Dorinţele târgoveţilor în secolul al 19-lea. Oraşul era condus de mădulari, iar alegerile erau organizate în fiecare an

Ploieştiul sfârşitului de secol XIX

Ploieştiul, ca toate celelalte mari târguri, şi-a chivernisit singur interesele încă din anul 1832, atunci când a fost adoptat ”Regulamentul pentru sfaturile orăşeneşti de prin oraşele Prinţipatului Valahiei”.

În acea perioadă, sfatul orăşenesc avea doar patru membri (”mădulari”) dintre care unul era ales preşedinte, echivalentul primarului de astăzi. La început de secol XIX, alegerile erau organizate o dată pe an, la 1 decembrie, când locuitorii din fiecare mahala se adunau şi-şi alegeau reprezentanţii (deputaţii).

Dreptul de a alege nu-l avea oricine, vârsta minimă era de 25 de ani cu condiţia ca alegătorul să fie un om destoinic al comunităţii, adică să fi fost proprietarul unui ”acaret nemişcător” valoros. Alegerile erau vegheate de preoţii mahalalelor, iar candidaţii trebuia să fie dintre cei mai vrednici şi mai cinstiţi.

Sfatul orăşenesc avea atribuţii inclusiv în domeniul justiţiei, fiind instituţia care cerceta conflictele între neguţători, avea rolul de a asigura hrana locuitorilor, stabilea preţul pâninii şi al cărnii care era apoi communicat ”poliţmaisterului spre a le păzi întocmai”.

Cine avea rol de comisar pentru protecţia consumatorului

Tot reprezentanţii sfatului oră;enesc aveau în anii 1830 rolul comisarilor pentru protecţia consumatorului de astăzi. Sfatul popular se ocupa de controlul alimentelor pentru a opri vânzarea ”producteleor stricate”, scire Mihail Sevastos în ”Monografia Oraşului Ploieşti”.

Tot pe lista îndatoririlor principale ale sfatului popular se aflau îgrijirea şcolilor, închisorilor, dar trebuia să vegheze şi asupra modului în care erau luate ”măsurile de sănătate, de înfrumuseţarea oraşului”, se îngrijea inclusiv de fânâni, poduri, luminarea oraşului şi caldarâmuri, scrie Sevastos în Monografia sa.

Bugetul târgului era asigurat la început de secol XIX din zeciulală, din ”acsizurile” pe buţile de vin, de rachiu şi de spirt, din plata pentru ”tabacul străin şi din ţară”. Impozitele pe mijloacele de transport existau încă de atunci. Proprietarii de cai (inclusiv cei de poştă şi ai militarilor) plăteau la sfat o taxă periodică.

Sfatul orăşenesc dădea socoteală şi atunci pentru felul în care cheltuia banii târgului. Nu erau instituţii de control, raportul era dat în faţa deputaţilor fiecărei mahalale.

Deputaţii mahalalelor se întâlneau la final de an să asculte raportul dat de reprezentanţii sfatului popular cu privire la ”cletuielile trebuincioase” pentru noi lucrări, dar în acelaşi timp se dădea socoteală şi cu privire la lucrările făcute sau în curs de finalizare.

Lucrările edilitare se realizau cu ajutorul arestaţilor. Banul public trebuia cheltuit în mod ”iconimicesc”, orice cheltuială nejustificată se trecea într-un jurnal, iar la următoarele alegeri se ţinea cont de acest aspect.

”Ploieştenii şi acum îşi aduc aminte de un primar, care purta casa primăriei în buzunarul său. La cafenea seara îl acosta şeful fânaragiilor: se ispărvise gazul. Primarul băga mâna în buzunar, plătea costul gazului şi socoteala se isprăvea. Contabilitatea se mărginea la însemnările primarului, cu plumbul, pe petece de hârtie. Dar nimeni, niciodată n-a acuzat pe acel primar de incorectitudine”, scrie Mihail Sevastos.

Primarul care a murit sărac şi a avut nevoie de loc de veci dat de pomană chiar de instituţia pe care a condus-o

În secolul XIX era permis ca primarii să-şi practice şi meseria de bază. Nu oricine putea să ajungă să conducă târgul, era nevoie de mare influenţă, de avere şi nu în ultimul rând de prestanţă. Atunci imaginea publică cântărea enorm, astfel că în aşa funcţie înaltă ajungeau medicii, avucaţii, inginerii sau arhitecţii.

Unul dintre primii primari ai Ploieştiului, Ioan Philiu, cunoscut drept Conu Jean Philu, ”se îmbrăca cu îngrijire, într-o lungă redingotă neagră, cu o cămaşă scrobită, lucioasă, purtând manşete rotunde pe jumătate scoase din mâneca hainei. Era pasionat fumător de tutun şi un mare amator de cafea”, este descris în Monografia lui Mihail Sevastos. 

Era avocat de profesie şi pleda în instanţă, apărând inclusiv ţiganii din Mimiu (cartier rău famat din Ploieşti inclusiv în zilele noastre n.r.), se arată în lucrarea citată. Philiu a fost prefect şi deputat de Prahova, iar în perioada 1871-1872 a fost primar al oraşului Ploieşti. Avea 32 de ani, iar în timpul mandatului său a fost începtuă construirea Bulevardului Independenţei. 

Marea dorinţă a ploieştenilor de atunci era să aibă un drum pietruit care să facă legătura între gară şi oraş. Philiu a ascultat doleanţele cetăţenilor. Conservator şi ca formaţiune politică, dar şi ca fire, Philiu a ţinut neapărat ca la Ploieşti să existe un bulevard frumos, în linie dreaptă şi care să coste cât mai puţini bani, scrie Sevastos. Conu Jean Philiu a murit sărac, primăria fiind cea care i-a dat în mod gratuit un loc de veci. 

Consiliul Comunal Ploieşti 1871 FOTO Monografia oraşului Ploieşti, Mihail Sevastos

Primarii Ploieştilor, care au fost fie licenţiaţi în drept, medicină, arhitectură sau economie, fie oameni de cultură au fost vizionari şi au avut intuiţia să continue munca începută de predecesori. Au lăsat în spate luptele politice care existau şi atunci cu prisosinţă şi au urmărit interesul urbei. Pe lista de priorităţi a edililor au fost cel puţin două obiective constante: extinderea oraşului şi igienizarea lui.

Vizionarii

Arhitectul Toma T. Socolescu a condus destinele Ploieştiului câteva luni, din decembrie 1919 până în primăvara anului următor. Deşi a ocupat pentru puţin timp această funcţie, despre arhitectul Toma Socolescu se poate spune că a fost primul edil care a realizat că oraşul are un puternic potenţial economic, iar pentru dezvoltare are nevoie să-şi extindă teritoriul. Astfel, la propunerea primarului, Ploieştiul s-a extins de la rafinăria Vega până la iazul Bereasca, acestea fiind doar câteva dintre limitele solicitate de edil. Toma T. Socolescu şi-a explicat decizia astfel: ”lărgirea razei în partea de Est a oraşului (...) ne va aduce şi mărirea veniturilor”, se arată în ”Monografia oraşului Ploieşti”, semnată de Mihail Sevastos.

Este de notorietate că Ploieştiul a vea să ia un avânt considerabil odată cu dezvoltarea industriei petroliere. Târgul de comercianţi s-a transformat rapid într-un puternic nucleu al petroliştilor care aveau nevoile lor, altele decât cele ale locuitorilor din mahalale.

Ion Georgescu Obrocea este un alt primar vizionar al Ploieştiului începutului de secol XX. Avocat de meserie, noul edil al Ploieştiului a profitat de bugetul generos al oraşului - 120.000.000 lei în special din taxele din industria petrolului - şi a rezolvat o problemă stringentă a locuitorilor: iluminatul public şi particular, înfiinţând scoietatea comunală de electricitate.

A fost un extraordinar organizator al serviciilor publice, el fiind cel care a pus bazele serviciului de statistică al oraşului care a dus la triplarea veniturilor la bugetul local. Sevastos menţionează în Monografia sa că Obrocea s-a aplecat supra igienizării oraşului, canalizarea şi bazinul de decantare fiind pe lista priorităţilor sale. Apoi s-a ocupat de pavarea cu granit a marilor artere de circulaţie din oraş şi a realizat un amplu program de lucrări edilitare pentru oraş care se întindea pe o perioadă de opt ani. 

În premieră, programul lui Obrocea cuprindea nu doar marile lucrări ce trebuia realizate, ci şi sursa de finanţare pentru fiecare în parte. Planul său a fost preluat şi continuat de următorul primar, Gogu Fotescu, el fiind cel care a dat drumul lucrărilor de canalizare, a extins reţeaua de electricitate, a pavat Bulevardul Indepenenţei, dar s-a aplecat foarte mult şi asupra aspectului general al oraşului, modernizând pieţele şi abatorul.

Forţa financiară a oraşului, dar şi primarii dedicaţi a făcut ca în perioada interbelică Ploieştiul să-şi tripleze numărul de locuitori. Nu creşterea natalităţii a fost motivul. Ploieştiul a fost ales de mii de oameni din alte zone ale ţării, muncitori sau din clasa medie, atraşi de locurile de muncă în special în industria chimică, a petrolului şi în comerţ, aici în oraşul aflat la doar câteva zeci de kiloemtri faţă de Bucureşti.

La începutul anilor 30, la conducerea Primăriei Ploieşti vine un alt vizionar, Ştefan D. Moţoiu. În mandatul lui au fost pavate 167 de străzi din 345 câte avea atunci oraşul, s-au construit două şcoli noi, una pe Calea Câmpinii şi alta în cartierul Bereasca, s-a mărit debitul de apă de la 8.000 la 12.000 m.c pe zi, s-a extins reţeaua de apă cu trei kilometri, au fost amenajate 18 cişmele stradale.

Primarul Moţoiu a fost cel care s-a gândit inclusiv la omul de rând. În mandatul său este înfiinţat un spital pentru afecţiunile oftalmologice, extrem frecvente în rândul muncitorilor în industria de petrol,  au fost înfiinţate cabinete dentare, a patra circumscripţie medicală (care deservea zona de Sud a oraşului), dar şi băia comunală (pe strada Elena Doamna), atât de dorită de ploieştenii de rând.

Pe aceeaşi temă:

Evreul român genial care a revoluţionat pentru totdeauna industria petrolului. Principiul „metodei Edeleanu“, care a condus la obţinerea benzinei

Cine a fost filantropul care a înfiinţat primul spital din Ploieşti. Bolnavii erau „căutaţi“ acolo de două femei meştere