Povestea ocnelor de sare de la Telega unde erau închişi condamnaţii pentru „hiclenie“ şi brigandaj: „În mină se cobora pe un buştean legat de un cablu“

Ocnele Telega la începutul secolului XX FOTO Arhivă prof. Gheorghe Bilga

Problema condiţiilor inumane în care sunt încarcerate persoanele private de libertate din România nu este deloc una de dată recentă. Încă de acum 150 de ani, europenii cu rang ajunşi pe meleagurile Ţării Româneşti au cerut stăpânirii să oprească supliciul la care erau supuşi ocnaşii condamnaţi la pedepse fără soroc.

Ocna de sare de la Telega (judeţul Prahova) era considerată în secolul al XIX-lea drept cea mai grea temniţă unde erau aruncaţi la propriu răufăcătorii consideraţi incorigibili, acuzaţii de crime, ”hiclenie”, brigandaj (tâlhărie la drumul mare) sau răzmeriţă. 

Cei care ajungeau aici nu mai aveau şanse de scăpare şi erau condamnaţi indirect la moarte sigură. Şansa lor era să stârnească într-un fel mila pentru a obţine graţierea din partea domnitorului sau măcar reducerea pedepsei. Astfel de iertăciuni se obţineau în special în timpul marilor sărbători religioase, de Paşti sau de Crăciun.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Ţara Românească se abolise pedeapsa capitală şi se renunţase la pedepse cu tortura sau schingiuirea. Se urmărea şi atunci, ca şi acum, modelul occidental care avea în vedere reeducarea deţinutului şi nu neapărat supunerea la tratamente inumane. Totuşi, ocnele de sare româneşti erau departe de a oferi condamaţilor condiţii decente de trai.

FOTO Arhivă prof. Gheorghe Bilga

Într-o documentare realizată de istoricul prahovean Gheorghe Bilga se arată că profesorul şi lingvistul J.A.Vaillant, implicat în evenimentele din anul 1848, a vizitat ocna de la Telega şi a rămas profund impresionat de ceea ce a descoperit în măruntaiele pământului. ”Penitenciarul avea două săli mari unde ocnaşii stăteau întinşi pe o rogojină, cu piciorul stând legat de o piedică comună, încuiată cu lacăte din loc în loc. Pantalonii şi mantaua ţineau loc de pătură sau pernă”, conform sursei citate. Condamnaţii trimişi la Telega nu mai aveau voie să vadă lumina soarelui pe timpul detenţiei, iar mulţi dintre ei ajungeau să regrete dispariţia gâdelui care le-ar fi curmat viaţa fără alte chinuri. Joseph Caillat, medic de profesie, ajunge şi el la renumita ocnă de sare. A descris că ocnaşii ajungeau în puţul adânc de o sută de metri printr-o metodă rudimentară, ea în sine o formă de tortură psihică. În mină se cobora ”pe un buştean legat de un cablu”, iar coborârea era de nesuportat pentru cei mai slabi.

Conform profesorului Gheorghe Bilga, în anul 1851 în temniţa de la Telega se aflau 58 de osândiţi pe viaţă şi 125 temporar, în timp ce la Ocnele Mari (judeţul Vâlcea), erau 213 condamnaţi dintre care doar unul avea de ispăşit o pedeapsă pe viaţă.

Veşti despre chinul suportat de condamnaţii trimişi la Telega ajungeau adesea până la urechile domnitorilor. Nu de puţine ori, aceştia veneau persoanl în vizită să vadă dacă informaţiile se confirmă, însă, aşa cum se înâmplă şi astăzi, în timpul vizitelor anunţate, se luau măsuri de precauţie pentru ca nenorocirile să nu iasă la iveală.

De ce a fost schimbat din funcţie prim-procurorul Tribunalului Prahova

Schimbări în bine au început să apară la ocna de sare de la Telega abia cu venirea la tron a domnitorului Carol de Hohenzollern. Este cunoscut că noul domnitor a făcut dese peregrinări prin ţară pentru a cunoaşte locurile, iar în drumurile sale spre Sinaia s-a oprit chiar şi la ocnele de sare de la Telega şi Slănic. Spre finele lunii iulie 1866 principele Carol s-a aflat într-o călătorie în zona Prahovei, oprindu-se pentru un scurt popas şi la Telega. ”Îndată ce condamnaţii înlănţuiţi, folosiţi la tăierea sării, l-au văzut pe domnitor, s-au aruncat în genunchi cerând iertare. Principele a fost adânc emoţionat de condiţiile mizere în care îşi ispăşeau pedeapsa”, notează istoricul Gheorghe Bilga care precizează că domnitorul a graţiat în timpul acelei vizite nu mai puţin de 30 de ocnaşi. 

A fost momentul care a declanşat marea schimbare a sistemului de detenţie din Ţara Românească, domnitorul cerând atunci schimbarea din funcţie a prim-procurorului tribunalului Prahova, I. Vlădescu, cu Ioan Urleţeanu, fost prim-procuror. N-au fost doar intervenţii de imagine, ba din contră, notează istoricii. Carol I avea să ia măsuri drastice pentru ca viaţa ocnaşilor să se îmbunătăţească, dar consecinţele deloc pozitive nu-au întârziat să apară.Începând cu 1971, ocnaşii vor fi plătiţi pentru munca depusă. Nu primeau toţi banii, doar un procent din suma câştigată, iar diferenţa rămânea la administraţia penitenciarului care avea obligaţia să investească în mină. Greşeala cea mare făcută în acei ani de către Carol a fost că a permis, prin noua ”Lege asupra Regimului Închisorilor”, ca deţinuţii să primească încă din timpul detenţiei o parte din banii. Cu mica avere în mână, nu puţini au fost deţinuţii care şi-au cumpărat un pic de bine, profitând de slăbiciunea omenească.

Penitenciarul Doftana FOTO prof Gheorghe Bilga

 Istoricul Gheorghe Bilga susţine că au fost corupţi soldaţii gardieni şi chiar preoţii din sat să le aducă deţinuţilor alcool, ba chiar să se întâlnească cu femei. O altă problemă a fost provocată, culmea, de cererea foarte mare de sare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Deţinuţii au fost amestecaţi cu muncitorii, iar aceştia din urmă erau revoltaţi când vedeau că oamenii care săvârşiseră fapte abominabile erau mai bine plătiţi şi mai bine trataţi, iar asta a dus la conflicte.

Criza din ocnele de sare de la Telega a fost stopată în mod natural. Puţurile de sare au fost inundate în urma unor inflitraţii, iar mina a fost închisă la începutul anului 1900. A rămas în picioare doar închisoarea Doftana, care a avut un regim de penitenciar, fără ca deţinuţii să mai fie duşi în subteran la tăiatul munţilor de sare.

Penitenciarul Doftana FOTO Arhivă prof Gheorghe Bilga

Închisoare Doftana, înfiinţată în anul 1895, este astăzi şi ea o ruină. A devenit celebră prin faptul că aici au ispăşit pedepse deţinuţii politici. Printre aceştia s-au aflat Nicolae Ceauşescu, Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima sau Gheorghe Gheorghiu Dej. Penitenciarul Doftana a fost parţial distrus de cutremurul din 1940, iar deţinuţii au fost mutaţi o perioadă la Aiud. Doftana şi-a închis porţile definitiv pentru condamnaţi în 1960.