„Vânătorul de nazişti“ de origine română Serge Klarsfeld: „România a fost prima ţară bogată văzută în viaţa mea. Erau multe prăjituri în cofetării“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Născut la Bucureşti în 1935 şi stabilit în Franţa de mic, Serge Klarsfeld, împreună cu soţia sa, Beate, este celebru pentru activitatea sa de vânător de nazişti şi pentru că datorită lui au fost prinşi sau demascaţi câţiva dintre cei mai odioşi criminali nazişti. Serge Klarsfeld a acordat un amplu interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ despre viaţa sa fabuloasă, primul interviu acordat vreodată unui ziar din Europa de Est.

Avocat, scriitor şi istoric, Serge Klarsfeld a avut un rol esenţial împreună cu soţia sa, Beate, în descoperirea sau prinderea câtorva dintre cei mai odioşi nazişti care, după Al Doilea Război Mondial, se ascunseseră în diferite colţuri ale lumii. Printre aceştia se numără Alois Brunner – ofiţer SS şi asistentul principal al lui Adolf Eichmann, Klaus Barbie – supranumit „Măcelarul din Lyon“ (ascuns în America de Sud şi condamnat în 1987 la Lyon), pe care l-au urmărit din 1971 până în 1983, şi  Kurt Lischka – comandantul Gestapo din Paris.

Serge Klarsfeld a scăpat ca prin minune de Gestapo în 1943 la Nisa, unde se refugiaseră părinţii săi. Din păcate, tatăl său a fost prins şi dus la Auschwitz, acolo unde a şi murit. A obţinut cetăţenia franceză în 1950 şi a studiat istoria şi ştiinţele politice la Paris. Serge Klarsfeld s-a căsătorit în 1963 cu Beate, născută Kunzel, o nemţoaică protestantă care a refuzat să uite responsabilitatea Germaniei pentru genocid. Un exemplu pur şi dramatic de act de simbolism moral al lui Beate a fost în 1968, când l-a pălmuit în public pe cancelarul vest-german Kurt Georg Kiesinger, un fost propagandist nazist. Kiesinger a pierdut ulterior alegerile în 1969, fiind învins de către Willy Brandt, un fost refugiat şi oponent al nazismului.

Un lung efort finalizat cu succes al soţilor Klarsfeld a fost judecarea în 1979 la Köln a lui Kurt Lischka, Ernst Heinrichsohn şi Herbert Hagen, trei nazişti responsabili pentru deportarea evreilor din Franţa ocupată şi care până atunci trăiseră liberi şi nepedepsiţi în Germania postbelică. Serge şi Beate Klarsfeld au făcut campanii puternice şi împotriva altor criminali nazişti, precum Walter Rauff, inventatorul camerei de gazare, care se refugiase în Chile, şi împotriva lui Alois Brunner, omul de încredere al lui Adolf Eichmann, care era găzduit de Siria. Brunner era un personaj-cheie în deportarea evreilor, şi în special a copiilor, din Franţa. Alois Brunner fusese în fruntea unei unităţi speciale care arestase evrei la Nisa în 1943. Iar printre persoanele arestate atunci se numărase şi Arno, tatăl lui Serge Klarsfeld.

În 1979, Serge şi Beate Klarsfeld au scăpat dintr-o tentativă de asasinat pusă la cale de către reţeaua neonazistă ODESSA, care le ceruse să oprească cercetările pentru descoperirea criminalilor nazişti. Soţii Klarsfeld au creat în 1979 Asociaţia Fiilor şi Fiicelor Deportaţilor Evrei din Franţa (FFDJF), însărcinată să apere cauza urmaşilor deportaţilor. În 1981, asociaţia a inaugurat în Israel Memorialul Deportării Evreilor din Franţa, un vast monument impresionant pe care sunt scrise numele, datele şi locurile de naştere a 76.000 de victime ale exterminării din Franţa.

În 1986, soţii Klarsfeld au dus o intensă campanie împotriva lui Kurt Waldheim, ales preşedintele Austriei, deşi fusese ofiţer în Wehrmacht în Al Doilea Război Mondial.

Timp de mai bine de o jumătate de secol, soţii Klarsfeld au luptat pentru recunoaşterea Holocaustului şi pentru judecarea criminalilor nazişti şi a complicilor acestora din regimul de la Vichy – statul francez care a colaborat cu ocupaţia nazistă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fiica lor, Lida, spune că „ar fi fost imposibil ca unul dintre ei să reuşească fără celălalt“.

În 1986, povestea soţilor Klarsfeld a fost adaptată într-un film american de televiziune, avându-i în rolurile principale pe cunoscuţii Tom Conti, Farrah Fawcett şi Geraldine Page. În 2008, a fost realizat un film de televiziune şi în Franţa despre soţii Klarsfeld.

În octombrie 2018, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, l-a decorat pe „vânătorul de nazişti“ Serge Klarsfeld cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare şi cu Ordinul Naţional pentru Merit pe soţia acestuia, Beate Klarsfeld.

I-am scris lui Serge Klarsfeld la Paris şi am avut plăcuta surpriză ca acesta să îmi răspundă în doar două zile. Am stabilit apoi de comun acord o zi în care să vorbim la telefon. Ce a urmat a fost un dialog memorabil cu un interlocutor fascinant, un om cu o memorie impresionantă şi o poveste de viaţă demnă de film.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Bucureşti. Care este prima dumneavoastră amintire legată de România?

Serge Klarsfeld: Da, m-am născut la Bucureşti. Şi povestea naşterii mele este una interesantă. Mama mea era pe drum spre Cahul, localitate aflată azi în Republica Moldova, dar care atunci era în România. Părinţii mamei trăiau la Cahul, erau farmacişti acolo. Şi eu m-am născut pe drum, pentru că naşterea mea a fost puţin înainte de termen şi mama mea a născut la Bucureşti. Am petrecut primul an din viaţa mea la Cahul. Şi apoi mama s-a dus la Paris, pentru că se mutase acolo cu tatăl meu. Am petrecut războiul la Paris. Prima amintire veritabilă pe care o am legată de România este legată de revenirea la Bucureşti în 1946. România a fost prima ţară bogată pe care am văzut-o în viaţa mea. După Al Doilea Război Mondial, în Franţa erau mari privaţiuni, nu prea se găsea de mâncare. Însă când am ajuns la Bucureşti, în 1946, încă nu ajunseseră comuniştii la putere, erau multe prăjituri în cofetării, îmi amintesc de faptul că verişorii mei mă duceau la o cofetărie în centrul Bucureştiului şi eram fascinat să văd atâtea prăjituri. Şi mâncam multe prăjituri. Iar pe străzi erau multe maşini americane. La două luni după ce am revenit la Bucureşti, m-am înscris la Liceul Francez de acolo, iar comuniştii au câştigat alegerile şi mama mea nu mai dorea să suferim şi sub comunism după ce suferisem din cauza Gestapo-ului. Mama mea, care era rusoaică de origine, a mers să vorbească cu colonelul rus care avea comanda la Bucureşti, pe colonel îl chema Borisov. Şi l-a convins să ne lase să ne întoarcem la Paris eu, mama şi sora mea.

Imagine indisponibilă

Comunismul a fost aşadar motivul principal pentru care a decis familia dumneavoastră să părăsească România?

Da, bineînţeles. Pentru că trecusem deja prin experienţa teribilă a Gestapo-ului. Şi mama era conştientă că un regim comunist ar fi fost foarte dificil pentru noi, ca străini, cosmopoliţi, burghezi şi evrei. Aveam toate calităţile pentru a fi persecutaţi. Familia noastră a fost de altfel persecutată. Şi astăzi verişorii mei trăiesc în America de Sud. Au părăsit România atunci când au putut face asta, în anii 1960.

„La Paris nu aveam familie“

Aţi mai revenit în România după ce aţi plecat în Franţa?

Am revenit prima oară în România în 1959, au trecut 60 de ani de atunci, dacă mă gândesc bine. Am revenit atunci ca să reiau legătura cu mătuşa mea. Aveam o mătuşă la care ţineam mult şi pe care o chema Lida, aşa cum o cheamă şi pe fiica mea. Unchiul meu era unul dintre directorii de la TAROM, lucra în special la Praga. Am mers la Bucureşti de mai multe ori. Mama mea mergea des la Bucureşti ca să îşi vadă sora. Cred că am mers de vreo 10-15 ori la Bucureşti în anii 1960.

Care este amintirea dumneavoastră cea mai specială legată de România?

Amintirea cea mai specială a fost reîntâlnirea cu mătuşa mea în 1959. Îmi amintesc că aveam lacrimi în ochi, fugeam spre ea şi spuneam: „Lida! Lida!“. Locuia într-o casă ce înainte fusese hotel privat. Nu ştia că vin şi când a ieşit la balcon, m-a strigat cu bucurie. În acea perioadă, era o bucurie să revin la Bucureşti şi să îmi revăd familia. Şi asta deoarece la Paris nu aveam familie.

„Am uitat limba română“

Cum staţi cu limba română? Aveţi o frază preferată?

Am uitat limba română. Tatăl meu a fost arestat şi deportat când eu aveam 8 ani, în timpul războiului, în 1943. Înţelegeam vag româna atunci. Tatăl meu vorbea uneori cu mama mea în română, alte dăţi în rusă şi alte dăţi în franceză. Nu am o frază anume preferată în română. Şi tot legat de România, aş vrea să vă mai spun că am revenit recent pentru două zile la Bucureşti, deoarece Guvernul român mi-a cerut să fac parte din comitetul de pilotaj al viitorului Memorial al Iudaismului din Bucureşti.

„Eu, sora mea şi mama, am stat ascunşi în spatele dublu al dulapului“

Cum aţi scăpat de Gestapo la Nisa în 1943?

Am scăpat cu mare greutate! Tatăl meu construise un spate dublu la un dulap. A venit Gestapo-ul şi a controlat fiecare apartament şi documentele de identitate. Fuseseră făcute mai multe denunţuri. Şi când cei de la Gestapo au bătut la uşă, înăuntru eram eu, sora mea şi mama, ascunşi în spatele dublu al dulapului. Auzeam cum vecinii erau bătuţi de către nemţi. Tatăl meu a deschis uşa şi cei de la Gestapo l-au întrebat imediat: „Unde e soţia dumneavoastră? Unde sunt copiii?“. Tata le-a răspuns că eram cu toţii la ţară, iar nemţii au început să caute prin apartament. Unul dintre nemţi a intrat în dulap, a dat hainele la o parte, dar nu a atins fundul dublu, nu l-a reperat şi astfel am putut să supravieţuim. După aceea, timp de trei-patru luni, am stat într-un alt apartament. Când mergeam afară, mama mergea pe o parte a străzii, iar eu şi sora mea – pe cealaltă parte a străzii. În cele din urmă, am reuşit să plecăm din Nisa şi să ajungem în altă zonă din Franţa unde eram mai în siguranţă şi unde am aşteptat finalul războiului.

Imagine indisponibilă

În 1943, tatăl dumneavoastră a fost arestat şi deportat în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a murit. Cum aţi aflat vestea teribilă a morţii tatălui dumneavoastră?

Am aflat această veste teribilă în mod progresiv. Şi aceasta deoarece speram ca tata să se întoarcă acasă. Tata se înrolase voluntar în Armata Franceză, luptase. Nepotul său, care era român şi pe care îl chema Goldstein a murit lângă tata în 1940, în teribila bătălie de pe Somme. Tatăl meu a fost prins de către germani, dar a reuşit să scape în Zona „Liberă“ Vichy. Ulterior, aşa cum spuneţi, a fost arestat în 1943. Speram ca tata să scape şi să se întoarcă la noi, era un om puternic. Dar tata nu mai revenea. Ţin minte că eram în tabără şi mama mi-a scris că s-a întâlnit cu un deportat care supravieţuise şi care i-a spus că tatăl meu murise după şase luni de muncă în minele de cărbune de lângă Auschwitz. În acel moment – aveam 10 ani pe atunci – am fugit din tabără şi am revenit la Paris lângă mama mea, deoarece eram foarte trist şi nu doream să rămân în acea tabără de vacanţă.

Cum l-a urmărit pe Barbie, spaima copiilor

Câţi nazişti aţi urmărit în cariera dumneavoastră de „vânător“?

Relativ puţini. În primul rând, am reglat problema care exista între Franţa şi Germania, şi apoi între Belgia şi Germania, făcând să fie judecaţi criminalii nazişti care deportaseră evreii din Franţa şi din Belgia. Cum germanii refuzau să adopte o lege pentru a-i judeca pe aceşti criminali nazişti, i-am obligat să voteze această lege în 1975 şi apoi să judece criminalii cei mai importanţi în 1980 şi din acel moment a fost ultimul obstacol în calea reconcilierii franco-germane. Iar Franţa ne-a fost mereu recunoscătoare. Sunt Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare, iar Beate, soţia mea, este Comandor al Legiunii de Onoare. Am primit şi Marea Cruce a Ordinului de Merit, iar Beate este şi ea Mare Ofiţer al Ordinului de Merit. Suntem probabil cuplul cel mai decorat din Franţa. L-am descoperit pe Klaus Barbie, cunoscut sub numele de «măcelarul din Lyon», care era criminalul nazist cel mai cunoscut din Franţa. L-am găsit în 1971 în America de Sud şi am reuşit să-l aducem în 1983 la Lyon, unde a fost judecat şi unde am fost procuror împotriva lui. Barbie a fost judecat pentru 41 de crime diferite împotriva umanităţii, procesul bazându-se pe depoziţiile a 730 de supravieţuitori evrei şi din Rezistenţa Franceză care au descris cum tortura şi ucidea prizonierii. Barbie a torturat personal inclusiv prizonieri-copii. În aprilie 1944, Barbie a ordonat deportarea la Auschwitz a unui grup de 44 de copii evrei dintr-un orfelinat din Izieu. Barbie a fost şi cel care l-a arestat pe Jean Moulin, unul dintre liderii marcanţi ai Rezistenţei Franceze.

„Au fost tentative de asasinat foarte bine puse la punct. Am avut mult noroc“

Cât au durat cercetările şi munca pentru a-l găsi pe Klaus Barbie? Care au fost detaliile esenţiale ale urmăririi?

Să îl găsim pe Klaus Barbie nu a fost foarte dificil. Şi asta deoarece făcusem campanie împotriva lui Barbie în Germania şi dădusem fotografia lui multor ziare, care au publicat-o şi a ajuns la foarte multă lume. La un moment dat, un german care locuia la Lima, în Peru, ne-a spus: „Vecinul meu, care tocmai a venit din Bolivia şi care este un om de afaceri, seamănă ca două picături de apă cu fotografia lui Klaus Barbie din 1942 şi spune că îl cheamă Klaus Altmann“. În 1972, informaţia a fost publicată într-un ziar din Franţa, împreună cu fotografia lui Barbie. În ciuda protestelor de pe glob, Klaus Barbie a reuşit să se întoarcă în Bolivia. Am obţinut relativ uşor adresa lui Barbie. Însă apoi am avut nevoie de 12 ani pentru a reuşi să îl expulzăm din Bolivia. Eu cu soţia mea am mers în Bolivia, unde am făcut campanie împotriva lui Barbie. Aveam prieteni care erau în opoziţia din Bolivia. În 1982, aceştia au preluat puterea şi au înlăturat dictatura. Iar cel mai bun prieten bolivian al nostru a devenit ministrul Securităţii. El este cel care l-a arestat pe Klaus Barbie şi l-a urcat în avion. Ne-a ajutat şi preşedintele de atunci al Boliviei. Klaus Barbie a fost dus mai întâi în Guyana şi apoi în Franţa.

Aţi vorbit cu Klaus Barbie? Ce v-a spus?

Ca procuror care pleda împotriva lui, l-am întâlnit în mai multe rânduri. Dar am încercat de fiecare dată să nu am contact cu el. La mai bine de 30 de ani după ce comisese atâtea crime, părea un om cât se poate de normal. Ştiţi, toţi criminalii nazişti pe care i-am văzut păreau normali. Dacă aş fi vorbit cu el, aş fi stabilit relaţii personale şi nu doream să vorbesc cu cineva inuman şi care a comis crime împotriva umanităţii. Klaus Barbie dorea să vorbească cu mine, însă eu nu doream să vorbesc cu el. Am vorbit cu el doar atunci când i-am pus întrebări punctuale legate de activitatea sa din vremea când era şef al Gestapo în Lyon.

Extraordinarul curaj al Beatei

Imagine indisponibilă

Aţi fost arestat în Siria când aţi încercat să obţineţi extrădarea lui Alois Brunner, fostul ofiţer SS şi principalul asistent al lui Adolf Eichmann. Cum aţi trăit această experienţă?

Am fost expulzat foarte repede. Poliţia siriană din acea vreme era inteligentă. Soţia mea a fost arestată de două ori în Siria, iar eu, o dată. Însă autorităţile siriene nu au dorit să ne ţină în închisoare. În Germania am ajuns de mai multe ori la închisoare. Însă aş dori să precizez că nu am fost vreodată maltrataţi în închisoare. Am avut şi mult noroc. Asta şi pentru că soţia mea, Beate, a militat împotriva tuturor dictaturilor din America de Sud, în 1977, împotriva generalilor din Argentina, împotriva coloneilor din Uruguay şi apoi împotriva lui Pinochet în Chile, împotriva generalului Alfredo Stroessner în Paraguay. Însă de fiecare dată am reuşit să scăpăm. Asta şi pentru că era vorba de o femeie, şi era foarte dificil în acele vremuri să arestezi sau să ucizi o femeie din Germania şi care venea singură şi care avea un asemenea curaj.

Împreună cu soţia dumneavoastră, aţi scăpat, pe 9 iulie 1979, dintr-o tentativă de asasinat pusă la cale de către reţeaua nazistă ODESSA, care cerea oprirea cercetărilor dumneavoastră pentru descoperirea criminalilor nazişti. Şi nu a fost singura tentativă de asasinat sau ameninţare la adresa dumneavoastră. Cum aţi scăpat din tentativele de asasinat? Câte ameninţări aţi primit din cauza cercetărilor dumneavoastră?

Da, au fost mai multe atentate puse la cale împotriva noastră, cu bombe sau cu pachete-capcană. Au fost tentative de asasinat foarte bine puse la punct, însă am avut mult noroc, am reuşit să evităm şi pachetele-capcană. A fost un atentat cu o bombă cu ceas pusă în maşină, însă din fericire aceasta a explodat în maşină înainte să ajungem acolo. Maşina a fost distrusă, însă eu şi fetiţa mea am scăpat, în acea zi trebuia să o duc la şcoală. Au fost şi alte atentate, inclusiv împotriva surorii mele, au fost şi destule ameninţări. Acum nu mai sunt ameninţări de ani buni, ne-am integrat foarte bine în peisajul francez.

Imagine indisponibilă

Care a fost cercetarea cea mai complexă şi specială legată de naziştii ascunşi?

A fost cu siguranţă cea legată de Klaus Barbie, deoarece s-a petrecut în America de Sud şi erau multe riscuri şi a trebuit să ne luptăm şi să milităm timp de aproape 12 ani. O prietenă de-ale noastre a venit şi ea în America de Sud ca să ne ajute şi s-a împrietenit cu familia lui Klaus Barbie, şi-a schimbat viaţa. A fost foarte dificil. Ştiţi, atunci când începi o acţiune, trebuie să o şi termini, pentru că la finalul acţiunii există un învingător şi un învins. Şi eu, şi soţia mea doream să nu fim învinşii. Şi a trebuit să avem multă ingeniozitate şi multă perseverenţă.

serge si beate klarsfeld

Ştiu că soţia dumneavoastră a făcut campanie împotriva unui cancelar german care colaborase cu naziştii...

Da, aşa este. Soţia mea, Beate, a făcut o campanie susţinută împotriva cancelarului german Kurt Georg Kiesinger în 1967 şi 1968, care era un fost propagandist nazist. I-a dat o palmă acestuia în public şi a fost condamnată la un an de închisoare. Soţia mea şi-a riscat viaţa. În 1968, când l-a pălmuit pe cancelar, fusese un an teribil: Robert Kennedy fusese ucis, la fel şi Martin Luther King. Şi soţia mea ar fi putut să fie ucisă, gărzile de corp ale cancelarului Kiesinger îşi scoseseră revolverele ca să o împuşte, dar nu au putut să tragă pentru că era prea multă lume în jur. După 44 de ani, Beate a fost unul dintre cei doi candidaţi pentru preşedinţia Germaniei, alături de domnul Joachim Gauck, pe care îl respectă. Acesta a numit-o pe soţia mea Ofiţer al Ordinului Federal de Merit din Germania. Până la urmă, a fost un drum pozitiv pentru Beate, precum şi pentru Germania.

Cum l-a găsit pe şeful Gestapo din Paris

Aţi contribuit mult şi la descoperirea lui Kurt Lischka, şef al Gestapo-ului şi comandant al Poliţiei de Securitate în timpul ocupaţiei germane în Franţa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cum a decurs această operaţiune?

A fost foarte dificil să îl găsim. Ştiam că fusese şef al Gestapo la Köln înainte să vină la Paris. Lischka plecase din Köln după Al Doilea Război Mondial, după câţiva ani s-a întors şi şi-a reluat numele real. Poliţia franceză şi Serviciile Secrete nu reuşiseră să dea de el. La un moment dat, am sunat la Serviciul de Informaţii Telefonice şi am întrebat dacă există cumva vreun domn Kurt Lischka la Köln. Mi-au răspuns foarte repede, mi-au dat şi adresa, şi numărul său de telefon. Apoi am încercat să îl prindem pentru a-l aduce la Paris şi nu am reuşit. Însă tentativa de a-l captura a permis să declanşăm „dosarul Lischka“ în Germania şi să devoalăm cazul acestui criminal de război german care acţionase în Franţa şi care nu putea să fie judecat în Germania. În cele din urmă, a fost arestat la Köln, iar în 1980 a fost condamnat la zece ani de închisoare. 

Aţi condus Asociaţia Fiilor şi Fiicelor Deportaţilor Evrei în Franţa. Care sunt rezultatele Asociaţiei?

Rezultatele Asociaţiei constau, printre altele, în actele de justiţie pe care le-am făcut. Graţie acţiunilor noastre, mai mulţi criminali de război nazişti au fost judecaţi. Datorită nouă au fost judecaţi şi complicii francezi ai criminalilor nazişti. Şi mă refer aici la René Bousquet, fost secretar general al Poliţiei de la Vichy şi care ajunsese director la Banca Indochinei. Acesta a fost împuşcat de un dezechilibrat chiar înainte să înceapă procesul. L-am adus în faţa instanţei pe Maurice Papon, care fusese secretar general al Poliţiei Bordeaux în Al Doilea Război Mondial şi care în momentul în care am declanşat procesul era ministru al Bugetului în Guvernul Raymond Barre în 1980. Am făcut să fie judecat şi Paul Touvier, care colaborase cu naziştii şi îl avusese şef pe Klaus Barbie. Ne-am făcut treaba în ceea ce îi priveşte pe francezi, în ceea ce priveşte justiţia, în ceea ce priveşte istoria. Am scris cărţi de referinţă cu privire la destinul evreilor din Franţa. Am scris „Memorialul copiilor evrei deportaţi din Franţa“ şi am scris o carte despre evreii din Franţa în timpul Ocupaţiei. Sunt şi vicepreşedinte al Fundaţiei pentru Memoria Shoah (n.r. – Holocaust în ebraică), o fundaţie cu un capital de 400 milioane euro. Fac parte şi din Consiliul Internaţional al Evreilor.

Beate, propusă la Nobel pentru Pace

Imagine indisponibilă

De mai bine de cincizeci de ani, împreună cu soţia dumneavoastră duceţi o luptă constantă pentru memoria victimelor Holocaustului şi împotriva antisemitismului. Care este motivul principal al acestei lupte?

Eu sunt evreu şi francez şi prin urmare am două motive principale. Soţia mea e nemţoaică de origine şi întotdeauna a încercat să reabiliteze Germania nu prin cuvinte, ci prin fapte. Soţia mea a reuşit să ridice în anii 1960 o punte de legătură între evrei şi germani. Beate a fost propusă de mai multe ori de către Parlamentul din Israel pentru Premiul Nobel pentru Pace. Beate este o eroină pentru poporul israelian. Şi germanii i-au recunoscut meritele, a fost decorată, a candidat pentru preşedinţie.

De ce mai este încă mult antisemitism în lume?

Pur şi simplu, pentru că poporul evreu a traversat istoria, pentru că poporul evreu este un popor muncitor şi inteligent care suscită invidia celor care au frustrări. Individual şi colectiv, când este o criză precum războiul, de exemplu, sau o criză economică ori socială, se încearcă găsirea unui responsabil. Şi cum evreii sunt în avangarda transformărilor societăţii, aceştia sunt consideraţi ca fiind responsabili pentru schimbări şi pentru crize.

CV

A scăpat din mai multe tentative de asasinat

Imagine indisponibilă

Nume: Serge Klarsfeld

Data şi locul naşterii: 17 septembrie 1935, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit cu Beate. Împreună au doi copii.

Studiile şi cariera:

Este licenţiat în Istorie la Sorbona şi, de asemenea, absolvent al Institutului de Studii Politice din Paris.

Avocat în Baroul din Paris, este  unul  dintre  cei  mai  cunoscuţi  istorici  privind  soarta  evreilor   din   Franţa   în   timpul   celui   de-Al   Doilea   Război Mondial. Dintre  lucrările  sale  amintim: L'étoile  des  Juifs;  La  Shoah  en  France  (4  vol.);  La  spoliation  dans  les  camps  de  province.

În 1978, a publicat „Memorialul Deportării Evreilor din Franţa“, lucrare redactată pornind de la lista cu cei 76.000 de deportaţi.

În lucrarea „Memorialul Copiilor“ a încercat să găsească fotografia şi identitatea ale fiecare dintre cei 11.000 de copii evrei din Franţa trimişi la moarte de nazişti.

Lucrările sale reprezintă una dintre cele mai amănunţite şi impresionante cercetări legate de Holocaust în Franţa.

Lui  Serge  Klarsfeld  i  se  datorează  aducerea  în  faţa justiţiei  a  unor  criminali  de  război nazişti  notorii, cum  ar  fi  Klaus  Barbie, Kurt Lischka sau Alois Brunner, adjunctul lui Eichmann.

A descoperit 200 de imagini făcute de nazişti, singurele care aduc mărturie despre sosirea trenurilor cu prizonieri la Auschwitz şi trierea lor. Toate acestea au fost publicate într-o carte intitulată „Auschwitz. Albumul fotografic al tragediei“.

A scăpat, ca şi soţia şi fiica sa, din mai multe tentative de asasinat, cea mai notorie fiind cea pusă la cale în 1979 de către reţeaua neonazistă ODESSA, care le ceruse să oprească cercetările pentru descoperirea criminalilor nazişti.

În 1979 a devenit preşedintele Asociaţia Fiilor şi Fiicelor Deportaţilor Evrei în Franţa (FFDJF).

A militat pentru recunoaşterea de către preşedintele Franţei, Jacques Chirac, în 1995,    a responsabilităţii Franţei în ceea ce priveşte soarta evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pe 26 octombrie 2015, UNESCO i-a desemnat pe soţii Klarsfeld „Ambasadori Onorifici şi Trimişi Speciali pentru Educaţie despre Holocaust şi Prevenirea Genocidelor“.

În octombrie 2018, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare.

Locuieşte în: Paris, Franţa

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite