Ce subiecte aborda presa mondenă din Bucureştiul anilor '30. Criza divorţurilor de la New York şi sărutul franţuzesc

Pagina de publicitate din Revista generală ilustrată din anul 1930  FOTO: Biblioteca Digitală Naţională

Presa mondenă, dedicată în special femeilor sau bărbaţilor care doreau o lectură uşoară fără prea multe incursiuni în  lumea politică a început să prindă contur în Bucureşti încă din perioada interbelică. „Revista generală ilustrată” era unul dintre periodicele preferate ale micilor burghezi şi care nu a lipsit preţ de câteva decenii de pe tarabele şi din cafenelele micului Paris.

Abunda de reclame la produsele cosmetice  ale vremii care promiteau, la fel ca azi, miracole peste noapte, dar şi anunţuri de mică publicitate ale arhitecţilor, pictorilor sau micilor meseriaşi. Articolele principale, însă, scrise stângaci, dacă este să le apreciem cu ochiul unui ziarist de astăzi, aveau în prim plan aventurile unor vedete ale perioadei la care ne raportăm, păţaniile unor personaje anonime, date drept exemplu la capitolul „aşa nu”, dar şi informaţii utile cu referire la legile în vigoare atunci sau corespondenţe din principalele capitale ale lumii.

“Cum să posedăm o piele fără de sbârcituri”

În numărul din martie- aprile 1930, doamnele aflau, de exemplu, cum pot rămâne “svelte” şi cu pielea “fără sbârcituri”, folosind produsele Elida, despre care se spunea că erau atât de pure încât puteau fi mâncate.

“Cum putem fi svelte şi în acelaşi timp să posedăm piele fără de sbârcituri, întinsă şi tinerească? Prin ajutorul produselor Elida. (…) Materiile prime din care sunt fabricate cremele Elida, sunt atât de pure, încât ar putea fi chiar mâncate, fără de niciun inconvenient.”

Acelaşi număr al revistei ne promite o anchetă senzaţională despre un subiect care este, din păcate, prezent şi astăzi în paginile revistelor din întreaga lume: cancerul.

Cu titlul „Crizele sociale şi cancerul”, ancheta prezintă datele unor oameni de ştiinţă care susţineau că numărul deceselor provocate de această afecţiune creşte în perioadele de criză socială.

“D-rii Moinson şi Stephanopol au studiat chestia frecuenţiei cancerului în lumina evenimentelor din anii din urmă (…). Ancheta lor cuprinde epoca de 50 de ani ai vieţii pariziene, între  anii 1876 -1926. (…) După părerea lor, desvoltarea endemică a cancerului, coincide cu momente de criză socială. Şi doctorii citează între altele, afacerea Dreyfus, Panama, atentatele anarhiste. In aceste epoci, mortalitatea de cancer creste cu 24 la sută”.

Articolul – anchetă senzaţională -  nu este mai lung de două coloane, îngrămădite în colţul din dreapta, jos al celei de-a treia pagini, poate şi pentru că doamnele nu aveau nevoie de informaţii care să le indispună.

Divorţul soţilor Walter

Articolele care prezentau aventurile unor “dandy” avau la dispoziţie o pagină întreagă de ziar, iar autorii nu se fereau să explice de-a fir a păr de ce erau unii tineri în stare.

Divorţul unor celebrităţi de peste ocean, soţii Walter – cunoscuţi pentru afacerile din domeniul comerţului de vite – pare că era atracţia primăverii anului 1930. Articolul despre felul în care George Walter a reuşit să se despartă de soţia sa, descrisă ca fiind „o femeie rea,  acră şi certăreaţă, care caută cu lumânarea motive şi pretexte de gâlceavă şi care i-a făcut zile fripte soţului, că i-a venit să-şi ia lumea în cap şi să se sinucidă” ocupă o pagiă întreagă din revistă.

 Aflăm astfel că George Walter a mers la biroul unui detectiv particular pentru a obţine probe de divorţ. N-a durat mult, ne informează autorul articolului, şi detectivul reuşeşte să o surprindă pe doamna „în intimitate” cu un Don Juan al New York-ului.

“Onorariul biroului se ridică la suma de 200 de dolari (vr’o 35.000 lei) cam scump, dar oare pentru scopul urmărit de soţ, făcea. Era dovada peremtorie şi de necontestat în scopul dorit”, comentează autorul articolului.

 Doamna cu pricina neagă relaţia extraconjugală, deşi fusese pusă în faţa unor fotografii în care părea a fi chiar ea. În timpul porcesului se produce însă o răstrunare de situaţie. Uitându-se mai atent la fotografie, doamna Walter observă că femeia din imagine are câte cinci degete la ambele mâini, iar ea, în urma unui accident, rămăsese fără unul dintre degetele de la mâna stângă.

 Judecătorul a decis expertizarea probei incriminatoare şi aşa s-a aflat că biroul de detectivi procurase o rochie asemănătoare cu cea pe care o purta doman Walter, tocmai pentru a aranja o probă de divorţ şi pentru a încasa banii.

 Scandalul pare că a fost enorm în New York. Biroul de detectivi a fost închis şi, cum altfel, dat în judecată, iar subiectul momentului a fost amplu dezbătut în presa americană, unde se punea problema dacă nu cumva şi restul divorţurilor nu fuseseră aprobate în baza unor probe falsificate.

Criza sărutului din Paris

În acelaşi an, aflăm din paginile celei mai citite reviste bucureştene că, dacă în America se discuta despre cirza divorţurilor, în Franţa, la Paris, dilema momentului era dacă acel sărut obsesiv pe care numai la francezi îl găseai era sau nu igienic şi de recomandat.

“Se ştie că francezii sunt cei mai pupăcioşi, mai cu seamă franţuzoaicele - începe autorul articolul cu titlul <<A te săruta, e o crimă? >> Dacă două cucoane sau două fete se întâlnesc de trei şi patru ori pe zi, e de absolută rigoare să se îmbrăţişeze şi să se pupe gură în gură, (…) aşa că o franţuzoaică din Paris este expusă a se săruta de sute de ori pe zi şi la rândul ei ei să întoarcă acest soi de manifetaţie de dragoste – cu toate că în majoeritatea cazurilor pupăcioasele se urăsc de moarte ”, scire autorul articolului.

Această tradiţie pariziană a determinat mai mulţi medici să atragă atenţia asupra riscului transmiterii unor boli de natură infecţioasă. Apăruse în acel an chiar şi o “Ligă în contra sărutului” care milita pentru curmarea acestui obicei dăunător sănătăţii.

În Paris, se notează în acelaşi articol, începuseră să fie  distribuite, prin toate locurile frecventate de doamne în special, mesaje cu un soi de decalog al sărutului sănătos:

“ Perechile care se iubiesc ar face mai bine să-şi manifeste sentimentele prin vorbe frumoase şi asigurări reciproce”, era unul dintre mesaje tipărit pe pancartele care au împânzit, în primăvara anului 1930, Parisul.

 De asemenea, domnii erau sfătuiţi să sărute mai degrabă mâna unei femei, decât să o sărute pe gură, iar “dacă n-ai putut să te stăpâneşti şi ţi-ai dat drumul patimei, caută ca imediat după sărutat, să-ţi dezinfectezi gura”.

Articolul se încheie cu o concluzie deloc surprinzătoare. Ceea ce era interzis era practicat cu şi mai mult patos, astfel că acea Ligă împotriva sărutului a căzut “în deriziunea generală”, iar oamenii au continuat să se sărute şi mai mult ca înainte.