Chirurgul român care operează în cele mai sărace zone ale lumii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Doctorul Emil Barbu
Doctorul Emil Barbu

Emil Barbu este un medic chirurg, în prezent angajat al Spitalului Municipal din Câmpina, format la Cluj, dar care a salvat vieţi omeneşti în toate colţurile lumii. Are 35 de ani şi a trăit cât alţii într-o viaţă întreagă. În prezent, se află la mii de kilometri depărtare, în Cornul Africii, unde alină durerea copiilor etiopieni.

Emil Barbu (35 de ani) a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca în anul 2008, iar timp de un an a fost medic de familie în acelaşi oraş unde s-a format profesional. Dar tot timpul a vrut mai mult. A dat din nou examenul de rezidenţiat şi s-a specializat în chirurgie generală la Spitalul Clinic Unviersitar din Cluj.

În paralel, lucra ca asistent universitar pentru secţia în limba franceză la Facultatea de Medicină, unde era plătit cu ora. Unul dintre studenţii lui, al cărui tată era şef de secţie într-un spital de lângă Paris, i-a propus să meargă să profeseze în Franţa, iar oferta a fost de nerefuzat. Medicul român a profesat în spitalul de lângă Paris aproape cinci ani. Profesional avea totul. Se adaptase foarte bine sistemului foarte restrictiv şi plin de reguli, doar că programul infernal nu-i mai permitea să se ocupe de el. Opera zilnic de dimineaţă de la ora 8.00 şi până seara târziu, atunci când avea cazuri complicate. A simţit că îi lipseşte libertatea.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

De ce a albit la 30 de ani

Din 2011, Emil Barbu face parte dintr-o Fundaţie din SUA care se ocupă de tratarea bolnavilor din cele mai sărace zone ale planetei. Şi nu a ezitat să plece împreună cu alţi medici în cele mai sărace zone ale Africii sau din jungla amazoniană. Experienţele traumatice la care a asistat pe viu l-au determinat să-şi schimbe părerea despre oameni şi i-au albit părul de la 30 de ani. A văzut ceea ce nu credea că poate exista cu adevărat. Se pregătise vizionând documentare, dar realitatea este cu mult mai dură, imposibil de descris în cuvinte.

Imagine indisponibilă

„Copiii din Burundi, precum câinii comunitari la noi“

„Primul proiect cu fundaţia din SUA a fost în Burundi, a doua cea mai săracă ţară din lume. În 2011 am plecat acolo, eram medic rezident atunci. Am făcut doar mică chirurgie pentru că nu aveam anestezist cu noi şi, în plus, nu exista curent electric în regiunea unde ne-am dus. Am avut doar un generator, dar nu aveam ventilator pentru anestezie geneală. Tot ce am făcut a fost cu anestezie locală. Este mult mai rău decât în documentarele de pe Discovery. Cel mai mult m-au şocat copiii fără părinţi, copiii nimănui care sunt un produs al promiscuităţii sexuale din zona respectivă. Erau precum câinii comunitari de la noi, pe marginea drumului, căutau ceva de mâncare. Asta m-a şocat cel mai mult. Copiii uscaţi, fără părinţi, fără nimeni, care căutau de mâncare. Ăsta a fost cel mai mare şoc, adică mi-am schimbat ideea despre oameni“, îşi aminteşte Emil Barbu.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

Echipa de medici a fost primită foarte bine de comunitatea populaţiei sărace din Burundi. Se prezentau câte 300-400 de pacienţi în fiecare zi, iar asistenţii făceau mai întâi un triaj şi apoi repartizau bolnavii care aveau nevoie de intervenţii mai complicate la chirurgul român. „Am tot operat sub anestezie locală şi hernii, şi tot. De asta, pentru mine, întoarcerea în România nu a fost atât de dificilă, pentru că am văzut lucruri mult mai rele“, spune medicul.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

Cu rucsacul în spate, în jungla amazoniană

O a doua experienţă, la fel de şocantă pentru un european, a avut-o în Nordul Braziliei, în jungla amazoniană. Emil Barbu s-a deplasat cu echipa de medici şi asistenţi de la fundaţie în Manaos, un oraş construit în junglă, şi care nu este legat printr-un drum de restul ţării. Acolo nu se poate ajunge decât pe calea apei sau cu avionul, iar riscul cel mai mare este să fii atacat de un aligator sau de un şarpe constrictor.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

La pacienţi mergea cu rucsacul în spate unde avea strictul necesar pentru a acorda îngrijiri medicale. Deplasarea spre zonele de periferie, rurale, unde se află populaţia săracă, se făcea pe apă, cu bărci locale numite lanşa“. Aceşti oameni nu au nicio şansă să fie văzuţi de un medic în regim de urgenţă, pentru că cel mai aporpiat spital se află la sute de kilometri.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

„În Brazilia este extraordinar! Din punct de vedere al sălbăticiei, este incredibil de frumos. Este ca Paradisul. Sunt atâtea fructe exotice şi nici măcar ei nu ştiu cum se numesc toate. Dar este şi foarte periculos. Sunt şerpii constrictori foarte mari care seamănă cu mediul înconjurător şi pe care nu ai cum să-i vezi. Sau aligatorii din Amazon... Dacă îi laşi în pace şi nu-i atingi, nu fac nimic, dar dacă îi calci întâmplător, atunci când sari din barcă, eşti cam gata.“

Imagine indisponibilă

Acolo, în mijlocul junglei, chirurgul român a salvat viaţa unor localnici atacaţi de aligatori, iar amputaţiile de picior, „corecţii de bont“ cum se numesc ele în termeni medicali, erau intervenţiile cele mai solicitate în zonă. În sălbăticia Amazonului, chirurgul român a învăţat ce este aceea frică. Nu prezenţa animalelor sălbatice o provoca, ci faptul că a trebuit să improvizeze atunci când avea în mâini viaţa unui om. „Frică? Tot timpul mi-a fost! Există teama de necunoscut şi cel mai mare risc este în momentul în care trebuie să faci ceva şi nu ai cu ce. Trebuie tot timpul să inventezi“, mărturiseşte Emil Barbu.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

După ce a operat sute de copii, unii de doar câteva luni, în condiţiile pe care le-a găsit la faţa locului şi doar cu anestezie locală, medicul Emil Barbu a decis să revină în România. Experienţele şocante prin care a trecut în Africa şi America de Sud l-au călit atât de mult, încât nimic nu-l mai poate speria, spune el.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

Primul pacient la întoarcere, un om al străzii

La începutul lunii noiembrie, s-a angajat la Spitalul Municipal din Câmpina, iar primul lui pacient la noul loc de muncă a fost, cum altfel, un om al străzii. Era un caz terminal, aşa cum se spune în termeni medicali, pentru care resursele terapeutice sunt limitate. Emil Barbu a acceptat să-l opereze şi i-a mai dat omului o şansă, „poate o lună, poate mai mult“. Pacientul ajunsese la Unitatea de Primiri Urgenţe în stare extrem de gravă. Avea un cancer care recidivase, era deshidratat şi malnutrit.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

Chirurgul Emil Barbu nu este genul care să spună că s-a întors în România pentru că era nevoie de el. Din contră, recunoaşte deschis că sistemul medical francez este unul epuizant chiar şi pentru un tânăr aflat la început de drum, iar acest aspect a cântărit foarte mult în decizia sa de a se întoarce în ţara natală. La fel de mult poate au contat şi dorul de familie şi de prietenii pe care i-a lăsat în ţară, dar şi visul lui din copilărie: „Mi-am dorit întotdeauna să am o cabană a mea la munte şi să lucrez într-un spital dintr-un oraş liniştit. Aşa că m-am mutat la Breaza şi lucrez acum la Câmpina. Eu am crescut în zona de deal, într-o comună din Argeş, la Cetăţeni, un loc încărcat cu foarte multă istorie, poate că de asta mi-era dor“, spune medicul Emil Barbu.

Aventura anului 2019

În prezent, însă, medicul este într-o nouă aventură, într-o altă zonă săracă a lumii. La finele lunii decembrie 2018 a plecat în Etiopia împreună cu colegii săi de la fundaţia americană. Zonele unde medicii fără frontiere aleg să salveze vieţi sunt decise în funcţie de distanţa de la populaţia băştinaşă şi până la primul spital. Va rămâne în Etiopia doar câteva săptămâni, astfel că la sfârşitul lunii ianuarie se întoarce la spitalul din Câmpina.

 

Frică? Tot timpul mi-a fost! Există teama de necunoscut şi cel mai mare risc este în momentul în care trebuie să faci ceva şi nu ai cu ce. Trebuie tot timpul să inventezi.

De ce ne pleacă halatele albe?

Chirurgul Emil Barbu se consideră o excepţie printe medicii români care au decis să profeseze în afara ţării. Dintre colegii săi care au plecat sunt foarte puţini cei care au ales să se întoarcă în ţară. Deşi salariile pentru personalul medical au crescut şi în România, nu asta era singura problemă care a dus la exodul halatelor albe. Iar explicaţia ar putea fi cea dată de Emil Barbu: „Aici este un stres în afara activităţii pe care o desfăşori, pentru că nu ai cu ce, pentru că nu ai cum. Şi mai este ceva: suntem foarte individualişti.  Aici, la Câmpina, este o echipă foarte bună de chirurgie, dar în alte locuri este foarte greu să găseşti o echipă şi nu ştiu de ce, oamenii sunt forte individualişti, foarte dificili. În străinătate, profesorul universitar te întreba: «Tu cum faci aici?». Aici, toată lumea le ştie pe toate...“.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

„În Franţa, bolnavul este pacientul spitalului, nu al unui singur medic“

„Întotdeauna am vrut să văd cum se operează şi în Vest, să văd ce se întâmplă acolo. Şi atunci am decis să plec. În Franţa am lucrat patru ani, m-am înscris la Colegiul Medicilor Francezi şi am devenit medic specialist la Dreux, unde este un spital regional tip monobloc, cu două elicoptere, care deserveşte departamentul 28 din Franţa“, povesteşte medicul Emil Barbu.

Deşi nu a zăbovit prea mult timp în spitalul din Dreux, a fost suficient cât să-şi dea seama care este diferenţa majoră dintre sistemul sanitar românesc şi cel francez. Nu neapărat echipamentele medicale de ultimă generaţie fac diferenţa, deşi şi acesta este un aspect important, ci modul în care cooperează medicii între ei, dar şi cum spitalul se raportează la pacient, total diferit faţă de România. „În Franţa, un bolnav care se internează nu este pacientul unui singur medic, este pacientul spitalului. Orice medic poate să se ocupe de el. Spre exemplu, l-a operat un medic chirurg, a doua zi îl vede alt medic chirurg, a treia zi poate să intervină, dacă este cazul un alt medic chirurg. În România, sistemul este altfel, pacientul este al unui medic şi acel medic se ocupă de el. Nu ştiu de ce aici este sistemul aşa, ca pacientul să fie legat de un singur medic“, explică Emil Barbu.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

„Lucrul în echipă, absent în România“

Franţa se ghidează după principiul că mai multe minţi la un loc, mai multe păreri pot conduce către un diagnostic real, către un tratament bun şi, în cele din urmă, către un rezultat favorabil pacientului. Bolnavul nu este lăsat doar pe mâna unui chirurg şi atât, ci medici din diferite specializări se întâlnesc şi studiază simptomatologia şi abia apoi iau o decizie.

„Pentru ei contează foarte mult lucrul în echipă. În Franţa, în fiecare săptămână, era un staff, adică medici din mai multe ramuri medicale şi chirurgicale care se întruneau pentru cazurile foarte grele. Stafful discuta diagnosticul şi tratamentul. Tipul acesta de lucru în echipă nu l-am văzut implementat niciunde în România, nici măcar în spitalele universitare“, a remarcat medicul român.

medic emil barbu in africa foto arhiva personala

Un alt mare avantaj pe care îl au atât medicii care profesează în Franţa, cât mai ales pacienţii este faptul că statul francez nu impune restricţii când vine vorba de materialele medicale. „În România, există o instituţie numită «Casa», un fel de Bau Bau invocat de medici atunci când un pacient solicită materiale medicale mai de soi sau chiar de top. «Nu ne lasă, nu decontează Casa!», este explicaţia refuzului. Această «Casă» fiind Casa de Asigurări de Sănătate, finanţatorul principal al spitalelor româneşti. Apoi sunt materialele, în Franţa aveam tot felul. Spre exemplu, dacă vorbim despre plasele pentru o hernie inghinală (n.r. – în cazurile de hernie inghinală se montează o plasă care susţine organele din cavitatea abdominală), la noi este doar un singur tip de plasă pe care îl decontează spitalul, în timp ce în Franţa erau zeci. Sunt plase intraperitoneale care se folosesc pentru eventraţiile (n.r. – ieşiri sub piele a organelor învelite în sacul peritoneal) foarte mari, unde nu mai ai altă soluţie pentru chirurgia peretelui abdominal. În România nu le decontează niciodată «Casa». Acolo nu se punea niciun fel de problemă. Apoi sunt pensele. Este un tip de operaţie, când tumorile sunt foarte aproape de orificiul anal, şi nu poţi să faci anastomoză (n.r. – refacerea legăturilor între două vase de sânge, fibre musculare, nervi etc.) la mână, pentru că este un spaţiu foarte îngust şi acolo îţi trebuie un fel de pensă mecanică. În România nu decontează «Casa» astfel de instrumente, în Franţa nici nu se punea problema“, povesteşte medicul Emil Barbu.

Ploieşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite