Bizareriile din viaţa unui mare critic literar român. Cum era să ia bătaie George Călinescu pe o plajă din Bulgaria

G. Călinecu un mare timid care se ascundea în spatele unei nebunii teatrale  FOTO: historia.ro

Cu un comportament original, de multe ori catalogat drept bizar, imprevizibil, în stare să stârnească râsul şi să înfioare audienţa prin calitatea discursului aproape în acelaşi timp, omul George Călinescu rămâne o mare enigmă chiar şi pentru istoricii care s-au aplecat şi asupra vieţii sale, nu doar a operei.

În realitate, doar un timid irecuperabil care juca rolul “nebunului” tocmai pentru că în accest mod îşi putea permite extravaganţe comportamentale justificate în faţa celorlalţi de imposibilitatea aparentă de a-şi înfrânge ieşirile, Călinescu a învăţat să profite de acest renume pentru a obţine ceea ce-şi dorea de fapt.

“… de numele lui G. Călinescu va fi asociat, cu sau fără îndreptăţire, tot mai frecvent, epitetul de nebun! Adjectivul va fi utilizat deseori de adversari ca o invectivă cu sensul ei concret, de om care suferă de o boală mintală şi de care, se insinua, e bine să te fereşti. Dar, tot mai des, familia, cunoscuţii, colegii de profesiune, în redacţie sau la şcoală, vor folosi epitetul cu sensul de om al cărui comportament nu are limite, margini sau măsură şi, prin extensiune, persoană cu reacţii imprevizibile, incontrolabile, de o puţin întâlnită extravaganţă”, scrie istoricul literar Ion Bălu, autorul lucrării “Viaţa lui G. Călinescu”.

Ce făcea, profesor fiind, când nu avea chef de inspecţie

Încă din anii tinereţii sale, omul G. Călinescu se remarcă prin devierile sale comportamentale, greu de suportat şi de acceptat chiar şi de către apropiaţii lui. Profesor de limba italiană la Şcoala de comerţ nr.2 din Capitală,  Călinescu dispare pur şi simplu din clădire, atunci când află că un inspector vrea să asite la cursul lui.

Şi-a justificat ulterior gestul prin faptul că o durere insuportabilă de măsele care l-a determinat să părăsească urgent şcoala. Ceea ce inspectorului i s-a părut anapoda, pe directorul unităţii de învăţământ nu l-a impresionat deloc. Acesta din urmă i-a explicat inspectorului franc: „Păi nu-l cunoaşteţi domnule inspector? Aşa e el...nebun”, notează Ion Bălu.

Cum şi-a cerut iubita de soţie

Prima întâlnire dintre G. Călinescu şi cea care avea să-I devină soţie pare o scenă ruptă dintr-un film de comedie. Brutal şi superior în faţa proaspetei absolvente de liceu care ţinea timid în mână un număr din revista “Bilete de papagal”, Călinescu o întreabă direct dacă ea este cea care citeşte publicaţia, deşi o cunoscuse doar de câteva minute. La răspunsul afirmativ al fetei, Călinescu nu se opreşte şi continuă să o chestioneze pentru a vedea dacă are un bagaj minim de cunoştinţe literare până ce Alice începe să recite Scrisoarea III, deşi cei doi se aflau, împreună cu alţii, la o cofetărie din Bucureşti.

Până şi cererea în căsătorie a venit ca ceva la limita dintre firesc şi obraznic, fără complicaţii şi după o foarte scurtă perioadă de realaţie, în condiţiile în care G.Călinescu, în perioada amorului de tinereţe, era detaşat să ţină cursuri la Timişoara, iar iubita lui rămăsese în Bucureşti.

“În după-amiaza aceea de primăvară, Alice Trifu se afla la Şosea…<<jucam capra cu toată şleahta, la Bufet, când o fată mă trage de mânecă:

- Alice!

(…) Întorc capul, el! Venea turbat. Când i-am întâlnit privirea, am îngheţat. Mi-a strâns braţul drept de-mi venea să ţip. Îmi vâjâiau urechile şi nu mai vedeam nimic. L-am auzit scrâşnind din dinţi:

- Ce neserioasă! şi instinctiv am ferit obrazul. Dar lovitura n-a venit.

Şleahta s-a împrăştiat într-o clipă.

- Hai mai repede acasă. Trebuie să ne cununăm!>> ” astfel este descris, în “Viaţa lui G. Călinescu”, momentul în care criticul şi istoricul literar îşi cere iubita în căsătorie. Acesta era de fapt Călinescu. Îşi ascundea timiditatea în spatele unui comportament agresiv- violent pentru că numai aşa putea răzbate în cazuri speciale.

De ce şi-a luat soţie cu zece ani mai tânără

Totuşi, pentru  G. Călinescu, soţia nu era femeia pe care să o pună pe un piedestal, nu era muza care să-l inspire, aşa cum se întâmplă la marii artişti, ba din contră.

Călinescu şi-a dorit să-şi depăşească condiţia şi să devină “un nume”, notează Ion Bălu, prin urmare “imaginea unei partenere de viaţă nu putea fi gândită decât în acest context. Însoţirea cu o femeie de vârsta sa, ori imperceptibil apropiată de a lui, l-ar fi stingherit inevitabil, gândea, prin imixtiunea personalităţii ei în planurile sale. (…) Diferenţa de vârstă de un deceniu constituia un argument decisiv şi subordonarea voinţei fetei nu i se părea dificilă. Din clipa căsătoriei, Alice va trece necondiţionat sub autoritatea bărbatului, va deveni proprietatea lui. El îi va fi unicul stăpân, îi va proiecta toaletele, va mobila viitorul interior (…) I-ar fi plăcut să înveţe dactilografia pentru a deveni secretara sa ”

Metalitatea rurală vis a vis de iubire şi de femeie avea să iasă deseori la suprafaţă în relaţia cu Alice, de-a lungul vieţii lor de familie.

“De asta te-am adus aici, să stai cu capul în jos? ”

Remarcabil este un episod descris cu umor chiar de soţia criticului şi reţiunut de Ion Bălu în lucrarea citată.

Într-o vizită în Italia a cuplului, la Roma, Alice se trezeşte cu o palmă “după ceafă” doar pentru că a îndrăznit să plece capul pentru câteva secunde în loc să privească picturile de pe cupola Capelei Sixtine.

“Umbam peste tot, şi când am intrat în Capela Sixtină, eram frântă. Mă dureau picioarele şi îmi înţepenise gâtul privind mereu tavanul. Nu doream decât să mă aşez undeva. Şi deodată mă trezesc cu o palmă peste ceafă:

- De asta te-am adus aici, să stai cu capul în jos? Oboseala mi-a trecut ca prin farmec”.

N-a lăsat găina din mână

Autoritar era G. Călinescu şi cu ceilalţi din anturajul său, nu doar cu soţia Alice, doar că, din această cauză, nu puţine au fost dăţile când a fost la un pas să fie victima furiei colective. Într-o excursie Bucureşti- Balcic – Ekrene, criticul era să fie bătut de ceilalţi excursionişit şi asta pentru că a refuzat cu încăpăţânare să se oprească şi la Balcic pe motiv că el a plătit pentru ruta Bucureşti -Ekrene şi acolo vrea să ajungă. La destinaţie oamenii au realizat că nu au de unde să cumpere mâncare, localitatea fiind pustie aproape. Singurul care avea pachet luat de acasă cu ceva de mâncare a fost Călinescu, care nu s-a sinchisit de foamea celorlalţi şi a început să mănânce de unul singur pe plajă.

“Am pregătit mâncarea din vreme şi am plecat cu un autobuz. Ceilalţi vroiau să oprească la Balcic. Soţul meu a bătut cu bastonul în pământ că el a plătit pentru Ekrene şi la Ekrene vrea să meargă. Maşina a pornit spre Ekrene. O plajă pustie, două trei –case. Pe plajă îmi cere mâncarea. Îi pun şerveţelul la gât, scot găina şi începe să mănânce, în vreme ce ceilalţi excursionişti se învârteau în jurul nostru. La început nu am băgat de seamă, dar când am ridicat ochii, numai Călinescu mânca imperturbabil. Nimeni nu-şi mai luase mâncare. Toţi credeau că vor mânca la Balcic. Patru – cinci bărbaţi gesticulau ameninţător. Doamnă, îmi şopti una din cucoane, vor să-l bată! Auzind, soţul meu se albi, dar nu lăsă găina. Era fricos”, este descris momentul de Alice şi reţinut în romanul biografic de Ion Bălu.

Orbea pentru câteva secunde din cauza emoţiilor

Deşi erudit şi conştient de asta, timiditatea lui G. Călinescu l-a împiedicat adesea să vorbească în public. Tracul era evident şi remarcat chiar şi de către studenţii săi de la Iaşi. Din cauza emoţiilor intense în faţa audienţei, de multe ori îşi pierdea pentru câteva secunde vederea. Îşi revenea însă repede şi reuşea ză capteze atenţia prin discursul său “deosebit faţă de ce era în epocă” şi prin vocea sa puternică.

 “Când a intrat în sală şi studenţii au răspuns salutului său, nervozitatea l-a cuprins. Câteva clipe, nu a văzut în faţa ochilor decât catedra şi scaunul pe case se aşeză. Ori de câte ori era foarte emoţionat, fenomenul de cecitate apărea, intensificându-i un număr de secunde reacţia afectivă. (…) în vreme ce vorbea moaie tocul în cerneală şi face o sumă de desene pe hârtie, pe sugativă, pe masă”, notează Ion Bălu.

De ce le interzicea studenţilor să-şi ia notiţe

Ţinea cursurile la Universitatea din Iaşi, în amfiteatrul cel mai încăpător, permenent plin şi cu ambele uşi închise, iar pe holuri trecerea era blocată. Sudenţilor le interzicea să-şi ia notiţe dintr-un motiv care poate spune multe despre complexul de inferioritate de care, pare, că suferea Călinescu. Dacă studenţii  scriau, stăteau cu faţa în jos, astfel că profesorul nu mai putea urmări pe chipul lor reacţia spuselor sale.

Indiferent ce carieră a abordat, G. Călinescu a fost persecutat tot timpul de obsesia lucrului început şi neterminat. Scria fără întrerupere ore şi aşa a ajuns într-o stare de epuizare fizică şi mentală care l-au trimis, în anul 1934 în spital, confirmând astfel detractorilor săi că ar fi cu adevărat suferind de o boală psihică. Episodul l-a marcat tot restul vieţii, ferindu-se ulterior să lucreze peste măsură.

Călinescu a avut două mandate de deputat

Totuşi, dorinţa lui din tinereţe de a deveni “un nume” s-a concretizat în a doua parte a vieţii, atunci când, puţini ştiu, a urmat şi o carieră poltică. A avut două legislaturi consecutive de deputat de Brăila, carieră pe care şi-a asumat-o devenind chiar un fin cunoscător al circumscripţiei pe care o păstorea din această calitate.

“Ştia câte familii, câţi locuitori şi alegători sunt în fiecare sat, cum sunt aprovizionate cooperativa şi magazinul sătesc. Semnala abuzuri, încuraja iniţiative şi susţinea doleanţe”, menţionează Ion Bălu în Viaţa şi oprea lui G. Călinescu.

În primăvara anului 1965 G. Călinescu moare, în urma unei grele suferinţe. Este înmormântat cu mare alai, mii de oameni au asistat şi însoţit cortegiul funerar, mulţi dintre ei venind din alte oraşe, special pentru a-şi conduce profesorul pe ultimul drum. Trupul neînsufleţit a fost înmorântat, în prezenţa a nouă preoţi, în cimitirul Bellu din Bucureşti, între mormintele lui Mihai Eminescu şi Mihail Sadoveanu, pecetluind pentru totdeauana faptul că G. Călinescu devenise “un nume”.