degetele voastre vor rămâne pe el“.

Citind poezia, pentru mine a însemnat «nu atingeţi poetul în mod fizic, îl agresaţi şi el suferă mai mult decât alţii». Da, am simţit-o ca o mustrare peste timp, am pus mâna pe poet, l-am plesnit“, povesteşte episodul colegul care l-a lovit pe Nichita.

„Eram Dumnezeu. Şi m-am îndrăgostit de un drac“

În schimb, chiar dacă nu excela în sport şi matematică, în poezie, Nichita s-a manifestat de foarte tânăr. „Înainte de episodul teiului şi al lunii din opera lui Eminescu sau recitarea «Luceafărului», prin clasa a IX-a ni s-a zis să venim cu nişte versuri, cum poate fiecare, făcute acasă. Atât îmi aduc aminte, că Nichita a venit cu o poezie care începea cu «Eram Dumnezeu. / Şi m-am îndrăgostit de un drac de fată». Urmau nişte versuri care nu erau chiar pe dulcele stil clasic şi care atunci ne-au amuzat. Nu am intuit niciunul, atunci, talentul, profunzimea şi sensibilitatea care aveau să se manifeste curând“, spune colegul lui Nichita.

Utză-Băicoianu şi-l aminteşte şi altfel, cu o duioşie care îi umezeşte ochii vii. „Cât era de mare, de voinic, avea gesturi copilăreşti.  Parcă îl şi văd, ridica puţin cotul, parcă spunea «nu, nu», ca atunci când nu vrei ceva. Manifestările astea le-am revăzut la el inclusiv la ultimele întâlniri ale generaţiei noastre. Avea această reacţie copilărească de respingere, îl vizualizez atât de bine făcând acest gest.“

Nichita nu a mai ajuns la revederea din 1982. În perioada fixată pentru întâlnire a murit Leonid Brejnev, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi, de teamă că la agapă li se va pune muzică de înmormântare, colegii de generaţie au decis să amâne cu două săptămâni întâlnirea de la Ploieşti.
„A venit cam la toate întâlnirile generaţiei noastre, cu mare drag, mai ales că avea o recunoştinţă şi o admiraţie profundă pentru profesorii noştri. Le organizam cam din cinci în cinci ani, iar la cea din 1982, pentru că am amânat-o, nu a mai ajuns. Avea programul făcut. Ne-a părut foarte rău, mai ales că, după un an, aveam să îl pierdem“, îşi aminteşte colegul.

Fotografii din arhiva lui Sergiu Utză-Băicoianu, de la revederea din 1972 a Generaţiei 1952, cu profesorii şi colegii. În una dintre ele, Nichita ciocneşte un pahar cu un alt coleg celebru de generaţie, Eugen Simion

La întâlnirea din 1977 a promoţiei 1952, ultima la care a participat Nichita, s-a propus ca Promoţia 1952 să poarte numele „Promoţia Nichita Stănescu“. I s-a cerut acceptul poetului, iar Nichita, emoţionat, a răspuns: „Nu merit eu această onoare“. Dar aşa a rămas.

Statornic în dragoste în timpul liceului

„Eram o generaţie super-selecţionată din 24 de clase de băieţi din oraş, din care s-au făcut trei clase cu elevi foarte buni. Concurenţa a fost acerbă. Sigur că erau şi tot felul de şmecheraşi, dar nu de proastă calitate şi fără chestii din astea cu fumatul în WC-uri. Nu se purtau în generaţia noastră. Cât despre fete, sigur că avea înclinaţie, mai ales ca fire poetică, dar nu era un cuceritor cunoscut, chiar dacă, băiat înalt, frumos, sigur că era admirat şi ar fi avut tentaţii. Dar firea lui mai poetică, mai sensibilă, era atunci în faza de statornicie. Aprecia nu neapărat frumuseţea fizică, ci în primul rând calităţile spirituale şi ceea ce ar fi creat o afecţiune de altă natură. Aşa s-a îndrăgostit, prin clasa a XI-a, de prima lui soţie, Magdalena, sora lui Mircea Petrescu. Firea lui a devenit nestatornică mult mai târziu, odată cu aprecierile şi cu năvălirile peste el ale diverselor admiratoare“, crede Utză-Băicoianu.

Dacă a încercat să-l vadă personal pe Nichita? Prea puţin. „În perioada facultăţii, când începuse deja să se manifeste puternic, am avut de câteva ori tendinţa de a-l vizita în cuibul lui din Amzei, dar am considerat că este înconjurat prea mult de admiratori. Erau dintre cei care sunt în continuare slujitori ai condeiului şi ai artei în general, dar despre unii dintre ei, atunci când i-am cunoscut, nu am avut o impresie prea bună. Şi ştiu de unii care îl îndemnau la rele, nu la bune. Dar nu aş putea spune că a fost influenţat, sunt sigur că îşi ridica cotul, în acel gest copilăresc şi plin de farmec. Nu, refuza treburi în care alţii ar fi vrut să-l agreneze şi nu s-a lăsat influenţat. Singurul lucru pe care nu trebuia să-l facă este că a exagerat, la un moment, cu băutura. Dar am crezut tot timpul că era perdeaua pe care o trăgea între el şi ceilalţi, o perdea care să-i împiedice să intre în lumea lui“, spune Utză-Băicoianu.

Să fie „contributor la materializarea mărturiilor vieţii pământene a lui Nichita“ înseamnă, în cazul lui Sergiu Utză-Băicoianu, ca şi pentru o mână de colegi şi prieteni din Ploieşti ai lui Nini, nu doar un titlu dobândit prin fericita întâmplare de a-l cunoaşte pe poet, ci o „luptă“ concretă, întinsă pe ani întregi, de a-i ridica poetului o statuie în Poieşti, de a marca prin plachete memoriale şcoala şi liceul în care a învăţat, de a organiza festivaluri şi manifesări dedicate poetului sau de a presa autorităţile să răscumpere casa părintească a lui Nichita şi a o transforma într-un muzeu care a fost aşteptat prea mult în oraşul natal. De trei ori pe an, devotaţii „slujitori“ şi ultimii păstrători de amintiri, din ce în ce mai puţini, se îndreaptă, ca la un semn, spre casa natală a poetului, pentru a sta de vorbă cu Nichita, întors, astfel, din nou acasă. 

Acasă la Nichita Stănescu

Tot la Ploieşti, Nichita a fost copilul blond, confundat adesea cu o fetiţă, care şi-a petrecut fericit primii ani de viaţă în casa natală din Piaţa Sârbească a oraşului. Aici, înainte de a învăţa scrisul şi cititul, la 5 ani, Nichita, un copil foarte năzdrăvan, a compus o poezie, consemnată de mama sa, frumoasa rusoaică Tatiana Cereaciukina, fiică de general, cu origini nobile. „Într-o zi cam pe la prânz / Gheorghiţă merge pe-un mânz / Cum mergea cu mânzu-agale / I-a ieşit un hoţ în cale / Hoţul fiind bandit din fire / Îi luă mânzul cu grăbire / Iar Gheorghiţă rămase cu buza umflată / Fiindcă n-a avut o bâtă lată / Pe bandit să îl bată.“

 
Foto

Casa, acum pe strada care îi poartă numele, a fost ridicată de bunicul poetului, Hristea Stănescu, şi de cei doi fii mai mici, Gheorghiţă şi Nicolae (tatăl poetului, un prosper negustor de stofe), în anii 1926-1927, pe strada General Cernat nr. 2. Familia a avut o viaţă fără griji până la venirea comuniştilor, când casa a fost naţionalizată, iar familiei i s-a permis ulterior să o folosească parţial, contra unei chirii, împărţind-o cu un „om al muncii socialiste“. În 1986, partea de casă a familiei a fost vândută de Cristina, sora adoptivă a lui Nichita, şi abia după Revoluţie a început un lung proces de răscumpărare. Pe 13 decembrie 2002 a devenit muzeu.

Renovată, casa adăposteşte multe obiecte care i-au aparţinut lui Nichita, recuperate ulterior sau donate de familie şi prieteni: patul, pianul, biroul, cărţile şi dicţionarele de elev, un microscop dăruit de tatăl său, pendula care i-a bătut ora sosirii pe lume în primăvara anului 1933, martie, 31, într-o vineri, în jurul prânzului. Sunt şi multe fotografii de familie, din care Nichita zâmbeşte cu chip de fetiţă, alături de părinţi sau cele două surori ale sale.

Ursuleţul copilăriei lui Nichita Stănescu, din casa părintească din Ploieşti. FOTO Dana Mihai

Într-o vitrină se află premiul „Cununa de aur“ al Festivalului internaţional de poezie de la Struga, din Macedonia iugoslavă, primit de Nichita în 1982, iar pe patul din dormitor se odihneşte şi acum, zdrenţuit de vreme, ursuleţul copilăriei lui Nichita.

Dora, ultima iubire a poetului

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, pe 31 martie 1933. Este considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori români şi face parte din curentul poeziei moderniste sau al neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. A locuit în Ploieşti, până la finalizarea liceului, şi ulterior în Bucureşti.

În perioada 1944-1952 a urmat Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, iar între 1952 şi 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Nichita şi Dora, în 1982, cu doar un an înainte de moartea poetului. FOTO Alexandru Condeescu, Muzeul Literaturii Române

Două căsătorii, mai multe dragoste pasagere şi o iubire mistuitoare pentru Gabriela Melinescu încheiase Nichita până să o cunoască pe Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani. S-au cunoscut pe când Nichita avea 45 de ani, iar poetul, care era gazda unei agape în „cuibul din Amzei“, s-a îndrăgostit fulgerător de tânăra studenta, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tânăra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus „să ştii că tu o să fii nevasta mea!“ şi i-a smuls promisiunea că îl va vizita, din nou, peste două zile.

Convinsă că Nichita era la Cluj, unde avea un colocviu al poeţilor, după cum a povestit Dora peste câţiva ani, într-un interviu acordat la Paris, studenta a venit la uşa lui Nichita şi, spre surprinderea ei, poetul i-a deschis. După o oră de momente stânjenitoare, Nichita i-a mărturisit că a ajuns la Cluj, dar, amintindu-şi de întâlnirea cu Dora, s-a urcat în primul tren spre Bucureşti. „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“, au fost cuvintele care au făcut-o pe tânăra studentă să se îndrăgostească iremediabil de Nichita.

S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de a doua soţie, Doina Ciurea, un divorţ amânat ani întregi din cauza ororii lui Nichita faţă de tribunale. Căsătoria cu Dora a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească. Nichita s-a stins pe 13 decembrie 1983, în braţele Dorei, ultima sa iubire.

Vă mai recomandăm

FOTO Ultima mare dragoste a lui Nichita Stănescu: fermecătoarea Dora. Cum a cucerit-o poetul pe tânăra studentă la Filosofie, în braţele căreia s-a stins

Portret al lui Nichita Stănescu, în „Convorbirile cu Alex Ştefănescu”

Casa natală a lui Nichita Stănescu, din Ploiești, transformată, în 2002, în muzeu. FOTOGRAFII Dana Mihai

Imagini din aceeasi galerie
  • Casa natală a lui Nichita Stănescu, din Ploiești, transformată, în 2002, în muzeu. FOTOGRAFII Dana Mihai
  • Nichita, la vârsta de un și șase luni în brațele mamei sale, Tatiana
  • Dormitorul casei lui Nichita, unde se odihnește și acum ursulețul favorit al copilăriei poetului
  • Ursulețul lui Nichita Stănescu
  • Biroul de elev al lui Nichita, unde își făcea temele și a scris primele sale poezii
  • Din cărțile și dicționarele elevului Nichita Stănescu
  • Cetificatul de naștere al lui Nichita Stănescu
  • Un costum de cazac rus, primit de Nichita de la prieteni, ca un omagiu pentru originile sale rusești, din partea mamei 
  • O foaie matricolă a lui Nichita, păstrată în casa părintească
  • Nichita elev. În clasa a II-a, cu coroniță, în gimnaziu și în liceu
  • Vitrina cu premii. La loc de cinste, Struga de aur, primită în 1982
  • Sergiu Utză-Băicoianu, colegul de liceu al lui Nichita
  • Fotografii din arhiva lui Sergiu Băicoianu de la revederile Generației 1952
  • Nichita la Ploiești, la revederile cu profesorii și colegii de liceu - foto din arhiva Sergiu Băicoianu
  • Nichita la revederile de la Ploiești - foto din arhiva Sergiu Băicoianu
  • Liceul lui Nichita, acum Colegiul I.L. Caragiale din Ploiești
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările