Viaţa fabuloasă a lui Aurel „Bubi“ Puiu, primul campion absolut al României la raliuri. „Originea nesănătoasă“ l-a izolat aproape total în epoca comunistă
0
Aurel „Bubi“ Puiu a fost primul campion al perioadei moderne a raliurilor de la noi. O adevărată legendă. Arhitect de profesie, Aurel Puiu a rămas un caracter de excepţie pentru cei care l-au cunoscut sau care i-au aflat performanţele. Deşi în 1975 a primit titlul de maestru al sportului, presa de „specialitate“ a vremii nu i-a publicat niciodată numele alături de cei care beneficiaseră de o astfel de onoare.
Sportivul-legendă Aurel „Bubi“ Puiu a pus „pe roate“ primul raliu organizat după mulţi ani de absenţă a activităţii de acest gen în spaţiul carpatic. Despre el îşi aminteşte inginerul şi scriitorul Nicolae Cosmescu, un pasionat al acestui sport, iniţiator, la rândul său, la mulţi ani după afirmarea lui Aurel Puiu, al unei cunoscute competiţii de gen.
„Cu foarte mulţi ani în urmă, în 1972, când el era cine era, iar eu doar un student, l-am întâlnit pe Aurel Puiu la startul unei curse de viteză, la Poiana Braşov. Îl ştiam din iunie 1969, când îl văzusem concurând la Piteşti, în încheierea Raliului României şi a campionatului din acel an. Era o prezenţă deosebită, aparte, degaja inteligenţă, clasă, dar şi rasă! Era ca un aristocrat faţă de toţi ceilalţi. Respectat şi admirat. O legendă nu doar pentru braşoveni, pentru că se născuse în oraşul de la poalele Tâmpei, ci pentru toţi românii care au auzit de el. Nu e doar percepţia mea, ci şi a altor trăitori ai acelor timpuri“, povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, inginerul Nicolae Cosmescu, autorul mai multor volume, unele inspirate tocmai de muza sportului auto intern.
LA VOLANUL FAIMOASELOR RENAULT 8 GORDINI
Aurel Puiu promitea să devină o legendă încă din toamna anului 1965, la o competiţie organizată cu concursul asociaţiei sportive a uzinei „Steagul Roşu“, din Braşov.
„Aurel Puiu, Bubi pentru apropiaţi, a luat şi el parte, la bordul unui Fiat 850, alături de iscusitul mecanic Otmar Deubel. Şi a terminat pe poziţia a treia a clasamentului general. Un rezultat ce anunţa apariţia unui veritabil talent în manevrarea volanului. Iar participarea la alte întreceri nu a făcut decât să confirme acest lucru. Aurel Puiu avea să fie cooptat mai apoi în lotul naţional, pentru a reprezenta România în confruntările internaţionale, îndeosebi la cele contând pentru Campionatul Balcanic. De data aceasta, la volanul unor maşini adevărate pentru epoca respectivă, faimoasele Renault 8 Gordini. Consacrarea nu întârzie. În 1967, Bubi, cu acelaşi copilot în dreapta sa, se impune cu uşurinţă în cea de-a doua ediţie a Raliului României, un concurs, după cum spunea un cronicar al vremii, cu valoare de campionat republican. Deşi în acel an nu fusese instituită o competiţie cu un asemenea statut, cei doi braşoveni au îmbrăcat tricourile de campioni. Iar asta nu a fost totul în acel sezon de excepţie pentru Aurel Puiu, sezon care anticipa altele la fel de strălucitoare“, povesteşte inginerul.
Aurel Puiu
SUCCES ÎN PREMIERĂ NAŢIONALĂ
Aurel Puiu devine primul campion absolut al României la raliuri, titlu pe care îl primeşte la fiecare participare, până la finalul lui 1971, când întrecerea a fost abandonată de organizatori timp de trei ani. „După competiţia din 1967, perechea se destramă din cauza rămânerii în străinătate a copilotului său, Deubel. Puiu este nevoit să caute un alt navigator pe măsura sa. Se consultă cu fratele, Ovidiu, şi el celebru în epocă, dar la motocros, care-l îndrumă spre Constantin Pescaru. Aşa s-a născut unul dintre cele mai celebre echipaje din istoria raliurilor româneşti. În acelaşi an, ca urmare a prestaţiei deosebite în întrecerea sârbă contând pentru competiţia balcanică, noul cuplu Puiu-Pescaru devine campion la clasă. De reţinut că ei sunt primii români care reuşesc un asemenea succes în întrecerea regională“, mai spune Nicolae Cosmescu.
În 1969, comisia de specialitate a Automobil Club Român (A.C.R.) decide organizarea primului campionat naţional de raliuri, bazat pe mai multe etape, competiţie de succes şi astăzi.
„La finalul ultimei etape, la Piteşti, Puiu şi Pescaru sunt declaraţi campioni naţionali absoluţi! Şi sunt nu doar absoluţi, sunt şi campionii clasei lor. E adevărat că succesul de atunci a fost favorizat şi de o gravă greşeală comisă de asul uzinei de la Colibaşi, Mircea Ilioaea. O eroare colosală, cunoscută de pasionaţi: pentru a uşura la maximum maşina, încât să se impună în disputa strânsă cu Puiu, Ilioaea a scos mai multă benzină din rezervor decât trebuia, rămânând în pană cu puţini metri înainte de finişul probei speciale de la Oituz!“, mai spune inginerul. În acei ani de început, protagoniştii celor două campionate nou înfiinţate, de coastă şi de raliu, erau Eugen Ionescu Cristea, şi el un imens talent, şi „Bubi“ Puiu. Cei doi îşi împărţeau titlurile.
„Cristea se impunea la viteză, iar braşoveanul – la raliuri. În care, împreună cu fidelul Titi Pescaru, va recidiva şi în urmatorii ani, 1970 şi 1971. Şi poate că ar mai fi făcut-o dacă, din motive pe care nu le cunoaştem, competiţia dedicată întrecerilor rutiere nu ar fi fost suspendată timp de câţiva ani! În cele trei ediţii disputate până atunci, şi câştigate de braşoveni, Bubi a venit pe primele două locuri în clasamentele scratch în circa jumătate din etapele la care a luat parte. O performanţă absolut remarcabilă“, mai spune Nicolae Cosmescu.
INTEROGAT DE SECRETARUL DE PARTID
Inginerul povesteşte o întâmplare petrecută spre finalul lui 1969, una care spune multe despre caracterul de excepţie al omului şi sportivului de mare clasă Aurel Puiu.
„În iunie urma să se dispute, în Turcia, întrecerea contând pentru campionatul balcanic al specialităţii, competiţie în care făcuse de fiecare dată o figură remarcabilă. Numai că acum, având fratele rămas în Occident, era în vizorul Securităţii. Fratele său, Ovidiu Puiu, îmi povestea mai târziu cum Bubi a fost chemat şi interogat de secretarul de partid al oraşului Braşov să-şi exprime cu sinceritate intenţiile de revenire în ţară, în cazul acordării paşaportului. Aurel Puiu a promis că se va întoarce în ţară şi aşa a făcut“, mai povesteşte Cosmescu.
Aurel Puiu iubea Braşovul natal. Era ataşat de oamenii acelor locuri cu care avea relaţii extrem de cordiale, deşi provenea dintr-o familie care îndurase abuzurile regimului instaurat după 1944. „Părinţii săi, Aurel senior şi Maria, înfruntaseră vicisitudinile şi frustrările acelor vremuri. Afacerea lor, moştenire de familie, fusese naţionalizată în 1948, iar ei, catalogaţi ca având «origine nesănătoasă», motiv pentru care în 1952 au primit domiciliu forţat la Odorhei. Băieţii au scăpat: Aurel, pentru că era deja angajat, iar Ovidiu, mai mic cu circa 6 ani, petru că era schior de performanţă la Clubul Central al Armatei (CCA) şi membru al lotului olimpc al României. Aurel s-a ambiţionat să se implice în sport pentru a-şi crea un nume: a practicat atletismul, schiul şi chiar motocrosul, însă adevărata vocaţie, una uimitoare, şi-a găsit-o în automobilism“, mai spune inginerul piteştean. Aurel Puiu era de profesie arhitect. Terminase studiile după o întrerupere de câţiva ani, din „motive politice“.
„Era un om cu ţinută ce degaja inteligenţă. Avea o amabilitate deosebită. Era un veritabil aristocrat printre piloţi şi nu numai. La volan, dădea dovadă de o eficienţă uimitoare, cu o eleganţă a traselor pe care, de-a lungul timpului, puţini piloţi au fost capabili să o reproducă. Revenind, putem spune că dacă Eugen Ionescu Cristea n-a reuşit în cei trei ani de început ai campionatului să-l învingă pe Puiu la raliuri, nici acesta nu şi-a realizat visul de a fi campion absolut la viteză. A fost foarte aproape de o asemenea performanţă în 1971, când s-a impus în două dintre cele patru etape de coastă, în care Cristea a obţinut acelaşi număr de victorii. Dar ceea ce a făcut diferenţa au fost tocmai întrecerile în care a învins eternul său adversar, şi în care el n-a punctat“, explică Nicolae Cosmescu.
Cum a scăpat teafăr dintr-un accident teribil la Mateiaş
Una dintre întrecerile la care face referire Nicolae Cosmescu a fost cea de la Mateiaş (judeţul Braşov), acolo unde Bubi a suferit mai multe accidente de-a lungul carierei sale sportive. „În 1972, l-am ascultat personal când povestea despre cum a pierdut controlul maşinii sale, R8 Gordini, care a intrat într-un parapet, mutând roata stânga faţă în habitaclu, asociată, fireşte, cu scurtarea uşii şoferului. Nimeni nu şi-a imaginat că va mai părăsi întreg maşina. Cum se face că n-a păţit nimic? Când a simţit că pierde automobilul de sub control a realizat unde şi cum se va încheia mişcarea necontrolată a acestuia. A ridicat picioarele şi le-a pus pe scaun! Nu ştiu câţi ar fi capabili să realizeze o astfel de manevră în câteva fracţiuni de secundă. În acelaşi an, pe Feleac, o probă în care dominase imperial pe toată lumea până la acel viraj lung, din apropierea finişului are ghinionul să-i moară motorul!? Rămăsese fără benzină! O mezaventură în genul celei de care avusese parte cu doi ani în urmă Ilioaea! Puţinul carburant şi viteza mare pe viraj au dus la dezamorsarea pompei de benzină. Şi la pierderea unui titlu pe care şi-l dorise nespus“, mai povesteşte Nicolae Cosmescu.
În 1975, toate rezultatele remarcabile ale carierei sale i-au adus titlul de maestru al sportului. O distincţie meritată din plin, de care puţini au parte. „Din păcate, presa de specialitate a vremii nu i-a publicat niciodată numele alături de cei care beneficiaseră de o astfel de onoare, printre care se afla şi navigatorul său, Pescaru. De ce? Există o singură explicaţie, iar aceea e în spiritul timpului: avea fratele «fugit»”, mai spune Nicolae Cosmescu.
Cu fratelemai mare, Ovidiu
A DECIS SĂ EMIGREZE
În condiţiile în care campionatul intern de raliu a fost suspendat, Aurel Puiu s-a hotărât să solicite emigrarea. În 1977 a primit acordul să plece în Germania. „Se mai şi aprobau cereri... Soţia sa avea rude acolo... Aprobarea i-a fost dată imediat după ce fratele său, Ovidiu, a obţinut cetăţenia elveţiană. Ovidiu devenise elveţian după 14 ani de la fuga din ţară, în 1969. Nu ştiu sigur dacă asta a fost condiţia pentru aprobarea cererii, dar pare logic să fi fost aşa, întrucât celălalt era de acum legal în altă ţară. Aurel Puiu se apropia de 60 de ani, astfel încât, conform şi cu realităţile de azi din România, nu mai interesa pe nimeni. Se apropia de pensie“, mai spune Nicolae Cosmescu.
Aături de Ovidiu, fratele său mai mare
Şapte ani mai târziu revenea în ţară împreună cu fratele Ovidiu, pentru o scurtă vizită.... Era 1984. La nici o lună de la întoarcerea din România, în Germania, în dimineaţa lui 17 septembrie, în timp ce era singur în casă, a suferit o criză cardiacă ce i-a fost fatală.
„La doar 59 de ani, moartea pune capăt acestei mari legende a automobilismului românesc din toate timpurile, care a fost Aurel Puiu“, încheie Nicolae Cosmescu.
Se încarcă comentariile...
