Fabuloasa aventură în Africa a unui fost profesor de matematică: „În Maroc, în anii ’70, elevii aveau dreptul la grevă“

Publicat: 06.04.2019 18:44

Ultima actualizare: 03.08.2022 15:48

Petre Apostol (73 de ani) a predat timp de 38 de ani matematică elevilor români din ciclul gimnazial şi patru ani liceenilor marocani. Când s-a pensionat, a constatat că nivelul elevilor şi al educaţiei scăzuse foarte mult şi este în continuare în declin.

Într-o perioadă în care, în România, chiar şi numai gândul că ai putea să părăseşti ţara era periculos, Petre Apostol a putut, la finele anilor ’70, să plece în Nordul Africii ca profesor titular de catedră la liceul Aboulkhir din oraşul Berkane. Contactul cu sistemul de învăţământ marocan, inspirat de cel francez, i-a deschis alte perspective profesorului român. I-a întărit convingerea că profesorul trebuie să fie în slujba elevului, iar pregătirea temeinică a fiecărei lecţii este esenţială în actul de predare.

Întors în ţară, Petre Apostol nu s-a limitat doar la educaţia de manual, ci a căutat în permanenţă să le aducă elevilor săi români ceva în plus faţă de ceea ce ofereau programa şi rigidul sistem de învăţământ comunist. Şi-a creat singur material didactic, a meşterit dispozitive special pentru a-i face pe elevii săi să înţeleagă tainele geometriei plane şi în spaţiu şi nu a încetat să caute prin anticariate cărţi de matematică, astfel că, la final de carieră, manualele profesorului au ajus să-şi tripleze volumul.

Fiecare pagină tipărită din carte era însoţită de alte câteva în care erau selectate probleme, exerciţii şi demonstraţii culese de-a lungul anilor.

În anul 2009 s-a pensionat cu părerea fermă că învăţământul românesc se afla în declin, profesorii coborâseră mult ştacheta, astfel că la final de ciclu gimnazial, elevi care nu erau în stare să răspundă la întrebarea „câte minute are o oră?“ ajunseseră să înveţe în clase cu profil de mate-info.

„Weekend Adevărul“: La începutul carierei aţi avut şansa să mergeţi în Maroc, unde le-aţi predat matematică elevilor de acolo. Cum aţi reuşit să părăsiţi ţara în condiţiile în care regimul comunist începuse să impună restricţii drastice în această privinţă?

Petre Apostol: Am terminat Facultatea de Matematică din Braşov în 1968 şi am cerut repartiţie la mine în sat, în Boldeşti Gradiştea, judeţul Prahova, cu toate că am avut medie destul de mare şi puteam să cer repartiţie chiar în oraş. Aşa am avut eu în cap, să merg la mine în sat, să predau acolo matematică şi să devin un stâlp al societăţii. Poate astăzi eram primar, dacă rămâneam acolo, cine ştie. Am predat acolo din 1968 până în 1976, când s-a ivit oportunitatea de a merge în Maroc. Era perioada în care marocanii nu aveau cadre didactice cel puţin la materiile matematică, chimie, fizică şi chiar la limbi străine. A venit o înştiinţare de la Ministerul Învăţământului prin care eram anunţaţi că se recrutează profesori pentru Maroc şi m-am înscris la Inspectoratul Şcolar. Mi-aduc aminte că s-au făcut nişte cursuri de limba franceză, dar care nu mi-au folosit la nimic. Ne învăţau să purtăm o discuţie în magazin, pe stradă, la restaurant. Franceză eu ştiam, pentru că făcusem din clasa a V-a, mă descurcam. Aveam teamă însă cum să mă descurc în clasă pentru că trebuia să predau matematică în franceză şi nu cunoşteam termenii.

Cum aţi rezolvat problema?

Dacă tot mă înscrisesem, am început să frecventez anticariatele unde răscoleam peste tot să găsesc cărţi de matematică în limba franceză. Am avut norocul să găsesc nişte manuale franţuzeşti după care se preda în Franţa. Aveam să constat, când am ajuns în Maroc, că erau aceleaşi manuale pe care le cumpărasem eu din anticariatele din Bucureşti, doar că scria pe ele Royaume Unit. În asta a constat pregătirea mea, să-mi formulez nişte întrebări tipice pe care să le adresez în clasă, pentru că altfel, cu matematica te descurci, este un limbaj universal şi prin simboluri matematice poţi să predai. Ceea ce mă deranja pe mine era că nu stăpâneam vocabularul, ca să-i pun la punct în anumite privinţe. Mai ales dacă aveam de reproşat ceva cuiva.

„Eram convins că nu o să plec din satul meu“

Cum aţi fost selectat? A fost un concurs? Cine a decis că puteţi merge să predaţi în Maroc?

A fost o comisie marocană care ne-a selectat. Se înscriseseră foarte mulţi profesori din toată ţara. Fiecare dintre noi a intrat în comisie, unde ne-au pus tot felul de întrebări. Erau interesaţi în primul rând dacă suntem la curent cu programa lor. Eu am avut noroc din nou, pentru că deja studiasem manualele lor şi m-au recrutat, însă mulţi dintre colegii mei au fost respinşi. Însă una dintre reguli, ca să poţi pleca, era să fii membru de partid. Pe noi ne-au făcut membri de partid înainte de a pleca. Nu vă spun că am făcut cursuri din acelea politice unde ne-au instruit cum să ne comportăm, să nu spunem secrete din ţară, plăteam chiar şi o cotizaţie la partid.

Când aţi ajuns în Maroc?

La începutul anului şcolar, în 1968. Am ajuns cu un avion direct la Casablanca şi de acolo, cu un autobuz ne-au dus la Rabat, unde se făcea distribuirea la şcoli. Eu am ajuns în oraşul Berkane. Chiar eram nemulţumit că nu era un oraş cunoscut, aşa cum era Casablanca. Dar, când am ajuns acolo, am fost foarte încântat pentru că Berkane era un oraş foare bine plasat, la vreo 20 de kilometri de Marea Mediterană şi la vreo 7 kilometri de munte. Patru ani mi-am petrecut acolo şi a fost o experienţă extraordinară pentru mine. Doi ani a fost contractul, dar s-a putut prelungi încă un an şi încă un an, dovadă că mi-a plăcut acolo. După patru ani am revenit la catedră la Gradiştea, iar pentru mine, ieşirea asta, când în acele vremuri nu se putea întâmpla aşa ceva foarte uşor, mi-a şi schimbat optica. De unde eram convins că nu o să plec din satul meu, mi-am dat seama că nu este un viitor pentru copiii mei acolo. La întoarcerea în ţară am concurat pentru un post scos la concurs de Inspectoratul Şcolar şi am ajuns la Câmpina, unde am şi rămas timp de 30 de ani, până când m-am pensionat.

petre apsotol profesor de mate in maroc foto diana frincu

Ping pong în cancelarie

Cum aţi găsit şcoala marocană în comparaţie cu ceea ce lăsaseţi în satul natal? Ce v-a surprins în mod special?

Sistemul lor de învăţământ era total deosebit faţă de al nostru. Nu ştiu dacă şi acum se mai păstrează aşa. Acolo nu erau cataloage, de exemplu. Primeam doar o listă cu elevii de la toate clasele pe care le aveam repartizate şi fiecare elev avea un număr. Nu se puneau note, la fiecare început de oră venea cineva şi făcea prezenţa, iar noi aveam obligaţia să marcăm acolo pe un formular tipizat numărul elevului absent. Asta era obligaţia lui, dar tot el suna de intrare şi de ieşire. În curtea şcolii era un clopot legat de un stâlp şi trăgea de el exact ca al biserică. Până se suna de ieşire, el pregătea ceaiul. Cancelaria era o sală mare, iar în centru era o masă de ping pong şi într-un colţ, un reşou pe care el pregătea ceaiul. Pregătea ceai de mentă şi covrigei. În pauză, contra câţiva bănuţi, luai un ceai şi jucai ping pong în cancelarie. Se organizau chiar şi campionate. Altceva deosebit faţă de şcoala din România este că elevii aveau dreptul la grevă, dacă aveau nemulţumiri, nu intrau la ore. Nu erau violenţi, nu făceau stricăciuni, ci stăteau în curtea şcolii şi scandau nemulţumirile.

„Bulgarilor, plecaţi acasă!“

Ce-i putea nemulţumi?

În general, erau nemulţumiri legate de condiţiile din sălile de clasă, era mizerie, într-adevăr, mobilier deteriorat, nu era ca în România când, la început de an şcolar, se făcea curăţenie generală şi parchetul era frecat cu motorină. Dar erau nemulţumiţi şi de profesori. Am avut ocazia să asist la două greve în care scandau „Les bulgares, allez chez vous, nous n’avons pas besoin de vous!“ – „Bulgarilor, plecaţi acasă, n-avem nevoie de voi. Erau şi bulgari care predau matematica şi care, din cauza accentului lor, nu reuşeau să se facă înţeleşi de către elevii marocani. În timp ce ei scandau, noi, profesorii, stăteam în cancelarie şi jucam ping pong.

petre apostol profesor matematica maroc foto diana frincu

Fără note şi fără catalog

Cum motivaţi elevi, dacă nu exista catalogul? Cum îi determinaţi să înveţe?

Note se puneau la sfârşit de semestru. Se dădea una sau două ”interrogation ecrite” care se notau, un fel de teză la noi. Primeam de la secretariat un registru matricol în care puneam rezultatele. Elevii învăţau pentru că regulamentul era în aşa fel făcut încât oricine putea să rămână repetent din cauza unei singure materii. Am avut elevi dublanţi, aşa se chemau cei care repetau clasa, şi care erau foarte buni la matematică. Ei rămăseseră repetenţi la fracneză, care era predată de profesori francezi. Erau elevi care repetau clasa din cauza limbii franceze, dar care la matematică erau mai buni decât alţii care nu repetau. Nu stătea nimeni la discuţie, regulamentul era regulament.

Deci le era totuşi teamă de nota de la examenul de final

Ei erau interesaţi să înveţe, să ştiţi. Acolo nu puteai să te duci nepregătit la ore ca profesor sau să spui că mai stai pe o anumită lecţie. Dacă nu te făceai înţeles sau dacă nu le trezeai interesul se agitau, tropăiau din picioare, dădeau semne că nu sunt mulţumiţi, mai ales dacă le explicai ceva pe care ei îl ştiau deja. Erau conştienţi că statul marocan plăteşte pentru noi. Predam la liceu, nu la şcoală generală. Interesant era şi sistemul lor de notare care mie mi-a plăcut, era similar cu cel franţuzesc. Notele erau de la 0 la 20, chiar şi nota zero se punea, zece era nota limită. 20 nu lua nimeni, era ceva performant, 14, 15 erau notele foarte bune.

Subiectele care se dau la evaluarea naţională sunt foarte simple. Unele întrebări sunt jignitor de simple, te simţi jignit tu, ca elev, să poţi să fii întrebat cât fac 12+15:3 la final de clasa a VIII-a. Cu toate acestea, sunt elevi care greşesc şi la aşa ceva.

Aţi întâlnit elevi care performau? Acolo se organizau olimpiade şcolare?

La început eram obişnuit ca în România, unde făceam ore suplimentare cu elevii performanţi. Aşa am căutat să fac şi acolo, pentru că erau unii interesaţi să-i chem şi să lucrăm în plus, dar am avut reproşuri din partea directorului. Mi-a spus că nu am voie să fac aşa ceva. Nu permiteau asta atunci. Programa şi atât. Mai mult, orarul era în favoarea profesorilor nu al elevilor. Deci elevul putea să aibă ferestre în program, profesorul, nu. În orele în care elevii nu aveau cursuri, erau daţi afară pe poarta şcolii şi nu li se permitea să stătea nici măcar în curte. Intrau doar la cursuri şi atât.

„Când am plecat în Maroc, mi-am luat cu mine un lacăt“

Cum era viaţa în Maroc? Ce ştiaţi despre ţara asta înainte să plecaţi? V-a fost teamă? Totuşi era un stat din Africa, o altă cultură total diferită de cea din România...

Când am decis să plec în Maroc şi când am văzut că am fost admis de comisia marocană, mi-am făcut probleme. Ce ştiam eu despre Maroc era ce găsisem prin cărţile de geografie, mai mult despre Africa sălbatică. Când am plecat acolo, mi-am luat şi un lacăt cu mine. M-am gândit că cine ştie pe unde mă cazează, dar n-am avut probleme, din contră, am stat foarte bine. Chiar după o lună m-am întors în ţară şi mi-am luat copilul pe care l-am lăsat acasă, pentru că n-avusesem curaj să plec cu el de prima dată. Mă gândeam cum o să suport căldurile din Africa. Nu le-am prins niciodată, ba, din contră, am făcut frigul acolo.Iarna la ei era cam cum este la noi toamna ploioasă. Nu aveau case încălzite, iar la ei est gresie pe jos peste tot pentru ca vara să le fie bine. Am avut şansa să stau cu chirie într-o casă care a fost a unui francez. El avea un coş pentru sobe şi am cumpărat şi eu o sobă pe motorină, altfel nu aveam cum să ne încălzim.

Citește și: Povestea profesoarei care i-a îndemnat pe copii să le trimită scrisori părinţilor. Cartea care a impresionat o ţară întreagă

Aţi putut să vizitaţi România în acest interval de patru ani cât aţi predat în Maroc?

Până la 30 iunie, nu aveam voie să părăsim teritoriul marocan. Aveam bilet pentru feribot pe 2-3 iulie. Am trecut Mediterana cu feribotul de zeci de ori. Ajungeam în Spania şi de acolo veneam cu maşina prin Europa până în România. Când plecam din Maroc eram nerăbdător să ajung acasă, eram în stare să conduc fără oprire, doar să ajung mai repede acasă. La plecarea din România spre Maroc ne opream, într-adevăr să vizităm oraşele turistice din drumul nostru. Aşa am reuşit să vizitez mult.

„Am dat 400 de dolari pentru victimele cutremurului din ’77“

Aţi stat în Maroc între anii 1976 şi 1980, deci marele cutremur din ’77 v-a prins acolo. Cum aţi primit vestea?

Au venit de la partid, de la ambasadă reprezentanţi şi ne-au anunţat. Ne-am îngrijorat, pentru că nu puteam să luăm legătura cu cei de acasă imediat. Eu pentru cutremur am dat 400 de dolari, pentru că a venit solicitarea de ajutor prin ambasadă. Ne-au adunat pe toţi acolo şi un reprezentant al ambasadei ne-a spus care este situaţia în ţară şi ne-a cerut ca fiecare să contribuie cu ce poate. Erau două opţiuni. Prima era să-ţi diminueze contul, pentru că noi aveam dreptul ca din salariul pe care îl aveam în Maroc, 30 la sută să-l transferăm în ţară şi aveam cont deschis în valută. Era un avantaj, pentru că, atunci când veneam în ţară, luam mărfuri de la shop. Cea de-a doua variantă era să dăm banii pe loc. Cei mai mulţi au zis să li se diminueze contul din ţară. Dar cum de s-a ajuns ca eu să dau suma asta, foarte mare pentru acele vremuri? S-au ridicat unii, că aşa era atunci, când era să se hotărască ceva, erau montaţi. Era cineva care propunea ceva şi alţii care aprobau şi aplaudau ideea. Aşa s-a întâmplat şi la noi. S-au ridicat unii şi au spus că ei vor da 300 de dolari, altul la fel, până la urmă, ceilalţi, de ruşine, dădeau şi ei. Era o sumă foarte mare atunci. Am aflat mai târziu că cei care au cerut să li se diminueze contul din ţară aşa au rămas, n-au mai dat niciun ban, dar nici prin ţară n-au mai ajuns.

„Acum, când găsesc o problemă mai deosebită, o pun pe Facebook“

„Weekend Adevărul“: Aţi revenit în ţară exact când în România regimul comunist începuse să ia măsuri drastice. Cum era să fiţi profesor atunci, în anii ’80?

Petre Apostol: O, aveam o singură culegere, „Gheba“ (n.r. – Grigore Gheba, Culegere de matematică pentru clasele V-IX) care era completă, mai erau şi „Arimescu“ (n.r. – A. Arimescu şi V. Arimescu) şi „Olivotto“ (n.r. – Ivanca Olivotto) pentru aritmetică. Atunci când a apărut „Petrică“ (n.r. – Culegere de matematică de Ion Petrică şi Ştefan Cornel) şi am găsit-o în librării, am răsfoit-o, mi-a plăcut şi am luat atunci câteva culegeri pentru că ştiam că se vor epuiza rapid. Am mai dat la elevi, la colegi care nu făcuseră rost de ea. Eram foarte încântat. Matematica am făcut-o cu pasiune şi din pasiune. Acum, când găsesc o problemă mai deosebită, o pun pe Facebook, iar foşti elevi îmi dau răspuns acolo. Unul dintre ei mi-a scris că două zile s-a gândit la rezolvare până şi-a dat seama că acea problemă se putea rezolva cu o construcţie ajutătoare. Eu îmi căutam probleme la fiecare lecţie. Căutam să vin şi cu altceva decât era în manual, unde problemele erau sărăcuţe şi puţine. Mai găseam prin manualele mele franţuzeşti, altele le luam de prin Gazeta Matematică. Eu am păstrat şi acum manualele din anii ’80. La fiecare lecţie am ataşate foi cu probleme, aşa că manualul, din cât era el de subţire, s-a triplat şi la fiecare lecţie am probleme pe care le ştiu pe de rost. Căutam tot timpul. Când ajungeam în Bucureşti nu exista anticariat în care să nu fi intrat în cautare de cărţi despre matematică. Cumpăram orice găseam şi de acolo extrăgeam probleme şi exerciţii în plus.

„Foarte mulţi profesori au coborât ştacheta“

Este acum o mare discuţie destre faptul că elevii muncesc mai mult decât adulţii, că au prea multe teme pentru acasă. Temele acestea mult disputate sunt sau nu benefice?

Ca să dai temă pentru acasă elevilor, trebuie în primul rând lecţia să fie bine predată şi să vii cu suficient de multe exemple şi exerciţii specifice lecţiei respective pentru ca el să înţeleagă ce s-a lucrat la clasă. Tema pentru acasă trebuie să fie asemănătoare cu ceea ce se face la clasă. Că le dai şi una în plus pentru a vedea dacă au ceva sclipiri e altceva. Dar tema trebuie să fie în ton cu ceea ce se face în clasă. Ce constat acum este că nu se mai face carte aşa cum se făcea înainte. Din discuţiile pe care le am cu elevii care mai vin la mine să-mi ceară ajutor şi uitându-mă în manualele de acum şi în caietele lor, constat că foarte mulţi profesori au coborât ştacheta. Nu se mai fac demonstraţii acum, de multe ori întreb câte un elev: „De ce spui că este aşa şi nu altfel?“ şi îmi răspunde: «Pentru că aşa a zis proful». Cum să răspunzi aşa fără să ai un argument?!

Manualele alternative concepute comercial

De ce spuneţi că s-a coborât ştacheta? Când a început declinul pe care îl sesizaţi?

În primul rând, s-a coborât ştacheta de când s-a desfiinţat examenul de admitere în liceu. S-a intrat în liceu pe baza rezultatelor de la evaluarea naţională şi un procent din media ultimilor ani, procent care a scăzut din ce în ce mai mult. S-a ajuns ca, prin repartizarea aceasta computerizată, elevi care erau slabi de tot la matematică să ajungă la clase de matematică-informatică. De ce? Pentru că veneau de pe undeva de pe la ţară, unde nu primeau note chiar pe merit şi aveau medii mari şi atunci ocupau locuri pe care le-ar fi meritat alţii. Pe urmă, subiectele care se dau la evaluarea naţională sunt foarte simple. Unele întrebări sunt jignitor de simple, te simţi jignit tu, ca elev, să poţi să fii întrebat cât fac 12+15:3 la final de clasa a VIII-a. Cu toate acestea, sunt elevi care greşesc şi la aşa ceva. Am fost în toate comisiile de corectat şi am întâlnit elevi care la întrebarea „Câte minute sunt într-o oră?“ au spus „o mie“ sau alte lucruri care te surprind, de exemplu, nu ştiau să afle aria unui dreptunghi.

Citește și: Raport naţional: Studenţii nu-şi pot evalua profesorii, iar planurile de învăţământ nu sunt adaptate la piaţa muncii

Astfel de elevi nu întâlneaţi înainte de ’90?

Dacă erau, rămâneau corigenţi clar, nu ajungeau să dea admitere în liceu, nu ajungeau până acolo. Acum, chiar dacă ai avut media 2 în V-VIII, computerul te duce undeva într-un liceu.

M-am uitat pe manualul de clasa a VI-a de matematică. Sunt greşeli acolo, nu se mai respectă nişte reguli. De exemplu la unghiuri, eu ştiu că pentru măsura unghiului se pune un „M“ în faţă. Sunt greşeli de exprimare, iar la matematică nu se admite aşa ceva.

Dacă v-aţi întoarce la catedră ce aţi schimba acum?

În primul rând, un pas greşit care a făcut să coboare nivelul învăţământului este renunţarea la manualul unic. A fost o prostie cu manualele alternative. Au apărut o sumedenie de manuale care erau alcătuite mai mult comercial. Manualele care erau înainte erau cărţi ai căror autori erau profesori metodişti, cu experienţă la catedră. Era, de exemplu, Eugen Rusu, autor de manual de matematică, o somitate în domeniu. Ei, din dorinţa de a decongestiona materia, au început să scoată din ea. Bine, faci asta la istorie, la geografie, dar la matematică au scos unele lecţii care erau verigi de legătură între capitole. Nu s-au mai făcut demonstraţii, iar elevii au început să înveţe mecanic. Văzând că cerinţele nu mai sunt cele care erau înainte, au coborât şi profesorii ştacheta.

S-a revenit la manualul unic. A fost dezastru.

M-am uitat pe manualul de clasa a VI-a de matematică. Sunt greşeli acolo, nu se mai respectă nişte reguli. De exemplu la unghiuri, eu ştiu că pentru măsura unghiului se pune un „M“ în faţă. Sunt greşeli de exprimare, iar la matematică nu se admite aşa ceva.

Aţi recomanda manualul din anii ’80?

Da. Cel puţin la clasa a VI-a, am fost şocat când am văzut schimbările care s-au făcut atunci când au apărut manualele alternative şi s-a schimbat şi programa. De exemplu la lecţia „Linii importante în triunghi“, care sunt mediana, mediatoarea, înălţimea şi bisectoarea, în mod firesc se predau toate odată, pentru ca elevul să le înveţe prin comparaţie, iar atunci când rezolvă probleme, să le poată folosi. La manualele noi, se făceau acum câţiva ani mai întâi mediatorea, bisectoarea, apoi medianele tocmai pe la sfârşitul anului, n-aveau nicio logică. Astea erau importante pentru că, atunci când se predau proprietăţile triunghiului isosicel, era o proprietate care spunea aşa: „Într-un triunghi isoscel, liniile importante care vin pe bază conincid“, deci, dacă e mediană, e şi mediatoare, e şi bisectoare. Nu puteai să rezolvi probleme, pentru că nu aveai cunoştinţele pe care să le aplici.

Ce le-aţi spune acum autorilor de manuale?

Manualul nu trebuie să fie alcătuit de nu ştiu ce profesor care a ajuns în Ministerul Învăţământului pe nu ştiu ce criterii. Măcar la manual să fie autor un profesor metodist, cu experienţă, să consulte manualele care au fost odată. Să decongestioneze materia în aşa fel încât să nu rupă legăturile între lecţii. Apoi să se reintroducă admiterea în licee. În Maroc nu era admiterea în facultate. Dar acolo, bacalaureatul nu era luat de mai mult de 30%.