Cezar Ouatu, cântăreţ de operă, contratenor: „La primul meu spectacol, tata a crezut că asistă la concertul unei soprane“
0
Florin Cezar Ouatu (37 de ani) şi-a descoperit vocea specială de contratenor dintr-o glumă. Îşi imagina că va face carieră cu pianul, nicidecum cu modul în care le imita pe colegele sale de la cor. Totul până la momentul concertul dintr-o biserică catolică, atunci când a reuşit să-l şocheze chiar şi pe tatăl său.
Cezar Ouatu, singurul contratenor român, este cunoscut publicului în special datorită ediţiei din 2014 a concursului Eurovision, unde a şocat prin apariţia sa scenică aparte şi a impresionat prin vocea specială. Puţini ştiu însă că artistul ploieştean şi-a descoperit talentul în joacă, imitându-şi colegele de la cor, în timpul ultimului an de liceu.
La 17 ani a avut primul său concert în calitate de contratenor, iar tatăl său, muzician de asemenea, profesor la Academia „Mozarteum“ de la Salzburg, Austria, a crezut că participă la un spectacol oferit de o mare soprană invitată de Biserica Catolică din Ploieşti. În spatele imaginii artistice întreţinute conştiincios de Cezar Ouatu se află o poveste de viaţă din care ne-a împărtăşit câteva file.
„Weekend Adevărul“: Faci parte dintr-o familie de artişti, iar liceul l-ai făcut la Ploieşti, la Colegiul „Carmen Sylva“. Ai descoperit de la începutul studiilor că ai înclinaţii către bel canto?
Cezar Ouatu: Nu, eu la bază sunt pianist, aşa am şi început să studiez muzica, sub influenţa familiei şi în mod special a tatălui meu, care a fost flautist la Filarmonica din Ploieşti şi mai apoi profesor la prestigioasa Academie „Mozarteum“ de la Salzburg, din Austria. Am fost pianist până în clasa a XII-a, cu ore şi ore de studiu, cum se studia odată. Acasă aveam pian, venea un profesor la noi şi studiam câte cinci-şase ore pe zi. Începând de pe la 7-8 ani, mi-am dat eu seama că nu este chiar numai o obligaţie faţă de părinţi, cum dese ori se întâmplă. Atunci am realizat că mie chiar îmi plăcea. Am studiat, deci, pianul de la 6 ani până în clasa a XII-a, când, dintr-o glumă, împreună cu elevele care învăţau la Liceul de Artă, la secţia canto şi în corul domnului profesor Dorian Faur, care a fost un pilon important în educaţia mea muzicală, mi-am dat seama că eu eram acolo un de fel de tenor. Zic „un fel de“ pentru că eu atunci nici nu ştiam despre ce este vorba, pentru că eu mai chiuleam de la ore. Când se făceau încălzirile aferente înainte de interpretarea anumitor piese, participam şi eu şi făceam vocalizele. Şi de la bas bariton mă duceam în sus, cu mezzosopranele şi sopranele, mai în glumă mai în serios. Până când, în clasa a XII-a fiind, mi-am dat seama că deţin acest glas pe care nu-l conştientizasem până atunci şi pe care îl luasem cam în derâdere.
Cezar Ouatu, la vârsta de 12 ani FOTO Arhiva personală
Prima notă de contratenor adevărat când ai atins-o?
La Biserica Catolică din Ploieşti, unde a fost şi debutul meu. Nu am spus nimic nimănui, nici măcar părinţilor mei. Nimeni nu ştia că eu pot să cânt, făceam exerciţiile acestea în glumă, pentru că îmi plăcea să cânt pe această tehnică de cap, numită falset, şi nu ştiam foarte bine ce înseamnă noţiunea aceasta de contratenor, ce înseamnă tradiţia aceasta a eviraţilor, a eunucilor de acum trei-patru sute de ani, pentru că era un fenomen la modă în acea vreme. Există şi un film cu povestea unuia dintre cei mai mari cântăreţi ai tuturor vremurilor, Farinelli, invitat la curţile regale, papale, dar eu nu ştiam nimic despre el. Eu cântam pur şi simplu din instinct şi instinctul acesta m-a făcut să şi debutez cu o arie religioasă de Stradella (n.r. – Alessandro Stradella), un compozitor baroc. Împreună cu organistul care cânta atunci la Biserica Catolică din Ploieşti, am pus la cale să facem un concert la sfârşitul slujbei.
Fără cuvinte şi cu lacrimi în ochi
Câţi ani aveai atunci?
Aveam 17 ani. L-am invitat pe tata, dar i-am spus că vine o mare soprană să susţină un concert la Biserica Catolică din Ploieşti. Cu toată că eu sunt ortodox, i-am spus că merită să mergem. Tatăl meu şi-a luat şi prietenii, tot alaiul. Stăteau cu faţa către altar, eu fiind undeva în spate, sus, la primul etaj, la balcon, unde era orga. S-a terminat slujba şi am început să cânt, iar la final, când s-a terminat opera, s-au întors cu toţii. Na, instinctul de a vedea cine a cântat, cine e, de unde e, de unde vine vocea. Şi m-au văzut pe mine. Şocul a fost destul de mare şi emoţiile pe măsură, fiindcă tata a crezut că asistă la concertul unei soprane. Totuşi, tatăl meu, având o educaţie aleasă şi în domeniul acesta, fiind de foarte mult timp în Austria, ştia despre fenomenul contratenorilor cu tradiţie în Austria, în Anglia, ştia cu ce se mănâncă acest fenomen vocal. Repet: eu o făceam mai mult în glumă, imitându-le pe colegele mele de la canto.
Flautistul Florin Ouatu, tatăl lui Cezar FOTO Arhivă Personală
Ce a spus atunci când te-a văzut?
A rămas fără cuvinte şi cu lacrimi în ochi. Din acel moment mi-a spus: «Tu ai o voce de aur!». Tata e tată, dar să ştiţi că tatăl meu nu era genul de om care să mă perie şi să mă umfle inutil, din contră, era extrem de critic. Am început să studiez apoi cu doamna Bianca Manoleanu, de la Conservatorul din Bucureşti. Dumneaei mi-a confirmat că am o voce extraordinară şi un potenţial foarte mare. Muzicalitatea eu deja o aveam, fiind la bază pianist, lucru care m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al evoluţiei muzicale, pentru că, în general, cântăreţii plătesc toată viaţa lor jumătate din onorariu pianiştilor sau corepetitorilor, ca să studieze diferitele pagini muzicale. Eu niciodată nu am avut nevoie, pentru că am studiat singur, niciodată nu-mi plăteam pianişti.
„M-au întrebat din ce parte a Japoniei vin“
Ce s-a întâmplat cu cariera ta muzicală după momentul acela emoţionant de la Biserica Catolică? Cum ai evoluat ulterior?
Eram în stresul Bacalaureatului atunci. Am luat atestatul muzical ca dirijor de cor, că aşa erau examenele în acea perioadă, apoi am dat examen la celelalte materii, ca orice alt licean, la română, matematică etc. Am luat Bacalaureatul din prima, şi spun asta fiindcă am văzut că acum toţi se mândresc dacă iei din prima Bacul, este o fală. După, am plecat la Milano să dau admitere la pian, la prestigiosul Conservator „Giuseppe Verdi“. Faptul că mama era acolo, mă rog, o conjunctură legată de familie, m-a făcut să dau admitere acolo, la pian. Nu eram încă foarte convins de potenţialul meu astfel încât să-mi permit să dau admitere la canto. După examen am fost ales de către profesoara mea, care din păcate nu mai este şi care a fost un fel de a doua mamă a mea, Margaret Hayworth, o englezoaică autentică, originală, înaltă cu perlele ei la gât şi cu un coc de profesoară ca din filme. Ea a crezut de cuviinţă – fiind o specialistă în tot ce înseamnă zona barocă şi zona de repertoriu unde sunt utilizaţi contratenorii – că vocea mea trebuie valorificată. Era în comisia de examen. Mulţi dintre cei care erau la clasele de canto erau uşor rezervaţi în a mă coopta. Vocea de contratenor este mai specială şi nu e chiar uşor de lucrat cu ea. Ei bine, Margaret Hayworth s-a încumetat şi a fost un risc relativ, pentru că ne-am înţeles extraordinar. Ţin să precizez că, din punct de vedere muzical – solfegiu, teorie – am avut o bază extraordinar de puternică învăţată la Colegiul „Carmen Sylva“ din Ploieşti şi asta a contat enorm.
Cum ai primit vestea că ai fost admis la Conservatorul din Milano?
Pot să spun că am început cu stângul, pentru că, în primă fază, nu eram nici pe listele de aşteptare, nici de admişi, nici de respinşi şi am avut o decepţie. Dar, după două luni, am fost sunat şi m-au întrebat dacă mai vin sau nu la cursuri. Aici era o chestie foarte drăguţă: nu ştiu de ce, poate pentru că numele meu are multe vocale, ei mă percepeau ca fiind japonez. Pentru că acolo erau foarte mulţi studenţi din Coreea de Sud şi din Asia în general. Chiar profesoara mea m-a sunat şi m-a întrebat de ce nu mai apar, pentru că ar fi trebuit să încep cursurile cu două luni în urmă. Şi mă tot întreba de unde sunt, din ce parte a Japoniei.
Ce se întâmplase? De ce nu figurai pe nicio listă?
A fost o greşeală logistică, ceva de secretariat, nu ştiu exact ce se întâmplase. Şi-au cerut scuze, pentru că eram chiar printre primii pe listele celor admişi. Acei cinci ani de studiu acolo au fost o perioadă foarte frumoasă. Eram de multe ori prezent şi în masterclass-ul profesoarei, pentru că ea şi-a dat seama că eu cântam foarte bine şi la pian.
Cezar Ouatu, împreună cu mama sa FOTO Arhivă personală
„Am îngrijit bătrâni în clinici de recuperare, am fost pizzaiolo şi am aranjat marfa pe raft“
Cum a fost perioada studenţiei la Milano?
Nu prea am avut o viaţă studenţească aşa cum îşi imaginează lumea. Acolo nu stăteam la cămin. Făceam naveta de la Lodi, un orăşel în apropiere de Milano. Terminam studiile şi mă întorceam acasă. Locuiam cu mama.
Deci erai puţin ţinut din scurt...
Da, da. Mai veam şi anumite joburi, ca să mă întreţin acolo. Nu prea aveam timp liber.
Omul-orchestră
Ce fel de joburi ai avut?
Am făcut de toate. Am îngrijit bătrâni, pe timpul nopţii, în anumite clinici de recuperare, am aranjat produse pe raft. Am fost şi pizzaiolo, adică ajutam la preparatul pizzei, nu o făceam eu, dar ajutam. Am fost şi profesor de cor, la corul de copii de la capela din Lodi. În fine, am avut o viaţă destul de activă în cei cinci ani.
Aventurierul
Imposibil să nu fi avut vreo aventură specific studenţească!
Să zicem. Am decis la un moment dat, fără voia doamnei profesoare, chiar dacă nu aveam la activ foarte mulţi ani de studiu, să plec de nebun la concursuri mari de canto. Şi unul dintre ele a fost concursul „Francisco Vinas“ – cei care sunt în domeniul acesta ştiu despre ce vorbesc. Mi-aduc aminte că am plecat de capul meu, am luat trenul de la Milano la Barcelona, la acest prestigios concurs, unde eu mă credeam unicul contratenor, doar că nu a fost chiar aşa. Când am ajuns acolo şi mi-au dat booklet-ul cu toţi participanţii, cu repertoriul fiecăruia, am numărat şi erau vreo 35 de contratenori din vreo 300 de competitori. Bineînţeles că profesoara mea nu ştia. A durat concursul vreo şapte zile, am trecut probele eliminatorii şi, într-un final, am reuşit să câştig premiul pentru cel mai bun contratenor. Am cântat în finală „Di Tanti Palpiti“ din opera „Tancredi“ de Rossini. În acelaşi an, marele premiu l-a câştigat tot o româncă, soprana Caterina Cellia Costea, şi am fost foarte mândru pentru asta.
Câştigătorul
Profesoara ta de la Milano a aflat despre isprava ta?
După concurs m-am reîntors la Conservator, pentru că doamna Hayworth mă aştepta. Chiulisem cam o săptămână şi nu ştia ce se întâmplase. I-am spus că am avut probleme, dar m-am dus cu diploma pentru cel mai bun contratenor în mână, deşi ea chiar îmi spusese să nu care cumva să mă duc la concursuri să prezint aria aceea, pentru că încă nu eram pregătit. Îmi spunea că nu eram la nivelul necesar să mă compar cu oameni care au în spate ani buni de pregătire. Dar uite că am câştigat, pentru că muzicalitatea mea şi cei 12 ani de studiu din România nu m-au trădat şi, mai presus de voce, uneori şi de pregătirea tehnic- vocală, mai contează şi muzicalitatea şi expresivitatea pe care o transmiţi. Da, poţi greşi tehnic pasaje, dar dacă reuşeşti să transmiţi şi să ajungi la public, la juriu, asta poate conta mult. Mi-aduc aminte că în juriu erau marea soprană Joan Sutherland şi Carlo Bergonzi şi alţi cântăreţi de operă mari. Chiar am fost o apariţie acolo, pentru că de atunci a explodat pur şi simplu cariera mea.
Virtuozul
Ţi-a dat încredere faptul că ai câştigat.
Da, pentru că acolo l-am cunoscut şi pe intendentul de la Gran Teatro La Fenice, din Veneţia, care m-a invitat să mai merg la un concurs, la Competizione dell’opera, de la Dresda, din Germania, un concurs foarte mare, unde am câştigat marele premiu. De atunci a început practic debutul meu în adevăratul sens al cuvântului, în anul patru de Conservator, cu un rol principal: Armando d’Orville, în opera „Cruciatul în Egipt“ de Meyerbeer, la Gran Teatro La Fenice, în regia lui Pier Luigi Pizzi, un regizor foarte cunoscut, bun prieten cu Franco Zeffirelli. Aveam 23 de ani. Bineînţeles că la debut au fost prezenţi tatăl meu şi a doua mea mamă artistică, doamna Margaret Hayworth. A fost un debut senzaţional, cu mare teamă pentru mine, pentru că am fost aruncat dintr-o dată într-o junglă, o lume nouă, cu artişti foarte mari, dar am făcut faţă cu brio. Mi-am zis că n-am nimic de pierdut. Rolul lui Armando este un rol dificil, de virtuozitate, cu deplasare scenică. La un moment dat, trebuia să cânt într-o barcă suspendată, undeva pe la vreo trei metri şi jumătate înălţime, şi eu trebuia să susţin această arie de bravură de la distanţa aia, uitându-mă în fosă la dirijor, să nu pierd intrările. Am muncit la rolul acesta o vară întreagă. Repet, eu am avantajul de a fi pianist la bază şi m-a ajutat foarte mult asta.
„Mi-au reproşat că mă cobor la muzica uşoară“
„Weekend Adevărul“: Ai avut o carieră importantă în afara ţării, dar în România, publicul larg a auzit de tine doar în momentul calificărilor la concursul Eurovision.
Cezar Ouatu: Subliniez faptul că sunt foarte mulţi cântăreţi de operă extrem de cunoscuţi în afară, doar că în România, tot ce înseamnă sticla şi radioul nu dau acces la asemenea valori. Câtă lume ştie de Nicolae Herlea, care a fost unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii? Dacă întrebăm tinerii acum, sigur nu ştiu. Acum au mai auzit de Angela Gheorghiu pentru că a mai apărut la televizor, dar nu trebuie să o cunoaştem de Angela Gheorghiu pentru că apare la nu ştiu ce canal comercial, ci pentru că este cine este. Numele meu este acum cunoscut datorită faptului că eu am apărut la Eurovision şi pentru această nouă versiune a mea, de persoană publică.
„M-au întrebat dacă merg îmbrăcat aşa la pâine“
Cum ai simţit această schimbare, odată cu apariţia ta la concursul Eurovision? Au fost şi comentarii destul de dure şi chiar obraznice în legătură cu apariţia ta specială.
Multă lume nu prea a înţeles că eram, de fapt, un personaj. Mai dau peste oameni care cică fac televiziune sau radio şi care mă întrebau dacă aşa merg eu îmbrăcat la pâine. Lumea a înţeles într-un final că acela era un act artistic. Am interpretat multe roluri de operă. L-am interpretat, la un moment dat, pe Nero şi apăream pe scenă seminud. Asta nu înseamnă că eu mă duc aşa pe stradă.
Totuşi impactul vizual a fost destul de puternic şi nu doar în România.
Am rămas, fără falsă modestie, în istoria Eurovision şi în faţa fanaticilor acestui concurs, o apariţie de Dracula androgin, bărbatul în rochie, cu voce de femeie. Mi-a plăcut un joc de cuvinte, şi anume că nu a câştigat bărbatul în rochie cu voce de femeie, ci a câştigat femeia cu barbă la un an distanţă. Am fost singurul contratenor de la Eurovision şi unul dintre puţinii cântăreţi de operă care au avut curajul să participe. Mai trebuie şi aşa ceva, pentru că lumea asta e conservatoare, o lume rigidă într-un fel, şi am fost judecat din zona aceasta a lumii de operă.
Un liant între muzica de nişă şi comercială
De ce?
Mi-au reproşat că mă cobor la muzica uşoară, dar eu cred – şi am ajuns acum la concluzia asta – că poţi educa şi lumea care habar nu are de operă. Gândiţi-vă că toţi marii tenori au susţinut concerte cu formaţii rock, începând de la cei trei tenori, la fenomenul crossover – căci aşa se numeşte trecerea de la operă înspre o zonă comercială, către pop-opera, la Andrea Bocelli şi Sarah Brightman, dar în general, vorbim despre artişti care au avut o carieră în domeniul operei, nu cum am fost eu. Despre Pavarotti a auzit inclusiv bunica de la ţară, dar nu pentru că a avut nişte interpretări geniale în „Traviata“, ci pentru că a existat fenomenul acela extrem de mediatizat al celor trei tenori. Asta s-a întâmplat oarecum cu mine în zona aceasta de comercial, care m-a îndepărtat puţin şi fără să vreau de lumea operei. Operă pe care eu nu am părăsit-o, doar că am abordat o nouă lume. Am decis atunci să merg şi pe zona aceasta, dar mi-am dorit să o fac bine şi cred că am reuşit. A fost oarecum şi o educare, o convertire a celor care n-au auzit niciodată de operă. Îţi dau un exemplu relevant. Am câştigat Eurovision România şi toată lumea a început să se întrebe cine este Cezar Ouatu, de unde a aterizat. Am avut apoi concert la Sala Radio, cu cele mai importante arii de virtuozitate baroce, unde au venit foarte mulţi fani ai Eurovisionului. Erau oameni care nu aveau habar decât de personajul acela care a interpretat „It’s my life“. Oamenii au rămas şocaţi şi plăcut surprinşi când au realizat cât de minunaţi sunt Handel, Vivaldi. Oarecum mă consider un liant între muzica de nişă, clasică şi muzica comercială, un ambasador al pop opera alături de Vlad Miriţă şi Marcel Pavel.
O propunere indecentă
Ce-ţi place să faci cel mai mult?
Prima mea dragoste va rămâne opera. De vreo săptămână, fac o cură de Bach, pe care l-aş interpreta oricând.
Unde te putem întâlni pe scenă?
Am proiecte legate de televiziune. Am lansat un album de pop opera, „The voice of love“ se numeşte, şi este o compilaţie de muzică de film în care puteţi regăsi tema din „Naşul“, coloane sonore, „Cinema Paradiso“, „Romeo şi Julieta“, într-o reinterpretare şi reorchestraţie făcute de maestrul Andrei Tudor. Mai nou, sunt promotor şi organizator al unor evenimente de tradiţie deja atât în Ploieşti, oraşul meu natal, cât şi în ţară. În Ploieşti organizez „Crăciunul Regal la Palat“, eveniment aflat la a patra ediţie în acest an, un concert care se vrea a fi un eveniment glamour pe modelul Concertului de Anul Nou de la Viena. Anul acesta voi merge pe o nouă zonă şi am să-i invit pe foarte mulţi dintre elevii mei care au o ascensiune extraordinar de bună. Anul trecut le-am avut invitate pe soprana Alice Făiniţă, pe cântăreaţa pop Maria Ilinca, fete care nu au mai mult de 20 de ani şi care au deja apariţii TV. Eu, de un an şi jumătate, mă ocup şi de partea pedagogică. Şi cu cei mici, şi cu cei mari. Uneori, pentru că mai nou se practică, avem cursuri chiar şi pe Skype cu elevi de toate vârstele, iar cel mai în vârstă elev al meu are 55 de ani. Nu îi las doar la stadiul de studiu, ci, de două ori pe an, am un concert master class la Filarmonica din Ploieşti, al cărui angajat şi solist vocal sunt, o instituţie şi un loc de care sunt foarte legat atât prin prisma tatălui meu, care a fost flautist aici, cât şi prin prisma directorului Vlad Mateescu, care este un tânăr dirijor şi director care a schimbat total viziunea oamenilor asupra filarmonicii. Deci de două ori pe an organizez acest concert master class cu toţi elevii mei din ţară şi este un fel de lecţie deschisă.
Ce simţi că-ţi lipseşte în prezent?
Îmi lipseşte opera, trebuie să recunosc. Şi rolurile, noile producţii de operă.
Este greu să pătrunzi în lumea asta la nivel internaţional?
Eu am venit din lumea aceea în ţară.
De ce?
Pentru că... Eurovision. Despre asta a fost vorba. Eu am cetăţenie italiană, acolo este cea de-a doua mea casă. În România a fost ca un popas, e adevărat, mai lung decât am prevăzut: începând cu Eurovisionul şi apoi a fost ca un bulgăre de zăpadă care s-a tot rostogolit şi a devenit din ce în ce mai mare. Pur şi simplu Eurovisionul a venit şi am acceptat. Nu am făcut-o cu un scop anume. Mulţumesc domnului Zuckerberg că a inventat acest nou mijloc de comunicare, pentru că pe Facebook am primit mesajul lui Cristian Faur de a participa ca Eurovision. O propunere indecentă aparent, într-o primă fază, pentru mine.
Dar cum suna propunerea, de spui că a fost indecentă?
„Mi-aş dori să asculţi piesa asta şi mi-aş dori să ai o apariţie estetică specială, un fel de Robert De Niro, cu voce de Sarah Brightman.“ I-am spus că nu ştiu dacă eu chiar sunt în stare de aşa ceva. Mă rog, cu De Niro m-aş fi descurcat, pentru că în anumite ipostaze mi se mai spune că aduc puţin cu el, dar cu Sarah Brightman, mă rog... Eram în Puerto Rico pe o plajă, nici nu-mi ardea mie de aşa ceva şi nici nu eram vreun mare fanatic al concursului Eurovision, trebuie să recunosc, după care am ajuns să jurizez Eurovisionul şi la nivel naţional, şi internaţional.
Cum ţi s-a părut experienţa per total?
A fost o experienţă pe care aş mai repeta-o, fără doar şi poate. Dacă aş simţi piesa bună, şi eu cred că am un nas să-mi dau seama dacă e ceea ce trebuie sau nu, da, m-aş mai regăsi în competiţie, dar nu să devin un veteran sau un recidivist Eurovision, că nu-mi doresc asta. Sunt deja mulţi alţii. Eu m-aş duce să câştig. Nu aş merge pe reţeta focurilor de artificii, cu efecte pirotehnice, ci simplu: cu o lumină pe mine, cu o baladă şi cu atuul principal din jurul personajului Cezar Ouatu, adică vocea, aşa cum a fost Salvador Sobral, cel care a câştigat anul acesta concursul şi pe care-l ador.
CV
De două ori la Eurovision
Numele: Florin Cezar Ouatu
Data şi locul naşterii: 18 februarie 1980, Ploieşti, judeţul Prahova
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
În anul 2000 a absolvit Colegiul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploieşti.
În 2001 este admis la Conservatorul „Giuseppe Verdi“ din Milano.
În 2004 a absolvit Conservatorul din Milano, secţia canto clasic, cu nota maximă.
În 2003 a debutat ca artist de canto clasic pe scena Teatrului „La Fenice“ din Veneţia.
A obţinut numeroase premii la concursurile şi festivalurile de profil din Milano, Dresda şi Barcelona.
În 2013 câştigă faza naţională Eurovision cu piesa „It’s my life“, compusă de Cristian Faur.
În acelaşi an, s-a angajat la Filarmonica din Ploieşti, unde şi tatăl său a fost flautist.
În 2014 participă la concursul Eurovision, organizat în acel an la Malmo, Suedia, unde se clasează pe locul al 13-lea.
Locuieşte în: Ploieşti.
Se încarcă comentariile...
