1 Mai Muncitoresc în anii comunismului. „Nu aveai voie să desparţi Nicolae Ceauşescu în silabe“

Prima zi din luna mai era percepută în anii comunismului ca unul dintre cele mai importante momente din an, în special pentru responsabilii cu propaganda. În anii '70-'80, prioritate aveau defilările şi manifestaţiile grandioase dedicate liderilor comunişti, şi nu petrecerile câmpeneşti.

La eveniment participa toată suflarea unui oraş, de la şomii patriei, aşa cum erau numiţi copiii preşcolari, până la miile de muncitori din absolut toate întrepriderile. Prezenţa la defilare era obligatorie, nimeni nu era scutit, absebţa atrăgând sanciuni drastice de la mustrare în public până la pierderea funcţiei de conducere.

La Ploieşti, considerat şi atunci unul dintre cele mai importante oraşe din România, ziua de 1 Mai Muncitoresc trasnforma centrul într-o scenă uriaşă, care începea undeva din dreptul piaţetei din Gara de Sud şi se termina în centru, pe Bulevardul Republicii. Însă până în ziua marelui eveniment, pregătirile începeau cu multe săptămâni în urmă.

Bărbaţii realizau pancartele din lemn, de mari dimensiuni, iar femeile le îmbrăcau în pânză roşie peste care se aplicau litere decupate din pânză albă. Era o muncă migăloasă, se lucra cu mare atenţie pentru că nu trebuia să scape nicio greşeală. Totul era perfect întins, aliniat, dacă apărea o simplă cută, pancarta devenea rebut, dacă nu putea fi rectificată fără urmă. Textele erau special concepute de responsabilii cu propaganda şi erau dedicate în mod special „conducătorului iubit”.  

Ioan Popescu, fotoreporter al publicaţiei Flamura Prahovei, singurul ziar local din judeţ, din anii comunismului

Se umpleau stadioanele cu copii

„De 1 Mai erau acele defilări forţate pentru care se făceau repetiţii săptămâni întregi, ca să iasă totul perfect. Se umpleau stadioanele cu copii, şi se lucra zile întregi indiferent de vreme la acele înscrisuri cu pancarte şi cu oameni. Efectiv se scria pe stadion, din corpurile oamenilor aşezate în anumite poziţii mult studiate, Ceauşescu, Pace, România ş.a. Eram jurnalist atunci, şi am participat activ la multe astfel de defilări şi manifestaţii grandioase”, îşi aminteşte Ioan Jean Popescu, fost jurnalist la Flamura Prahovei, singura publicaţie locală din anii comunismului.

Femeile de la Fabrica de textile Dorobanţul din Ploieşti, pe stadion, la manifetaţia dedicată zilei muncii  FOTO colecţia Ioan Popescu

Acesta a adăugat că punctul de întâlnire pentru oamenii muncii era podul de lângă Gara de Sud, unde se întâlneau muncitorii din toate uzinele din Ploieşti, iar de aici se pleca în mod organizat, pe întreprinderi, spre centrul oraşului unde se afla tribuna cu oficialităţile judeţului.

Se defila pe întreprinderi, în faţă pionierii şi apoi oamenii muncii

„Toată masa asta de oameni, mii de muncitori şi copii, se strângea la Gara de Sud, Se strângeau toate întreprinderrile. Fiecare unitate trebuia să participe cu un număr important de oameni. Se întâlneau toţi acolo pe pod, la Gara de Sud, se umplea de oameni toată piaţa aceea şi apoi defilau în mod organizat spre centru, pe bulevard, cu pancarte cu steguleţe.

Erau nelipsite tablourile cu Lenin, Marx, Engels, Stalin. Astea erau în faţă, bineînţele, apoi urmau conducătorii noştri Gheorghiu Dej, Chivu Stoica şi, evident Ceauşescu al nostru. De la Gara de Sud se defila pe Bulevard spre centru, iar la Rondul 1 era amenajată tribuna oficială, o tribună mare, care ocupa tot rondul acela, unde stăteau oficialităţile şi chiar invitaţi de peste hotare, mai ales din Bulgaria. Din alte ţări nu prea veneau la noi. Se defila pe inteprinderi. În faţa pionierii, după aceea oamenii muncii. Era obligatoriu să participi” îşi aminteşte jurnalistul de la Flamura Prahovei.

Gărzi patriotice defilând în centrul oraşului Ploieşti, anii 1980 FOTO arhivă Ioan Popescu

Munca de jurnalist în acea epocă implica obligaţii de la care nu aveai voie să te abaţi, iar ca fotoreporter aveai interdicţie să surprinzi momente care nu ar fi făcut onoare clasei muncitoare. Textele de pe pancarte trebuia să fie surprinse integral, la fel şi portretele liderilor comunişti.

Ceauşescu nu trebuia să aibă guşă şi riduri în fotografie

 În plus, fotografiile cu tovaruăşul superm treceau mai întâi pe la retuş înainte să fie publicate în ziar. Agerpresul era singura instituţie de presă care furniza fotografii cu Nicolae Ceauşescu pentru publicaţiile locale şi nu numai, portretul său fiind suspus unui tratament “photoshop” cu pensule şi acuarele.

„Era destul de greu pentru un ziarist să facă presă în vremea aceea pentru că se scria doar ce trebuia . De exemplu, nu era voie să se despartă numele Nicolae Ceauşescu. S-a întâmplat asta odată, a apărut Nico – Lae şi redacotrul şef de atunci al Flamurei, Ioan Bucur,  a fost sancţoionat pentru treaba aceasta, pentru că nu a fost atent la corectură şi a permis să apară aşa ceva. Şi mai era ceva obligatoriu. Orice articol, de la cel mai neînsemnat la cel important, trebuia să înceapa cu expresia <<La indicaţia tovarăşului  Nicolae Ceauşescu...>>. Totul trebuia făcut la indicaţia tovarăşului. În plus, toate fotografiile în care apărea Ceauşescu, trebuia să fie reutşate, pentru că el nu arăta chiar bine. Eu, ca fotograf de presă locală, nu aveam voie să public fotografiile făcute de mine cu Ceauşescu. Se luau fotografii doar de la Agerpres, de la Bucureşti. Cinvea trebuia să meargă la Bucureşti, la redacţia agenţiei. Fotografiile erau retuşate cu goaşe şi cu pensula. Erau specialiştii de la Agerpres care retuşau fotografii, la gât, să nu i se vadă guşa, la ochi, să nu i se vadă cutele, ridurile. Îl întinereau. Trebuia să apară mai tânăr decât era. Eu mergem la Bucureşti să iau fotografiile retuşate. Fotografiile trebuia făcute cu foarte mare atenţie. Nu aveai voie să surprinzi oameni jerpeliţi, amărâţi, ci trebuia să fie reprezentativi aşa ca aspect, ca statură, personajele trebuia să aibă lozinci în faţă, cu portretele obişnuite ale vremii”, spune Ian Popescu.

Ceauşescu a salutat mulţimea, iar autorităţile au crezut că a dat indicaţii să se dărâme casele

Vizitele dictatorului la Ploieşti au avut urmări devastatoare pentru oraş, dar nu neapărat din cauza lui, spune Ioan Popescu. Multe dintre clădirile istorice ale oraşului au fost puse la pământ, după ce autorităţile locale au interpretat probabil greşit un gest făcut de Ceauşescu.

Nicolae Ceauşescu (1973) în vizită la Uzina 1 Mai din Ploieşti, în maşină alături de Gheorghe Maurer, prim ministrul acelor ani FOTO Dorin Manolescu

Tovarăşul avea un fel apartea de a saluta mulţimea. Fie ridica ambele mâini deasupra capului şi le agita ritmic, cu mişcări ample, ca şi când ar fi şters un geam sau ridica doar o mână până puţin deasupra  umărului şi făcea un gest comparabil cu cel al hip-hoper-ilor din zilele noastre. Acest salut a fost interpretat ca un semnal aprate, iar Ploieştiul s-a trezit, câţiva ani mai târziu, cu blocurile din zona Bulevardului Bucureşti.

„Sunt multe legende legate de Ceauşescu, la unele dintre ele chiar am participat. De exemplu se lăsa aşteptat la Potigrafu şi de acolo se intra în Ploieşti. El obişnuia să facă cu mâinile aşa pe deasupra capului şi acolo, la intrarea rondul de la UPG, a salutat mulţimea care flanca bulevardul. În anii aceia erau nişte case amărâte în zonă. El fâcând aşa din mâini, autorităţile momentului au interpretat gestul lui ca un semn prin care cerea ca toate acele case să fie dărâmate, rase de pe faţa pământului şi aşa s-a şi întâmplat. Aşa s-a ales Ploieştiul cu cartierul de blocuri din zona UPG”, spune Ioan Popescu.

Vizitele inopinate erau de asemenea provocări extrem de dificile pentru propagandiştii anilor `70-`80. Când se anunţa că tovarăşul Nicolae Ceauşescu are drum prin Ploieşti – nu de puţine ori astfel de informaţii nu se confirmau – începea o agitaţie de parcă ar fi fost ultima zi a oraşului.

Cum au mascat propagandiştii Monumentul Vânătorilor de la Sud

Din pământ din iarbă verde apreau mii de persoane care se aliniau de o parte şi de alta a marilor bulevarde, iar elevii erau scoşi de la ore, îmbrăcaţi fie în costum de pionier, fie în costum de gimnastică de culoare albă, pentru a-şi întâmpina cum se cuvine conducătorul. Toată lumea rămânea ore în şir pe poziţii, până la apariţia colanei oficiale, indiferent dacă era frig, ploua sau soare arzător. De o astfel de vizită neprogramată din timp se leagă o poveste haioasă care are în prim plan Monumentul Vânătorilor de la Gara de Sud din Ploieşti.

Ploieştenii aşteptau să intre în coloană pentru a defila pe Bulevardul Republicii (1963) FOTO album Oraşul dispărut.Ploieşti

“Se obişnuia să se facă primiri din acelea fastuase, indiferent dacă era o zi de sărbătoare sau dacă era doar o vizită scurtă. Ţin minte că era o prblemă cu Statuia Vânătorilor care a fost iniţial amplasată în parcul din faţa Uzinei 1 Mai. Traian Ştefănescu, un tip destupat la minte, un tip şcolit, care era secretar cu propaganda la Prahova,  a decis că statuia nu poate rămâne acolo şi a încercat să o mute în faţa Gării de Sud, unde este şi în prezent. Dar, în timp ce se realiza noua fundaţie, soclul, s-a anunţat vizita lui Ceauşescu, iar lucrarea din faţa Gării de Sud nu era finalizată, ori colana de maşini nu avea pe unde să treacă decât pe acolo. Ca să nu vadă tovarăşul că se face o statuie care nu-l reprezenta pe el, Traian Ştefănescu a format o piramidă din copii, din gimnaste, îmbrăcate în roşu, şi a făcut o statuie vie din gimnaşti, pe care i-a urcat pe acel soclu. Aşa a mascat totul”, rememorează acel eveniment jurnalistul de la Flamura Prahovei.

Spectacol omagial pe stadionul Petrolul din Ploieşti. Elevii scriau cu propriile corpuri iniţialele Partidului Comunist (1974) FOTO arhiva Ioan Popescu 

Multe dintre aceste momente au fost surprinse de fotoreporterul publicaţiei Flamura Prahovei, iar o parte dintre aceste imagini, care reprezintă o parte importantă din istoria judeţului, au fost publicate recent în albumul “Oraşul dispărut.  Ploieşti” sub coordonarea profesorului Dan Gulea. O parte dintre fotografii au fost recuperate din arhiva Fotocineclubului Casei Sindicatelor, iar altele provin din colecţii particulare, printre care colecţia Carol Nicolae Debie, arhiva Alin Tomozei sau arhiva jurnalistului Ioan Jean Popescu.