Secretele ţuicii de Bertea, cea mai premiată băutură românească – reţeta folosită de moşnenii prahoveni pentru a obţine gustul desăvârşit

Ţuica de Bertea, licoare cu tradiţie în Prahova. FOTO Adevărul

Din prunele „grase“ recoltate de pe dealurile pitoreşti din nordul Prahovei, localnicii fac celebra ţuică de Bertea, cu o tărie şi aromă inconfundabilă, care le aduce premii la festivalurile de profil, dar şi recunoaşterea în Registrul Produselor Tradiţionale din România. Ţuica de Bertea se face şi acum în gospodării după reţete străvechi.

În partea central-nordică a Prahovei, în apropierea „patriei ţuicii“ de la Vălenii de Munte, este o altă localitate recunoscută pentru licorile tari distilate de oamenii locului, comuna Bertea. De la Bertea mai poţi merge doar în următoarea comună, Aluniş, după care drumul întoarce pentru că se înfundă în munţi şi dealuri. Peisajele, extrem de pitoreşti, sunt presărate de hectare de livezi în care prunul, aproape venerat de localnici, este „stăpânul“ locului.

Climatul, extrem de propice pentru cultura prunului, dar şi soiul fructelor reprezintă „ingredientele“ esenţiale în reţeta ţuicii de Bertea.

„Toată lumea din Bertea are un singur sortiment de prun, diferit de cel cultivat la Vălenii de Munte, de exemplu, sau în alte locuri din ţară. Prunele nu sunt foarte mari, însă sunt extrem de dulci şi de gustoase. Dacă facem gem, nici nu este nevoie de zahăr, atât de dulci sunt. Nu se desfac după sâmbure, aşa cum se întâmplă cu cele care ajung în pieţe, de exemplu. Noi le spunem prune «grase». De asemenea, nu stropim copacii niciodată, este foarte important, pentru că le modifică gustul. Preferăm o recoltă mai slabă în unii ani decât să acţionăm chimic asupra copacilor. Înmulţirea o facem doar prin puieţi, niciodată prin altoire“, povesteşte Gheorghe B., un localnic care se ocupă de ani de zile de livezile de prun ale familiei. Bunicul, tatăl şi rudele sale, ca majoritatea oamenilor din comună, se ocupă de când se ştiu cu distilarea ţuicii de Bertea, tradiţia fiind una îndelungată.

La fermentat până în primăvară

Oameni mândri, localnicii din Bertea au fost moşneni, ţărani liberi, proprietari de pământuri frumoase şi mănoase. O legendă a locului spune că un boier foarte bogat, văzând frumuseţile comunei Bertea s-a dus la un moşnean să cumpere un pământ, dar moşneanul nu numai că l-a refuzat, ba chiar l-a injurat pentru că pentru un moşnean, pământul lui era mai important ca viaţa. În vremurile acelea, un moşnean din Bertea avea cel puţin 24 de pogoane de pământ, o pădure şi propriile animale.

Prunele de la Bertea se recoltează în a doua jumătate a lunii septembrie, iar livezile satului se transformă într-un furnicar de oameni. Apoi, fructele se depozitează în vase mari din lemn, de sute de litri, numite tocitori, în care prunele sunt lăsate la fermentat până în luna decembrie sau chiar până anul următor. „Bătrânii lăsau fructele la fermentat până spre primăvară şi, pe cât posibil, le ţinem cât mai mult. Când cade pluta, aşa cum se spune la noi, adică atunci când amestecul formează o crustă, trebuie să te apuci să o faci“, mai povesteşte producătorul din Bertea.

Distilarea se face în cazanele clasice din gospodării sau, mai nou, în cazane profesionale, în care distilarea parcurge trei etape, încălzirea, fierberea şi apoi extragerea alcoolului. Ţuica rezultată are o tărie cuprinsă între 30 şi 34 de grade, iar cei care vor şi mai multe grade, o distilează încă o dată, rezultând o palincă „care te pune în cap“ de la un singur pahar. „Inclusiv grosimea cazanului are un rol în obţinerea unei ţuici de calitate. În general, în gospodării se preferă cazanele de cupru cu o grosime potrivită şi o capacitate de 10 găleţi. În aproximativ o oră şi jumătate, distilarea este gata“, povesteşte Gheorghe B.

La învechit, în butoaie

Ţuica nu se consumă imediat. Pentru a căpăta aroma inconfundabilă, culoarea galbenă şi pentru a se limpezi, este depozitată în butoaie de calitate, din lemn de salcâm, de preferat, dud sau frasin. Înainte, oamenii aveau şi budane (butoaie) de 1.000 de litri, acum le preferă pe cele de cantităţi potrivite.

Comuna Bertea este renumită pentru ţuică, dar şi pentru peisajele pitoreşti. FOTO comunabertea.ro

După un an, un an şi jumătate, ţuica este perfectă. Butoiul extrage partea slabă a alcoolului şi îi împrumută culoarea şi aroma, iar ţuica rămasă este una curată şi tare, galbenă şi cu un gust inconfundabil, calităţi care îi aduc frecvent premii fruntaşe la festivalurile şi concursurile de profil din ţară.

De altfel, ţuica de Bertea este înscrisă în Registrul Produselor Tradiţionale din România, alături de alte produse din Prahova, precum caşcaveaua de Valea Doftanei sau ţuica nobilă de Măneciu. De câţiva ani, în Bertea se organizează şi un festival dedicat ţuicii locale, prilej de mândrie pentru oamenii locului care expun ţuică veche de ani de zile, fabricată după metodele tradiţionale.

Un litru, 25 de lei

Ţuica este folosită de localnicii din Bertea şi la fabricarea de lichioruri de casă. Cornata, trandafirata, cireşata, vişinata, afinata, socata sunt băuturi obţinute din amestecul respectivelor fructe sau petale cu ţuica locală, lichioruri groase, foarte bune la gust, recomandate a se consuma în cantităţi mici pentru că „te duc repede“.

Un litru de ţuică de Bertea costă, la localnici, între 20 şi 25 de lei. Licoarea tare este recomandă în cantităţi mici, un păhărel cel mult, înainte de masă.

Vă mai recomandăm

Secretele caşcavelei de Valea Doftanei. Ingredientele unice ale caşului produs de sute de ani după aceeaşi reţetă. Un gust unic, din care se revarsă puritatea laptelui şi mirosul pajiştilor sălbatice, îmbogăţit cu aromă de fum şi senzaţii greu de definit. Sunt doar câteva dintre lucrurile care se pot spune despre celebra caşcavea de pe Valea Doftanei, brânză produsă de sute de ani după aceeaşi reţetă şi căreia localnicii i-au dedicat şi un festival anual.

Secretele dulceţii de soc de la Brebu, delicatesa migăloasă care a inspirat organizarea unui festival. Dulceaţa de soc este o reţetă specifică comunei prahovene Brebu, o zonă deluroasă şi bogată în fructe de pădure. Gospodinele au desăvârşit o dulceaţă cu un gust unic, realizată cu multă migală din bobiţele fructelor de soc, care a inspirat şi organizarea unui festival