Gardianul din turnul Bisericii germane din Ploieşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ciprian Apetrei

În apropierea centrului Ploieştiului, există o zonă a unei multiculturalităţi religioase greu de înteles astazi. În doar câteva sute de metri, avem o biserică evanghelică, o catedrală catolică, o sinagogă, şi, bineînţeles, o biserică ortodoxă.

Sunt construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, într-un oraş care arăta cu totul altfel, înainte de a fi sistematizat cu buldozerul de către comunişti, când, din păcate, clădirile istorice au fost lăsate de izbelişte sau bine ascunse în spatele unor construcţii noi şi urâte.

Astăzi, această bogăţie este foarte discretă, pentru că germanii din Ploieşti sunt o populaţie aproape uitată şi foarte puţin prezentă, iar evreii sunt cam în aceeaşi situaţie. Cele două lăcaşuri de cult au însă o istorie frumoasă, o istorie care ne aduce înapoi un Ploieşti pe care am vrea să-l revedem, un Ploieşti care ne place mai mult decât oraşul actual, prăfuit şi care pare amorţit, încremenit fără viitor în epoca lui post-industrială.

GALERIE FOTO

Ele ne reamintesc şi de un al treilea Ploieşti, care există doar în ochii unui iubitor al acestui oraş, considerat mai degrabă urât de cei care trec prin el fără să îl cunoască. Ploieştiul fermecat este cel care duce mai departe strălucirea de odinioară, cu clădirile sale franţuzeşti şi un Bulevard ca în marile capitale, strălucire care pâlpâie, dacă priveşti atent, pe sub vălul trist pe care comuniştii l-au pus peste el. Dar acest oraş are şi un viitor, încă neclar, pe care speranţele ploieştenilor îl alimentează, îl ţin în viaţă până când îi va veni momentul să iasă la suprafaţă. Iar când va renaşte, va da tot griul la o parte şi se va lumina, revenit la ale sale.

Aceste trei oraşe se văd bine din turnul Bisericii Germane, cum este numită mai pe scurt  Biserica Evanghelică luterană de confesiune augustană. Sau acea biserică misterioasă parcă niciodată deschisă, aşa cum este întipărit în mentalul colectiv lăcaşul de pe linia de tramvai.

Pentru a reface povestea acestei biserici avem două surse:, una scrisă - este vorba de un document istoric excepţional [1], aparţinând primului său preot, publicată in 1942, pentru a sărbători finalizarea construcţiei bisericii. A pus-o pe hârtie  tocmai pentru a nu se pierde. Vă recomand lectura acestui material, ca şi întreg volumul Din vechiul Ploieşti.

A două sursă este o discuţie frumoasă pe care am avut-o cu administratorul actual al bisericii, Adrian Trif, ginerele ultimului curator care a oficiat aici. Dialog purtat în sacristie, care acum serveşte şi ca birou al parohiei şi unde ne-a urmărit cu privirea portretul primului preot,Hans Durlesser. O discuţie sub semnul trecutului, despre ceea ce mai există din acest trecut în prezent, despre eforturile remarcabile ale celor câţiva care se mai ocupă să păstreze clădirea într-o stare foarte bună şi, mai ales, cu un pic de optimism, despre viitorul acestei frumoase biserici.

Ciprian Apetrei

Aşa cum am aflat, este o construcţie recentă, ridicată la începutul secolului al XX-lea, între 1938 şi 1942, aşadar nou-nouţă, am putea spune, faţă de mult mai cunoscutele biserici săseşti din Transilvania, cu care se înrudeşte foarte mult ca stil architectural. Este o piesă unică de arhitectură gotică, foarte armonioasă, care îţi dă impresia că te afli sau în Germania, sau în mica noastră Germanie, la Sibiu, Mediaş sau Biertan. O clădire austeră de piatră şi lemn, care dă impresia că vine din vremuri medievale şi că este gata să apere Ploieştiul de atacurile cine ştie căror cavaleri necredincioşi.

Biserica luterană are o clopotniţă foarte frumoasă, de unde se vede panorama Ploieştiului, o perspectivă inedită, dar este o şansă să urci acolo, pentru că nu e pusă într-un circuit turistic, nici măcar pentru istorici. Accesul se poate, totuşi, face dacă se solicită acest lucru administratorului. Fiecare treaptă urcată merită din plin efortul.

De aici de sus se poate înţelege cum de această clădire mai este în picioare. Pentru că moştenirea Ploieştiului istoric, în speranţa apariţiei Ploieştiului fermecat, este păzită cu multă seriozitate de un gardian.

Care este ajutat de o mână de oameni, benevol, ca şi în cazul lui, iar împreună reuşesc să păstreze în viaţă acest loc.

Au avut partea lor de suferinţă în timpul comunismului. Majoritatea nemţilor au plecat în alte zări, mulţi dintre ei fiind forţaţi la exil. Primul preot  a murit de tânăr, de inima rea, văzând pe ce mâini roşii ajunge ctitoria sa. Fosta şcoală germană aflată în curte a fost închisă şi a devenit grădiniţă pentru diferite întreprinderi din oraş, iar biserica a fost folosită intermitent de către două culte neoprotestante, „pocăiţi” cum li se spunea în acele timpuri.

După revoluţie, ansamblul a fost retrocedat comunităţii germane, foarte puţin numeroase. Nu s-au găsit atunci, din păcate, modalităţi de a se reface şcoala germană şi singura posibilitate de a menţine în picioare clădirea a fost închirierea ei către o clinică de oftalmologie, care a preluat clădirea şi a renovat-o în contul chiriei şi astfel clădirea a fost salvată, devenind un centru medical modern. Trebuie spus că acest stabiliment, ca şi biserica de altfel, nu face parte din patrimoniu, ele nefiind inventariate ca atare. În rest, în afara bisericii, comunitatea mai are în grijă un mic loc de veci, la comun cu reformaţii şi catolicii, la cimitirul Bolovani din Ploieşti, ceea ce le aduce un mic venit.

Actuala comunitate este foarte mică, mai sunt aproximativ zece membri în parohie, persoane în vârstă care îl ajută benevol pe gardian; acesta este inginer, fiind şi el aproape de pensie. Reuşesc împreună să întreţină biserica, să o repare, să o deschidă o dată pe lună, atunci când au loc slujbe religioase. Preotii vin de obicei de la Bucureşti sau de la Braşov, câteodată chiar din străinătate, să oficieze slujbe după tot tipicul acestei religii, cu cântece frumoase, unde îi aşteaptă,  de altfel, şi pe alţi ploieşteni, chiar dacă nu sunt luterani. Serviciul religios se ţine întotdeauna duminică în jurul prânzului, pentru a nu coincide cu liturghia de dimineaţă de la bisericile ortodoxă şi catolică, care sunt de cealaltă parte a liniei de tramvai.

Este multă bucurie în reuşita acestui efort. Fiecare pas făcut astăzi în biserică are în rezonanţă sa paşii cuiva care nu a abandonat acest monument. Care a supravieţuit comunismului. Şi a cărui poveste nu se va încheia curând. Totul este pus la punct, Biserica germană fiind un punct de reper al Ploieştiului fermecat. Gardianul din turn şi ajutoarele sale s-au îngrijit îndelung şi serios de acest lucru.

Ciprian Apetrei

Din turlă se văd celelalte două biserici, cea ortodoxă, Sfântul Anton şi cea catolică, Cristos Rege. Un pic mai departe este sinagoga Beth Israel, care, din păcate, nu este vizibilă din din acest unghi, pentru că este ascunsă între blocuri urâte din beton gri, atât de drag comuniştilor.

Printr-un efort de imaginaţie, dând la o parte cortina de blocuri, putem întrevedea exact acest Ploieşti frumos de altădată, care astăzi ar fi putut fi mai armonios dezvoltat.

Dacă acest spaţiu ar fi fost închis traficului, ar fi fost un loc fermecat, o mare piaţă în care să se bucure toţi ploieştenii de minunile oraşului lor. Între biserica germană şi sinagogă sunt multe bijuterii arhitecturale; din păcate, multe dintre construcţiile monumentale de secolul XIX, multe de inspiraţie franceză, sunt în paragină. Exact în mijlocul acestui „pieţe”, ca o cicatrice pe obrazul oraşului este blocul Toboc, închiriat de mult unor locatari care şi-au bătut joc de el, l-au transformat într-un focar de infecţie, care se poate prăbuşi oricând. Alături de el, fostul sediu al Casei Corpului Didactic şi apoi al cinematografului Tineretului este o ruină care aşteaptă o renovare fantomă. Schelele prăfuite, niciodată folosite, par doar să împiedice spiritul clădirii să mai scape de acolo. Tot pe aici trece şi tramvaiul 101, a cărui linie a fost renovată cu mari eforturi, într-un timp enorm; numai că, după aceea, n-au fost aduse tramvaie noi, aşa că circulă tot tramvaiele vechi, care fac zgomot şi merg prost.

Tot din turn se vede şi cât este de poluat oraşul, se văd în zare rafinăriile, una care încearcă să ţină aproape de nişte standarde minime de mediu, una care le ignoră cu desăvârşire, şi care din păcate este susţinută de autorităţile centrale şi locale din Garda de Mediu şi din Ministerul Mediului, ca şi de o parte dintre aleşii locali care nu au ochi pentru oraşul fermecat. Trăiesc bine de pe urma celui gri şi asta le este suficient. Gardianul aflat vremelnic la conducerea Primăriei nu a avut nici o şansă să lupte cu această sursă de poluare, orice a făcut, orice proteste a iniţiat, oricâte dispoziţii a dat, oricâte controale a încercat să facă, oricât a bătut obrazul celorlalte autorităţi. Se vede, astfel, şi multă nepăsare din turlă, sunt multe semne ale nepotrivirii dintre oraşul de altădată şi cel de acum. Chiar lângă biserica germană este o clădire abandonată a armatei, un bloc mare de locuinţe, care trebuie să valoreze o mică avere, dar pe care au crescut buruienile până sus, la etajul patru.

Însă această nepăsare se loveşte de o plăcere mare a ploieştenilor, aceea de a îşi căuta rădăcinile, de a dezgropa lucrurile valoroase şi de a spune că frumuseţea oraşului lor este în ochii cu care îl priveşti.

Sunt de obicei ochii copilăriei, ochii din cărţile de istorie, sunt ochii care caută aceste monumente şi care se bucură cât timp mai sunt în viaţă. Poate că asta nu rezolvă praful, poluarea, gropile şi urbanismul neglijent de acum, dar aşa găsim un aer viu, un aer curat din alte vremuri, pe care îl respirăm oarecum pe ascuns, nişte rezerve care să ne dea puterea de a veghea asupra oraşului. O confrerie tacită a gardienilor săi. Care se poate inspira din optimismul micii comunităţi germane, al cărei principal proiect este să găsească o orgă pe care să o instaleze în biserică. Astfel vor putea organiza concerte de muzică clasică şi religioasă, iar ploieştenii vor avea un motiv în plus să îi treacă pragul. Iar sunetul său va trezi, poate, oraşul care de-abia aşteaptă să îşi reintre în drepturi.

Atunci, gardienii Ploieştiului fermecat vor vedea, din turla bisericii, cum strălucirea visată de ei prinde viaţă, urmând armonia muzicii. Iar griul şi praful vor dispărea în uitare. 

[1] Pr. Hans Durlesser, Istoricul comunităţii germane din Ploieşti, în volumul Din Vechiul Ploieşti, AEDU, Bucureşti, 2019, pag. 201- 257.


Material scris cu ajutorul lui Octav Negrea de la Muzeul de Istorie din Ploieşti, cel care a realizat fotografiile pentru acest reportaj. Unul dintre gardienii Ploieştiului fermecat.

Gardianul din turnul Bisericii nemţeşti din Ploieşti
Gardianul din turnul Bisericii nemţeşti din Ploieşti
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite