Mai europeni atunci decât acum. Primele constituţii ale României, lecţii de democraţie pentru Europa

Modificarea Constituţiei, aflată pe agenda Parlamentului în 2013, pune România în faţa unei mari schimbări politice şi sociale, adaptată la vremuri europene. Privind în urmă, la primele legi fundamentale româneşti, provocarea este mare. Constituţiile româneşti au avut la bază principiile Revoluţiei Franceze şi un caracter profund democratic, care se regăsea în puţine constituţii europene

Pentru a corespunde realităţii şi vremurilor pe care le trăim, Constituţia se „schimbă la faţă“, iar proiectul de reviuzire a legii fundamentale va fi unul dintre evenimentele politice majore din 2013 din România.

Din păcate, subiectul revizuirii Constituţiei aproape că s-a banalizat în ultima perioadă, prin invocările repetate, deşi procedura în sine este extrem de complicată şi nu ar trebui îndreptată spre rezolvarea problemelor politice actuale.

În plus, toată lumea are idei despre cum ar trebui să arate Constituţia revizuită. Liniile principale anunţate de Guvern se referă la reducerea atribuţiilor preşedintelui şi reorganizarea administrativă a ţării, din perspectiva regionalizării. Şi organismele europene au recomandări. Comisia de la Veneţia a propus României un set de măsuri care vizează accelerarea procedurii legislative şi departajarea competenţelor primului-ministru şi preşedintelui, în special în ceea ce priveşte politica externă.

La rândul lor, partidele vin cu propuneri dintre cele mai inedite pentru noua Constituţie - date fixe pentru alegerile locale, parlamentare si prezidenţiale sau dizolvarea Parlamentului în cazul în care un referendum de suspendare al preşedintelui nu este validat de popor. Nici Biserica Ortodoxă nu s-a ţinut departe de subiect şi ar dori ca existenţa lui Dumnezeu să fie legiferată de Constituţie, iar Biserica să fie recunoscută ca putere în stat.

O istorie agitată, dar democratică

Va mai trece timp până la parcurgerea tuturor etapelor procedurale pentru revizuire, dar este interesant că, în trecut, ca şi acum, adoptarea legilor fundamentale în România a fost marcată de istorii agitate, lovituri de stat, plebiscite, dar şi multă viziune pentru legiferarea unor drepturi democratice cum puţine ţări din Europa se puteau mândri că le cuprind la acea vreme în constituţii.

Istoria constituţională a României cuprinde şapte legi fundamentale – două de secol XIX (1864 şi 1866), cea din 1923 care consfinţea monarhia şi România Mare, trei din perioada comunistă (1948, 1952 şi 1965) şi actuala constituţie din 1991, modificată în 2003.

Regulamentele organice şi Statutul Dezvoltător al lui Cuza

Unii istorici susţin opinia potrivit căreia prima „constituţie“ românească, inspirată de principiile Revoluţiei Franceze, a fost reprezentată de Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, care se întemeiau pe principiul modern al separării puterilor în stat şi conţineau multe prevederi menite să impulsioneze procesul modernizării societăţii româneşti - răspunderea ministerială, libertatea comerţului intern şi a exporturilor, dezvoltarea industriei, sistematizarea oraşelor, reorganizarea spitalelor, a farmaciilor, a poştei şi a pompierilor, afirmarea învăţământului în limba naţională etc, povesteşte doctorul ploieştean în istorie Ion Şt. Baicu.

După Unirea din 1859 a Principatelor Române, împroprietărirea ţăranilor, opţiune primordială a domnitorului Al. I. Cuza, întâmpina serioase rezistenţe în parlament, fapt ce-l va determina pe şeful statului să procedeze la măsuri excepţionale. „Cuza a recurs la dizolvarea parlamentului şi la modificarea regimului politic prin «lovitura de stat» din 2 mai 1864. A urmat organizarea unui plebiscit - azi îi spunem referendum - pentru aprobarea unei noi constituţii“, spune Ion Şt. Baicu.

Poporul român a aprobat, cu o majoritate zdrobitoare, iniţiativa lui Al. I. Cuza. „Statutul Cuzist“ se caracteriza prin accentuarea rolului executivului, al domnitorului, dar se impune evidenţierea a două „inovaţii“: înfiinţarea Senatului în calitate de „corp ponderator“ - apărea sistemul bicameral al Parlamentului, dar şi crearea unui Consiliu de Stat, alcătuit din cadre de specialitate.

Constituţia din 1866, printre cele mai liberale din Europa

După abdicarea forţată, în februarie 1866, a lui Al. I. Cuza, noul regim politic a vorbit despre elaborarea unei noi constituţii.

După modelul altor constituţii europene, în special cea din Belgia, Constituţia din 1866 făcea abstracţie de suzeranitatea otomană şi de regimul de garanţie colectivă, patronat atunci de marile puteri europene, introducea ca principii ale activităţii politice suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă, sistemul parlamentar bicameral, monarhia ereditară – în ţară fusese adus un principe străin, Carol I - , erau stipulate drepturi şi libertăţi democratice, acorda o deosebită atenţie regimului de proprietate privată, declarată „sacră şi inviolabilă în România“. „Constituţia din 1866, avea să fie considerată drept una dintre cele mai liberale din Europa“, mai spune Ion Şt. Baicu.

Constituţia liberală din 1923, democraţia desăvârşită

În primii ani postbelici, problema constituţională revine în atenţie şi provoacă ample confruntări politice între partidele epocii. Noua constituţie a fost adoptată de Parlament în luna martie 1923, imediat fiind sancţionată de regele Ferdinand I. Actul va marca deschiderea unei noi etape, consolidarea statului naţional unitar român şi afirmarea lui în plan european.

„Şi de data aceasta, clasa politică autohtonă, dincolo de unele fricţiuni, contradicţii şi limite ţinând de orgolii şi de interese, dăduse dovadă de preocupări ce au vizat nu numai prezentul, ci şi viitorul României Mari“, spune Ion Şt. Baicu.

Constituţia din 1923 a introdus votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui individual, sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite. A fost legea fundamentală până în 1947, când ţara a fost proclamată republică, cu o perioadă de pauză, între 1938 – 1944, când regimul democratic din România a fost înlocuit cu unul totalitar, consfinţit de Carol al II-lea prin Constituţia din 1938. 

Au urmat trei constituţii în perioada comunistă, şi, apoi cea din 1991 care statuează din nou  suveranitatea naţională a poporului român, separaţia puterilor în stat şi libertatea de exprimare.

„Cred că revizuirea din 2013 ar trebui să pună o tuşă groasă pe separaţia puterilor în stat şi neimixtiunea Guvernului, Preşedinţiei şi Parlamentului în activitatea Justiţiei, pe drepturile şi libertăţile democratice şi, în mod special pe libertatea presei. Erau drepturi respectate cu sfinţenie prin celelalte constituţii democratice ale României, indiferent de regim“, este şi un sfat al istoricului Ion Şt. Baicu.