Poveşti de cartier din Ploieşti. Mimiu îşi trage numele de la un grec lacom, Bereasca a fost „Cartierul Demobilizaţilor“
0În mod surprinzător, două dintre cele mai evitate cartiere din Ploieşti, locuite majoritar de romi, au şi o lungă tradiţie a numelui. Aceasta, pe de o parte, pentru că au fost cătune ce aparţineau iniţial altor localităţi, iar pe de altă parte pentru că, până în comunism, cartierele din Ploieşti erau organizate administrativ ca mahalale, arondate unor biserici cu vechime
Ca în multe alte oraşe din ţară, Ploieştiul a fost organizat administrativ sub formă de mahalale, cartiere bine delimitate, cu un anumit specific al locuitorilor şi al vieţii sociale, arondate unor biserici care le dădeau şi numele, Mahalaua Sfânta Vineri, astăzi zona de centru a oraşului, Mahalaua Maica Precista, zona centru şi o parte din actualul Mihai Bravu etc.
Treptat, şi din cauza sensului tot mai peiorativ al denumirii, dar şi pentru că nu se mai identificau cu periferia, mahalalele au devenit cartiere, botezate mai mult sau mai puţin inspirat, după punctele cardinale, Nord, Sud, ori după evenimente istorice, Republicii, Mărăşeşti, Democraţiei etc.
Aşa se face că Mimiu şi Bereasca sunt printre puţinele cu o lungă tradiţie a numelui, iar poveştile din inima acestora, poate nu la fel de savuroase ca în „centru“, unde palpită de sute de ani, în ritm caragialesc, viaţa politică, administrativă şi socială, au ineditul lor incontestabil.
Cartierul Mimiu, Câmpul lui Mimis
La mijlocul secolului al XIX-lea, cartierul Mimiu din Ploieşti era un cătun ce aparţinea de comuna din apropiere, Tătărani. Potrivit informaţiilor adunate de Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştilor“, spre deosebire de restul oraşului care era organizat şi administrativ în mahalale, Mimiu nu a avut de la început acest statut. Ceea ce nu a împiedicat ca, mai târziu, să devină efectiv şi să rămână o mahala periferică, rămasă în urma civilizaţiei, în special din cauza condiţiilor de trai.
Numele de „Mimiu“ este pus în legătură cu grecul Dimitrache Mimis, administratorul, pe atunci, a unui abator în bariera Bucov. Bun manager, dar lacom şi pus pe căpătuială, din suprataxele puse cu de la sine putere pe tăierea animalelor şi din alte afaceri dubioase, Mimis şi-a cumpărat terenuri şi proprietăţi. O parte din aceste terenuri se aflau în sudul oraşului, dincolo de calea ferată, cunoscute în epocă sub numele de „Câmpul lui Mimis“.
Spre sfârşitul anului 1868, locuitorii satului ţigănesc Rudu au fost strămutaţi pe moşia lui Dimitrache Mimis. Spre deosebire de alte cartiere mărginaşe ale Ploieştiului, Mimiu pare să fi trecut prin ultima sută de ani fără a fi afectat de schimbări. Specificul populaţiei, majoritar romi, şi condiţiile de trai sunt aproape aceleaşi.
O dovadă este şi una dintre puţinele ştiri despre această zonă, din august 1919. Scriitorul Ioan Groşescu ne-a relatat episodul, consemnat şi în „Mahalalele Ploieştilor“: „Rafinăria Astra reclamă, în august 1919, că locuitorii din vecinătate, adică din cartierul Mimiu, sapă gropi din care extrag rămăşiţele petroliere ce se scurg în pământ. (...) Gropile, care erau chiar în perimetrul fabricii, destul de aproape de instalaţii, se surpau, punându-le în pericol. Iată de când vine meşteşugul recuperatorilor de deşeuri petroliere din zilele noastre“.
În timpul Primului Război Mondial, numeroase case din apropierea rafinăriei au luat foc de la rezervoarele incendiate, spre a nu cădea în mâna nemţilor. La fel s-a întâmplat şi în cel de-al Doilea Război Mondial, când rafinăria a fost intens bombardată.
Faima proastă a cartierului, aflat pe harta naţională a „zonelor rău famate“, lipsa de utilităţi, canalizare, gaze sau asfalt, dar şi condiţiile în care trăiesc romii de aici, în case de chirpici, fără interes pentru şcoală şi munca terenurilor din propriile gospodării sunt neschimbate în ciuda regimurilor politice.
Bereasca, „Cartierul Demobilizaţilor“ bulgari
Zona situată în estul Ploieştiului, între râul Teleajen şi pârâul Dâmbu, era, la 1830, o moşie a boierului Nicolae Bălăceanu, aflată pe teritoriul comunei Ploieştiori, care avea satele Bereasca de Jos şi Bereasca de Sus. Abia la 1820, după ce s-a luat decizia înfiinţării „Cartierului Demobilizaţilor“, această parte a satului Bereasca a devenit o suburbie, un cartier a Ploieştiului.
Numele de „Cartier al Demobilizaţilor“ este pus în legătură cu un fenomen care s-a produs după războiul ruso-turc (1828-1829), când numeroşi bulgari s-au „băjenit“, inclusiv în Ţările Române. La 12 iulie 1830, 320 de familii (820 de bărbaţi şi 772 de femei), majoritatea din oraşul Sliven au apărut la Călăraşi şi au cerut să se aşeze „la oraşul Ploiesci“. Bulgarii ştiau de Ploieşti, după cum consemnează Ioan Groşescu, pentru că se duceau la târgurile din Gabrovo, Trânovo şi Sliven, unde se întâlneau cu negustori ploieşteni.
Au ales Bereasca pentru că, fiind numeroşi şi dorind să rămână împreună, nu erau siguri că vor obţine aprobare să intre în Ploieşti. În 1830, Obşteasca adunare din Ploieşti le-a aprobat cererea de a-şi întemeia oraş în Bereasca, care ar fi urmat să se numească „Slivinul Nou“.
În 1838 însă, baronul moşiei, Sachelarie, îi pune pe bulgari la clacă, la impozit, în caz contrar îi chinuia sau îi afuma cu ardei iute. Obişnuiţi să fie liberi, acesta fiind şi motivul emigrării la Ploieşti, bulgarii au hotărât să plece. „Au pregătit fuga în aşa fel, încât, în două-trei săptămâni, până în Sf. Gheorghe 1838, oraşul Slivina Nouă a rămas efectiv pustiu. 216 case şi prăvălii, chiar şi biserica au fost demolate bucată cu bucată şi încărcate în căruţe mari, trase de patru cai, au cărat după ei oile, vitele, păsările şi tot calabalâcul. S-au risipit care încotro în ţară. Mulţi, însă, au venit în Ploieşti şi îi vom găsi amestecaţi cu orăşenii, în mahalalele Sf. Ioan, Sfinţii Împăraţi şi, masiv, în Sf. Vineri, unde au întemeiat aşa-zisa Piaţă Sârbească“, relatează Ioan Groşescu episodul demobilizaţilor în „Mahalalele Ploieştilor“.
La distanţă de acele vremuri, Bereasca a rămas, prin poziţionare, dar nu numai, în marginea Ploieştiului. Este un cartier dominat şi împărţit între romi, cu puţine utilităţi şi nevoi mari. Nu poţi fi surprins de apariţia unui cal în mijlocul drumului sau păscând în parcul din marginea DN 1B, Ploieşti – Buzău, de sutele de copii desculţi care bântuie străzile şi nici măcar de un alai mortuar somptuos, cu cai şi căruţe împodobite, acompaniat de lăutari.
Vă mai recomandăm
Se încarcă comentariile...
